Căruța
cu putori, proști și curve
Literatură
Dr. Nicolae Balaşa
Art-emis
25
Ianuarie 2026
Oamenilor cu ochii după averi, dacă nu ştiți, vă spun
eu: cei mai mulţi bani se fac din frica şi din suferinţa umană. „Şi dacă
lipsesc?” - o să mă întrebe unii mai siguri sau mai puşi la adăpost în această
lume a spaimei şi, de ce nu, a disperării. Dacă lipsesc?! Admit, oarecum, şi o
astfel de chestiune, însă lipsa vine, în primul rând, din neputinţa noastră de
a vedea. Acum să nu credeţi că tuturor ne-au crescut dioptriile şi musai să
mergem la oftamolog. Nu! Povestea ţine de creieraş.
Unora li s-a chircit într-atât încât au ajuns la
stadiul de orbete şi se comportă conform demnităţii câştigate. Ţaca-paca, dau
cu fleanca până îşi văd sacii în căruţă, haremurile adunate, bordelurile pe
roate, limuzine aurite, nichelate… Ce s-o mai lungim?! Până ce sunt şi ei
nababi, chiar dacă nu au în spatele curţii nici deşerturi şi nici sonde,
câmpuri… Petrol, la ei, însă, berechet! Comerţ, nu glumă!
Altora, de prea mult stat în faţa televizorului, li
s-a pus praful pe cerebel, mai ceva ca pe ecranul, mijloc de prostit şi
promovat prostituţia, la nivel planetar. Alţii - mulţi, desigur, indolenţi până
peste poate - merg aproape ca vitele spre abator, inconştienţi şi de chinuri,
şi de moarte. Tresar târziu când cuţitul este deja înfipt şi în spate, şi între
coarne. Abia atunci strigă şi sar ca arşi, însă degeaba! Căderea în genunchi e
fără de marşarier, adică fără de întoarcere. Mai ales când pofta celui ce a
decis, e poftă şi de carne, şi de oase.
Ar mai fi destui! Nu-i mai pun la număr, fie şi numai
pentru că nu vreau să vă sperii. Mă întorc la ce am acceptat, evident, în
parte. Adică la frică, la suferinţă şi la spaima de detoate. Când ele, cele
enumerate, încă nu şi-au făcut loc sau nu sunt la vedere, desigur, „un alt
creier”, fie ni le arată (la televizor: „Au crescut peste măsură preţurile la!…
Bla, bla, bla! Tocmai acum, în prag de iarnă, când nici de păscut nu mai avem
unde! …Şi nici ce mânca!“ Au… Au! Au!), fie ni le toarnă în poală sau direct pe
gât, încât durerea să fie şi spaimă, şi chin, şi moarte. Metoda nu e de ieri,
de alaltăieri! Biruri au fost, sunt, și o să mai fie! Mă întorc în vremurile
antice, când nici măcar eu, „Imperatore”, al Romei Antice, nu eram conceput şi
vi-l aduc aminte iar pe Moise. Pe el şi partenerul „de afaceri”, faraonul
exodului. „Nu vrei?” - i-ar fi zis primul, celuilalt - atunci, las’ că am eu ac
de cojocul tău!”. Povestea o ştiţi. Au dat cu ciumă, cu lăcuste, cu de toate
până ce faraonului i-a intrat moartea în palat şi i-a luat pe cel mai drag.
Fiul! În consecinţă, nu degeaba am legat de aşa manieră chestiunile într-o
triadă (frică-suferinţă-moarte), asemănătoare cu o altă celebră trinitate:
Dumnezeu, eu şi lumea, formulată de Ţuţea - săracul! Ambele, pe post de
stabilopozi, cu greutate.
La o scară mai mică, după cum spun sociologii, un fel
de caz… Pentru convingere! Vine mai ieri, o echipă, specialişti, angajaţi la
firma lui cutare, agreată de fel şi fel de instituţii (locale, judeţene,
centrale sau invers), cu profite care mai de care, şi întreabă:
- Vreţi deratizare?
- Nu! - i-am răspuns, dintr-o eroare - „pe la noi,
gângănii, ioc. Cei din bloc le-au strâns pe toate, au dat cu prafuri, au
spălat, le-au pus pe foc!
- Da?! Ca să vezi?!. S-au mirat şi au plecat. Nu însă
înainte de a împrăştia în bloc, când pe holuri, când pe scări, pe la uşi, pe la
subsol, ouăle şi, desigur, gândacii lor. Doar în câteva zile, peste tot, doar
arătări. Intră pe sub uşă, în dulap, prin pâine, noaptea mişună pe tine… Urli,
sari din somn ca ars, te scarpini… „Iar am dat de dracu' cu ăştia!” - îţi zici
şi, în genunchi, îi chemi pe cei ce, nu de mult, să tot fie un ieri-alaltăieri,
ai refuzat să le dai francul. Toată povestea asta, din perspectiva
producătorului de gângănii, chiar costă, mai ales că ei, la mica ciupeală, nu
au investiţiile necesare care să ajungă la productivitatea japonezilor ce
produceau câteva tone de păduchi pe zi, în timpul războiului! În consecinţă,
ghişeftul nu potoleşte pofta! Atunci „creierul“ schimbă strategia amintindu-şi
de „babaul” ce i-a marcat chiar şi lui copilăria. Alţii însă îşi dezvoltă
serviciile, pas cu pas, până la morgă, încât, dacă tot s-au pus pe luat, pentru
rentabilitate, să ia şi pielea celui deja trecut în altă parte. Îi las pe ăştia
cu ale lor. Oameni de afaceri, respectaţi, în limuzine, în palate cu piscine…
Mă rog, nu mă bag! Ar trebui să o facă altcineva, însă tocmai aceia au dat
buzna în prima categorie de care v-am vorbit mai sus.
Ce te faci însă tu, ca om, când „babaul” chiar există
în natură?! Mitici ăl bătrân, din sud, apoi coana Joiţina lui, cu al său
popor. Precizez că la asta au tras mulţi (un fel de sfârlogei, prieteni buni cu
el, apoi… ehei, de-ai ei… Câţi?! Doar Cel de Sus o şti dacă nu cumva nu i-o fi
dat şi Lui peste cap programul de numărat), chiar şi-n plinul răsărit de soare
când lola-lola, scârţa-scârţa şi hopa-ţopa ar trebui să-şi schimbe măcar forma.
Oamenii care sunt oameni, ca să aibă măcar ce pune pe masă, fireşte, se duc la
muncă! Oho, vai de capul meu! Veşnic pierd din vedere că a sta aşa, precum
vaca, cu duda în gură, e tot un fel de trudă. Ce să fac dacă ăştia, care se
ocupă cu definirea meseriilor şi împărţirea funcţiilor nu sunt expliciţi?!
Desigur, nu-mi pot continua discursul fără a aminti şi
de Cioc(istă - Cioc, cioc, cioc, pe la mesele rotunde, cioc, cioc, cioc, pe la
marile portiţe, apoi, cioc, cioc, cioc şi-n trocul cu tărâţe… Cioc!), de
Urinela, o țineți minte,, e de-acolo, de la Sadova, de gaşca lui Păsăroi etc.
şi mulţi alţii ca ei, veniți în București. Toţi un fel de helouuu! surd,
absurd, un fel de hău, pe dinăuntru, în exterior, acelaşi drac, de data asta,
însă drac bălţat, cu chip de om. Ferească-te Dumnezeu! Spaima-spaimelor! Spun
şi chiar accentuez! Nu de alta, dar dacă de ăia cu gângăniile, până la urmă dai
şi scapi, pe cei ce vând iluzii la te miri ce colţ de stradă sau ierburi de
picioare, de cap, şolduri şi spinare, prin dughene, zis plafare, îi poţi ocoli,
de dracu când ai dat, şansele-s puţine. Nu mai scapi! De dracul ăsta, de-aci,
de pe pământ, vorbesc, şi despre care am pomenit mai sus, că de celălalt, mai
cu un popă, mai cu oala cu tămâie şi cu un pic de şansă, fuge…
„Domnule, nu te tot plânge ca muierea beată!” - mi-a
zis, acum, de dimineaţă, un sociolog nevoie mare! Noi, după studii, ehe… Dacă-L
avem iluzie, pe Dumnezeu, în dreapta, obligatoriu, în stânga, stă bine-merci,
scaraoschi, chiar cu voia noastră! Păi, nu?! După votare şi iar votare, pentru
echilibru!”. „Dragul meu, i-am zis, dacă ai fi avut de-a face cu ăştia,
meşchetari, paraşute, fel şi fel de ordinari(re), îţi cădea până
acum nu doar părul din nas sau cel dintre picioare, ci şi pielea şi se
destrămau şi oasele. Râia-i apă de ploaie! Mai dai cu o leşie, mai freci cu o
cărămidă, te înveleşti, ca pe vremea străbunicii, în lâna îmbibată în ţuică şi,
până la urmă, ea, râia, tot se duce. Ori te iartă, ori te uită! De dracu'
împeliţat nici cu deteteu, nici cu naftalină, nici cu… nu mai scapi! Pe
vremuri, exista verdele de paris. Îi dădeai cu el în nas, mai strâmba ceva din
el, din nas, dar pân’ la urmă, se pleoştea. Acum, când au terminat ăştia
industria, nimic! Ştiinţa dumitale nu mai face, aci, pe plaiul mioritic, nici
măcar două parale! Urâtul, prin ‘năuntru, pe dinafară, oricum l-ai întoarce, e
urât şi basta! Din el, frica, apoi moartea! Ia aminte, regândeşte-te, nu te mai
da mare cu fel şi fel de chestii adunate în tratate de rahat. Că toată
sociologia ta, după cum o tot lălăi, pe la noi, nu face nici măcar cât un pui
de drac!”. „E, asta e şi nu e bine!” - mi-am zis, mai ieri, pe seară, când
tocmai, tocmai mă gândeam… „Helăuuuu!”. Urlă Urinela! Joiţina tot aşa. Ăilalţi
le ţin isonul. Toţi, în turmă şi în cor, pe-al lor trotuar. Centura-centurilor!
Cică ar vrea acum să le dau până şi casa pentru tampoane şi un pumn de ploaie.
Doamne, ce ţi-e şi cu seceta asta! Arşiţă mare! Şi, Sfinte, Sfinte, ce putoare!
Până la întâlnirea viitoare, dă Doamne o ploaie! Ba
chiar un potop! Ce, Doamne iartă-mă, o face şi Ilie, ăsta, nu ştiu?! Să se mai
curăţe pământul, că prea pute! Au tot trecut prin lume şi prin faţa casei mele,
numai şi numai căruţe. Toate pline cu putori, proşti şi curve!
P.S. Fraţilor, trebuie să recunosc faptul că dialogul
acesta virtual cu voi, lumea de-a acum şi aceea ce va fi să fie, îmi face bine.
Uneori, am sentimentul că îmi vindecă rănile dintr-un trecut parcă încă
netrecut. Alteori, propriile-mi spuse îmi sunt cale spre lumile posibile, de
atâtea ori pomenite. Vrem sau nu, într-o zi, tot ne desprindem de căruţa
noastră cosmică, ce ne poartă şi ne rabdă oasele tocmai din primordii. Problema
e cum plecăm? Una e să nimereşti în caleaşca cu Dumnezeu şi alta e să te urci
în aia plină putori, de proşti şi fel şi feluri de curve! Pentru ele Sfâlogea
și sfârlogeii, mari mitici, biruri și iar biruri!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu