Atacurile
electronice și cibernetice, forme moderne ale războiului invizibil
General-locotenent
(r) Dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
Art-emis
22
Ianuarie 2026
În condițiile în care a sporit importanța conflictelor
care nu rezidă neapărat în confruntări militare clasice „la vedere”, ci se
desfășoară prin așa-zisele „acțiuni subtile”, ambigue, adesea disimulate și
greu de atribuit cuiva, aprofundarea formelor sub care se manifestă devine
extrem de importantă pentru analiștii, experții, tacticienii și strategii
războiului modern. Tocmai de aceea, este dificil de categorisit ce presupune
una în contrast cu celelalte ori, care dintre ele se detașează din punctul de
vedere al fiabilității, al costurilor și, mai ales, al periculozității în
spațiul de desfășurare. Pentru că fiecare dintre componentele „invizibile” ale
Războiului Spațial își are gradul său de primejdie, în raport de seria de
parametri caracteristici și, în ultimă instanță, de efectele pe care le
dezvoltă asupra obiectivelor-țintă.
În prezent, spectrul căruia i se circumscriu asemenea
categorii de „purtători de lovire ascunsă” este foarte diversificată, ca să le
epuizăm clasificarea. Totuși, dacă am îndrăzni să procedăm la o enumerare, în
concurs – dar fără o prioritizare absolută – ar trebui să avem în vedere
următoarele variante de conflict: informațională, economico-financiară,
cultural-identitară (chiar juridică), psihologică, electronică, cibernetică,
asimetrică sau hibridă. Fără nicio pretenție de a epuiza în domeniu, mai ales dacă
avem în vedere alcătuirea combinată a unora. Și, cum fiecare are specificitatea
sa, iar în condițiile asocierii cu inteligența artificială li se sporește
ponderea, ne-am gândit să vă supunem atenției două dintre cele care - în opinia
noastră, desigur - trebuie nuanțate aparte: electronică și cibernetică.
Deși, la prima impresie, ar putea fi surprinse în
același plan operațional, deosebirea dintre ele este fundamentală, dacă ținem
seama de motivația fiecăreia, în parte: în timp ce varianta cibernetică se
manifestă în spațiul digital cu atacuri ce vizează, îndeosebi, sistemele
informatice de anvergură și structurile infrastructurilor esențiale, varianta
electronică constă în utilizarea energiei electromagnetice și direcționale
pentru a controla spectrul electromagnetic și a dirija exact atacul asupra adversarului,
în dimensiunea reală a poziționării acestuia.
În privința asemănării, ambele sunt componente
„critice” ale operațiunilor militare, strâns legate de celelalte capacități de
luptă (tradiționale și moderne), cărora le sporește eficacitatea și siguranța,
oferindu-le avantaje strategice, operaționale și tactice indiscutabile. Oricum,
prin combinarea și completarea celor două – în așa-zisul „război
cibernetico-electronic” -= gradul de periculozitate capătă o dimensiune
imprevizibilă, pentru că respectiva convergență afectează complet spațiul
electromagnetic și permite atacatorilor să acceseze și să compromită orice
rețea considerată, în mod normal, protejată. Mai exact spus, această combinație
letală transformă spațiul cibernetic într-un teatru de război din care,
arareori, mai este posibilă vreo cale de ieșire.
Iată de ce, în prezent, se spune că cele două forme
ale războiului modern - electronic și cibernetic - reprezintă instrumentele
standard ale intervenției marilor puteri în oricare conflict. Și, când spuneam
asta le avem în vedere pe următoarele: SUA, care e liderul global în domeniu,
dispunând de structuri specializate tip U.S. Cyber Command (bruiaj,
interceptare și operațiuni cibernetice ofensive în plan strategic etc.), dar și
altele precum sateliții dotați cu sisteme EW și SIGINT, avioanele cu dotări active
EA-18 G Growler și EC-130 H Compass Call ș.a.; Rusia, cu capabilități de bruiaj
și de perturbare a comunicațiilor, ca și operațiuni cibernetice asociate cu
dezinformarea (sistemele Krasukha, Murmansk-BN, Leer 3, grupurile Sandworn și
APT-28; China, cu puternice active în spectrul electromagnetic, cu spionaj
cibernetic și influență digitală (platformele J-16 D ȘI Y-9 G, grupurile APT-10
și APT-41, îndeosebi, dar și altele echivalente Growler ori SIGINT/EW); Iranul,
recunoscut pentru atacuri asupra infrastructurilor critice; Coreea de Nord, cu
unități destinate atacurilor informatice și furturilor de date și, nu în
ultimul rând, Israelul, țara care - trebuie evidențiată aparte - pentru că
posedă unele dintre cele mai performante capacități de război electronic
(Electronic Warfare - EW) și cibernetic (Cyber Warfare ), care în combinație cu
inteligența artificială (SIGINT/ELINT) și capacipatea de luptă a Forțelor sale
de Elită (IDF) au demonstrat performanțe de neimaginat.
Desigur, la acestea pot fi adăugate Turcia și Marea
Britanie, Franța și Germania, care și-au dezvoltat structuri în domeniu, chiar
dacă nu atât de performante, la fel de periculoase, când sunt integrate sau
adaptate la specificul NATO. Un aspect însă nu trebuie estimat în niciun fel:
dacă cele două componente de război modern antrenează în „efort” lor și
structurile civile cu preocupări în materie (companii tehnologice și așa-zișii
„negați oficiali”), acțiunile lor comune pot deveni de necontracarat. Iar, realitatea
conflictelor în desfășurare ne oferă atâtea exemple, chiar dacă nerecunoscute
ca atare de către protagoniști.
Dintre operațiunile importante exemplificăm: Stuxnet,
Iran (2019), considerat primul virus cibernetic strategic (care a vizat
instalațiile nucleare de la Natanz); seria de atacuri cibernetice asupra unor
instituții statale și bănci din Estonia (2007); atacurile asupra
infrastructurilor critice și a rețelelor electrice din Ucraina (Crimeea 2014,
dar și în alte zone între anii 2015-2016, ca și după 2022); atacurile
cibernetice nord-coreene (Sony Pictures, 2014, ș.a). Toate acestea au
determinat marile puteri, dar și organismele de tip NATO, să recunoască formele
cibernetice și electronice, ca domenii operaționale de largă considerație,
alături de cele clasice. Atât în plan terestru, aerian, maritim, dar mai ales
în cel spațial. Domenii asupra cărora, odată cu investițiile majore, s-a
solicitat să se extindă corespunzător și legislația internațională.
În context, poate fi amintită și recenta intervenție a
SUA în Venezuela, cu avioane de atac electronic ES-18 Growler (operațiunea
„Absolute Resolve”), care au dezactivat rapid apărarea aeriană a statului din
America Latină. Mai exact, au asigurat ieșire și intrarea în siguranță a
elicopterelor realizând o „fereastră de suprimare” printr-o „lovitura
electronică”.
De semnalat este și recentul anunț al Chinei cu
privire la sistemul antidrone cu microunde „Hurricane 3000”, sistem modern, de
ultimă generație, capabil să dezintegreze în doar câteva clipe țintele care
intră în perimetru-i de acțiune.
În referire la România, de reținut că armata noastră -
deși nu la nivelul cerințelor - dispune de structuri specializate EW,
participă activ la Cyber Defence Centre of Excellence (CCDCOE) al NATO și la
exercițiile multi-naționale de gestionarea crizelor cibernetice (Locked
Shields). In același timp, dispunem de echipamentele specifice de interceptare
și analiză a comunicațiilor radio (de tipul SIGINT/COMINT), de bruiaj radar și
radio – mai ales în spațiul tactic (tipul VHF/UHF) – precum și de supraveghere a
spațiului electromagnetic și de protecție electronică a propriilor sisteme
(tipul ECCM). Și, deși avioanele din dotare de tipul F 16 nu sunt adaptate
anume pentru un război electronic, dispun de EW defensiv modern și de sistemul
Patriot, cu protecție electronică avansată. Iar, în ce privește latura
cibernetică pot fi amintite, în principal, platformele de tip SIEM, CERT și
SOC.
Într-un final, trebuie să acceptăm, cu toții, că
spațiul de manifestare al atacurilor electronice și cibernetice, este mult mai
periculos decât pare, pentru că totul se întâmplă invizibil . Iar, un incident
cât de insignifiant, la prima impresie, interpretat greșit ori scăpat de sub
control este poate mai periculos de orice altă formă a recunoscutului război
tradițional (clasic). Și, chiar dacă nu ar avea ca efect distrugerea omenirii
(ca în cazul războiului nuclear) ar destabiliza-o în profunzime, cu efecte
irecuperabile în timp.
Așadar, foarte mare atenție din partea tuturor celor
cu preocupări în domeniu, dar mai ales din partea prea puternicilor vremii,
pentru că, în majoritare, analiștii și experți care studiază, în evoluție,
fenomenul războiului modern ne atenționează că:
„Spațiul este noua mare liberă a secolului al
XXI-lea”. Din nefericire, ne-am permite să competăm și „noul teatrul de
operațiuni militare”. Mai grav, un spațiul oricând transformabil într-un
potențial război generalizat, a cărui caracteristică fundamentală deși rezidă
în invizibilitate, poate avea efecte la fel de dezastruoase, ca oricare altă
„pacoste” mondială. Cu atât mai mult cu cât, oricând, ne putem confrunta cu o
agresiune insidioasă, spontană, prin surprindere și, tocmai de aceea, aproape
imposibil de contracarat.
Ce soluții ar mai exista, în afara celor deja
recunoscute, cu acceptarea limitele lor tehnice, credem că, în primul rând,
conștientizarea gradului de periculozitate extremă, în raport de care statele
lumii, în consens deplin, laolaltă, trebuie să adopte politici înțelepte,
printr-o diplomație echilibrată, activă și avansată, promovată, în cunoștință
de cauză, cu mult discernământ. Deși, ca să fim corecți cu noi înșine, trebuie
să recunoaștem că așa cum evoluează situația generală în spațiul contemporan (inclusiv,
în referire la împărțirea zonelor de influență și goana după resurse) s-ar
părea că s-au epuizat mare parte din încercările de stabilizare a păcii și
înțelegerii pe pământ. Tocmai de aceea, eforturile rebuie intensificate
dincolo de orice interes al marilor puteri - mondiale și regionale - de a căror
doctrină politică și militară depinde cât de mult ne apropiem ori ne îndepărtăm
de un eventual cataclism.
Doamne, ocrotește-i pe români!
Aranjament grafic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu