Stoica Lascu - La sorocul nascerii celui mai de seamă român (alături de N. Iorga) - un material semnat de marele gazetar Pamfil Șeicaru

 

La sorocul nascerii celui mai de seamă român (alături de N. Iorga) - un material semnat de marele gazetar Pamfil Șeicaru

Prof. univ. dr. Stoica Lascu

Art-emis

18 Ianuarie 2026

 

„Mihai Eminescu a fost pasionatul apărător al doctrinei unui conservatorism naţionalist” (Pamfil Șeicaru)

Ziarist prolific și foarte influent (într-o suită de remarcabili confrați, între care se detașa Stelian Popescu, directorul „Universului”), fondator de publicații (cu editoriale de mare răsunet în epocă) - între care și răspânditul și combativul ziar „Curentul” (1928-1944) -, parlamentar și lider de opinie (cu activitate în Exil, în perioada de după 23 august 1944), Pamfil Șeicaru - unul dintre cei mai mari ziariști români din perioada Monarhiei -, a fost și un apreciat conferențiar, abordând diferite teme cu caracter social-politic și național-culturale, iar verva sa polemică a fost relevată ca atare de către contemporani.

Așa cum aprecia omul de litere, profesorul de filosofie Grigore Tăușan (1874-1952, membru de onoare - ales în 1939 - al Academiei Române; cunoscut publicist sub pseudonimul Petronius), în ianuarie 1935 - la sărbătorirea a șapte ani de existență a cotidianului „Curentul” (cel mai influent ziar - alături de „Universul” și „Adevĕrul” - în perioada interbelică) -, Pamfil Șeicaru reprezintă „în publicistica noastră cotidiană un temperament modelat prin cultura, cimentat de lectură bogată şi cizelat la stilul polemic prin tăişul vorbei grele care nu răneşte şi nu jigneşte pentrucă e topită în aurul talentului. Aristocrat prin el însuşi, cum o poesie ţărănească este nobilă ca o dramă a lui Racine când ea prinde înţelesul lirei şi-l redă cu sinceritatea cuvântului șlefuit în simțirea adevărată a sufletului.

Aci, sărbătorim nu pe polemistul care poate fi uneori greşit, ci pe breslaşul care a adus la cotidiana noastră contribuţia la patrimoniul spiritual românesc, linia unei convingeri şi vibraţia unui talent literar, aşa de util unei cariere ce trăeşte din magia ideii şi din transvazarea ei din creer în creer” („Curentul, 24 ianuarie 1935).

Dintre numeroasele ipostaze național-culturale și publicistice ale foarte prolificului și cu ferme atitudini ale lui Pamfil Șeicaru, readucem în atenția celor de azi considerațiile sale - de mare actualitate și azi - relativ la Mihai Eminescu - gazetarul („Curentul”, 20 iunie 1939), în cel de-al 176-lea an de la nascerea Poetului Național și Luceafărului Culturii Române.

„Gazetarul Eminescu” -  Conferinţa rostită de d. Pamfil Şeicaru la Radio

Aseară la orele 20.45, d. Pamfil Şeicaru, directorul ziarului „Curentul” a rostit următoarea conferinţă la microfonul posturilor noastre de Radio:

Importanţa covârşitoare pe care a avut-o poetul Eminescu în evoluţia literaturii româneşti, datorită geniului său liric, a pus în umbră însemnătatea gazetarului. Fireşte - în afară de strălucirea poetului -, mai contribuia la tendinţa de adumbrire a gazetarului şi pasiunea politică ce inspirase vehemenţa articolelor lui Mihail Eminescu: aveau numeroşi adversari, după sângeroasele sale polemici, teoriile lui politice.

Mihail Eminescu a fost pasionatul apărător al doctrinei unui conservatorism naţionalist - în cadrele căruia a militat cu o nedepăşită eloquenţă ideea uneia Naţiuni curate ca rasă, nesmucită din predestinarea ei istorică. Credinţa aceasta avea să fie însă înfrântă de trivialul iureş al noului liberalism, democrat, gata să participe cu toţi veneticii, cu toţi pripăşiţii întâmplării. Odată biruitoare, această politică a înnoitorilor liberal-democraţi a uneltit astfel încât din opera lui Eminescu să nu fie cunoscută şi acceptată decât creaţiunea lirică, conspirând pentru ca să fie îngropată în uitare şi în tăcere acţiunea şi slova lui politică. „Teoreticianul stratelor suprapuse” ar fi fost un „pamfletar regretabil”... Într’o notiţă publicată pe la 16 iunie 1909 în „Adevărul”, se spune chiar că articolele sale politice nu-i fac lui Eminescu cinste, şi că „desgroparea lor este o impietate faţă de memoria poetului”.

Conspiraţia democraţilor

Dacă poetul încânta - gazetarul irita chiar 20 ani după moarte! Dar tocmai această trudă de a organiza sistematic şi oficial deprecierea gazetarului politic Eminescu, trezeşte în noi legitime bănuieli. Într’adevăr, în risipa aceea de articole, în acea fărâmiţare a gândirii pe care o impune scrisul cotidian, se presimţea cu drept cuvânt forţa latentă ursită să afle în desfăşurarea ulterioară a vieţii româneşti răzbunătoare confirmări, valoarea unor sumbre şi profetice anticipări.

S-a organizat astfel o foarte dibace acţiune de devalorizare a articolelor politice ale lui Eminescu, declasate de calomnie că ele nu erau decât semnele unei robiri a inteligenţei, dovada dezonorantă a acelei silnicii a scrisului la care fusese constrâns poetul spre a-şi agonisi pâinea unei amare existenţe.

Nu ar fi dat rostire convingerilor!

Nu ar fi trăit cu vehementă intensitate o doctrină politică!

Nu s-a dăruit spre a apăra un patrimoniu etnic, ci a fost doar simbriaşul unui partid boeresc, năimitul obligat să se smulgă din lumea strofelor melodioase spre a scoate penibil o retribuţie de mizerie graţie agresiunilor executate prin gazete.

S-a isbutit astfel amăgirea sensibilităţii noastre: ni s’a solicitat înduioşarea la priveliştea acestui trist destin de poet, constrâns să jefuiască muza spre a risipi în scrisul de salariat frumuseţi de gândire destinate magicelor cadenţe ale versului. Nu a fost contemporan al lui Eminescu care să nu fi fost convocat să-şi depună şi el depoziţia la această documentare, destinată să ne confirme versiunea aceasta a poetului simbriaş la boeri, tocmit să susţină teorii reacţionare. Odată creată legenda acestei gazetării impuse de asprele necesităţi ale existenţei - şi difuzată printr’un savant registrat al înduioşării - era logică şi întrebarea cealaltă: ce valoare mai pot avea oare asemenea articole, cu tot conţinutul lor de silnice convingeri?...

După această versiune - a pomeni de gazetarul Eminescu însemna a răscoli acel sector de umiliri din existenţa de subaltern a poetului: era evocarea abdicărilor unei mândre inteligenţe -, proecţie de umbră pe firmamentul scânteietoarei sale opere literare.

Reabilitarea Precursorului

Şi totuşi, nu de partidul conservator a fost relevat Mihail Eminescu în valoarea lui politică, în obscura şi profetica sa activitate de gazetar: reabilitarea a întreprins-o prin acel ziar „România Jună”, naţional-independentă, apărut la 2 decembrie 1899, un grup din noua generaţie care avea drept colaboratori pe George Coşbuc, Al. Vlahuţă, A.C. Cuza, Ovid Densuşianu, N. Iorga, Aurel C. Popovici, C. Rădulescu-Motru, N. Vaschide, I. Tanoviceanu, Ion Clinciu, Ioan Paul.

Era un ziar de militare a ideii naţionale, răspicat vrăjmaş al abstracţiilor acestor democraţi interesaţi să şteargă deosebirile dintre autohtoni şi vagabonzii pripăşiţi, spre a nega în noul Stat românesc ierarhia de drepturi care trebuia să asigure primatul elementului românesc. Pentru generaţia de la „România Jună”, Mihail Eminescu nu era numai vraciul versului, poetul modelator al sensibilităţii lirice româneşti: era şi profetul politic – marele interpret al istoriei naţionale.

Într’adevăr, abea după o lună dela apariţie, în numărul dela 11 Ianuarie 1900, „România Jună” începe să reproducă din articolele politice scrise de Eminescu, prezentate cu următoarea introducere: „Puţină lume cunoaşte ideile patriotice şi patriotismul luminat al marelui nostru poet şi filozof. Puţini români îşi pot face o idee de înălţimea de vederi, de sobrietatea principiilor pe cari le profesa Eminescu... Desbrăcate de orice consideraţiuni de partid, ideile lui Eminescu rămân astăzi mai actuale decât oricând, căci niciodată evreo-levantinii (în sensul obiectiv, adevărat al cuvântului) n’au fost mai străini şi mai numeroşi în viaţa noastră politică naţională, şi mai ales în presa noastră, ca azi”. Şi prezentarea continuă:

 „Vom reproduce deci câteva citate din articolele acestui mare român, spre a se vedea cum înţelegea el firea românească, idealurile noastre şi influenţa evreo-levantinilor veniţi de ieri, de alaltăieri în ţară”.

Urmează aci reproducerea portretului moral al românului - făcut de Eminescu.
Reabilitarea gazetarului Eminescu nu este deci la 1900 opera unui partid, cu a cărui ideologie nu avea nimic comun, este preţuirea dată de noua generaţie care afla, în activitatea lui Eminescu, materialul necesar pentru elaborarea unei noi doctrine politice a Statului român.

Scrisese Eminescu: „A împăca formele trecutului cu exigenţele viitorului, asigurând Statului continuitatea de desvoltare, ferindu-l de sărituri şi întreprinderi aventuroase, şi înăuntru şi în afară. Deosebirea între Naţiile mici, fără simţ istoric – scria el – şi Naţiile mari, cu un profund simţ istoric şi cu un mare viitor. Statul demagogic este prea dominat de mici interese zilnice şi personale. El este condamnat a fi slab înăuntru şi în afară, iar dacă prin puterea inerţiei, a obiceiului contractat de sute de ani, el continuă a merge - vine totuşi o zi în care el nu rezistă descompunerii”.

Un om liber

Or, tocmai această nouă concepţie politică subordonată condiţiunilor istorice de desvoltare a Naţiei ralia noua generaţie, care aducea o mai severă disciplină de gândire, o mai serioasă formaţiune ştiinţifică. Lupta lui Eminescu împotriva breslei negustorilor de vorbe seducea. Şi mai atrăgea ceva într’însa: era acea teorie a primatului în stat al autohtonilor, pentru care nu erau încă pregătiţi nici chiar cei cari în politică beneficiaseră de polemicile şi de ideile poetului. Căci nu numai în rândurile democraţilor liberali îşi aflase curs această metodică desconsiderare a gazetarului Eminescu, ci chiar şi printre fruntaşii partidului conservator. Şi aveau oamenii aceştia dreptate: fiindcă - în fond -, între conservatorismul naţionalist al lui Eminescu şi conservatorismul sentimental al lui Lahovari, Carp, Cantacuzino şi Maiorescu, existau fundamentale deosebiri.

Eminescu apăra patrimoniul material şi moral al poporului român; conservatorii apărau privilegiile unei clase şi intangibilitatea unui drept de proprietate individuală.  Dacă am analiza succesiv discursurile rostite în veacul trecut de exponenţii partidului conservator, comparându-le ca vocabular şi ca accent cu temele din articolele lui Eminescu - am descoperi că ele nu concordă ca doctrină politică, de vreme ce nu ţintesc să impună aceleaşi principii la conducerea Statului românesc.

Pentru Eminescu, era un punct esenţial distincţiunea între românii de rasă şi cei de provenienţă incertă, o demarcare ce supăra deopotrivă şi pe partizanii liberali şi pe cei de la clubul conservator.

Când scria Eminescu: „În inima unui popă din Ardeal este mai mult sentiment patriotic decât într’o sută de mii de Caradale” - prea uşor s-ar fi putut înlocui numele liberal al lui Carada cu zeci şi sute de nume din partidul conservator, tot atât de incerte ca articulare, tot atât de recente în viaţa ţării.

Când Eminescu formula teoria antagonismelor dintre elementele istorice ale ţării şi cele neistorice, îi era perfect indiferent dacă partidul conservator se afla sau nu în disciplina acestei concepţiuni politice. Şi nu odată s-a găsit Eminescu în conflict cu patronii aceştia politici cari nu isbuteau să-şi afle nici o filiaţie ideologică, nici o comunitate de năzuinţe cu ideile militate de gazetarul Eminescu. Dar nici un moment nu ar fi consimţit să militeze doar pentru un partid, vasalizând orgolioasa lui gândire politică, robind acea cuprinzătoare înţelegere istorică, de dragul unor mărunte necesităţi, sau unor netrebnice oportunităţi de partid!...

Vrăjmaşul partidelor

Nu a existat un mai crâncen vrăjmaş al acestor partide decât Mihail Eminescu: el desluşise că aceste cluburi nu sunt tribune la cari se înfruntă între ele principiile, nu erau flamuri de idei pentru înrolarea fanaticilor unor credinţe - ci simple asociaţii de interese private, în cari locul principiilor îl ocupau câteva personagii acaparatoare. Înhăitări de oameni fără caracter şi fără convingere - neruşinaţi nomazi ai tuturor principiilor, gata să se îmbrăţişeze după violenţe vrăjmăşii, gata să se despartă cu insulte după cele mai intime prietenii. Or, toată această forfoteală de ambiţii, toată această zănatecă goană după o carieră, toate pactizările şi renegările neruşinării trivializează viaţa publică, dilapidând preţioase energii, alterând substanţa morală a Naţiunii. De aci, dureroasa constatare:  „Nu există pe faţa pământului nici o ţară în care politica zilnică să consume atâtea energii ca în România”.

Neîndurata pornire a lui Eminescu împotriva partidelor îşi afla explicaţie şi în monstruoasa înmulţire a bugetivorilor. Nu mai erau, nu mai sunt partidele nişte grupări concentrate în jurul unor concepţii politice, conservatoare sau liberale: dincolo de aceste pompoase embleme surprinzi pretutindeni cel mai mizerabil conţinut - nişte asociaţiuni de oameni cu lefuri (guvernamentalii) şi altele de oameni în aşteptare de lefuri (opoziţia). „Pentru partide, Statul se rezumă la mecanismul succesiunii de putere”.

Aceste nemiloase autopsii ale ideii de partid le făcea Eminescu pe la 1867-1870... El divulga cum, în acţiunea lor de cucerire a puterii, partidele nesocotesc disciplinele naţionale, pierzând din vedere caracterul românesc al Statului.

Naţionalistul

Nu primul pribeag poposit, nu copilul veneticului de ieri poate aspira la supremele posturi de comandă ale Executivului. Rezistenţa aceasta a lui Eminescu la invazia elementelor străine cari organizează lupta de acaparare a Statului, îşi află o răspicată formulare. Cităm dintr’un articol apărut la 26 ianuarie 1882 în ziarul „Timpul”: „Nu zicem că sub cerul acestei ţări să nu trăiască şi să nu înflorească oricâţi oameni de altă origină. Dar ceea ce credem - întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab - este că «ţara» este în linia întâia elementul naţional - și că stă scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta şi caracterul acestui Stat”.

În toată improvizaţia de organizare modernă a Statului român, Mihail Eminescu nu desluşea decât o conspiraţie a elementelor străine împotriva elementului autohton – „decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine (spunea el textual) asupra poporului istoric, compus până azi din ţărani mici şi mari”. Şi el adaogă:  „Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine. Era o datorie de a fi şi de a rămâne de partea poporului istoric din care însumi fac parte, împotriva păturii suprapuse de venetici. M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecut şi prezentul de azi, nu este un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice și artificial”.

Pentru Eminescu, ceea ce se ascunde sub foloasele principii ale democraţiei liberale, este manevra de invazie a unor paraziţi sindicalizaţi spre a organiza explorarea autohtonilor. Polemistul denunţă funestele principii libertare: „Libertate!... Egalitate!... Fraternitate!... Ce e mai frumos în lume decât ca tot ce se scurge în România ca într’o mlaştină să fie liber ca noi, egal cu noi, frate cu noi?... Şi pe când această plebe se înmulţeşte - pe zi ce trece neamul nobil şi drept care odinioară cutremura pământul la un semn al lui Mircea Basarab -, sărăceşte, scade şi moare”.

Nu se poate un mai vibrant accent, o elocvuenţă mai vehementă întru apărarea elementului românesc, pentru salvarea conţinutului istoric al Statului naţional. Dar unde mai este simbriaşul de partid, în această intransigentă violență?... Ce legătură există oare între aceste preocupări și temele care străbăteau retorica de partid a conservatorilor?...

Întrucât făcea Eminescu servicii pentru interesele unui partid, atunci când făcea procesul desvoltării devastatoare a politicianismului?... Condeiul lui neîndurat, fraza vehementă, vocabularul de o biciuitoare asprime - totul se transformă, atunci când gazetarul se înclină asupra celor umiliţi şi năpăstuiţi, răsar accente materne – ca acele gesturi de mângâiere - ,atunci când Eminescu vorbeşte despre țărani, meseriași, de tot ce înseamnă element muncitor în această țară.

Puteţi oare afla o mai deplină dovadă de mândrie personală? Unde putem surprinde o independenţă mai agresiv afirmată, decât această pasiune de idei autonome în oficiosul celui mai tiranic partid?

Pentru Eminescu, Statul era doar o formă de manifestare a Naţiunii în cursul desvoltării sale istorice: ceeace valorifica aşezămintele acestui Stat, era potrivirea lor la interesele de viaţă ale Naţiunii personificate. De aci, neîndurata critică pe care a făcut-o tuturor improvizaţiilor democraţiei liberale, atât de potrivnice spiritului şi datinei acestui pământ românesc: importată stupid - proclamă Eminescu -, „ca şi când în trecut poporul român ar fi fost un popor de vite, fără obiceiuri, fără nimic”.

Această frângere a continuităţii, prin artificiala zămislire a unui Stat fictiv, asaltul acesta peste toate fazele intermediare ale unei evoluţii normale, a creat în existenţa Statului un desechilibru, întins apoi în viaţa sufletească a indivizilor. Continuă să palpite în fiecare dintre noi nostalgia trecutului pierit, acea chemare melancolică – ceva asemănător cu tulburarea sufletelor de emigranţi. Iar alături de această demoralizare - sentiment grav, cu reveniri de leitmotiv elegiac - stărue neastâmpărul şi frenezia de adaptare la nouile forme de viaţă.          

Eminescu a avut înţelegerea lucidă a consecinţelor sociale legate de această pripită improvizaţie de forme moderne în Stat: a prevăzut toată risipa de energii – inutil dilapidate, până în ziua târzie când odată cu indivizii şi cu Statul îşi vor regăsi şi clasele sociale echilibrul.    O viziune organică a Statului – o înţelegere istorică a fenomenelor politice: seriozitate în examinarea problemelor, orizont vast şi erudiţie în documentare – toate dădeau lui Mihail Eminescu o dominatoare superioritate asupra oamenilor politici ai epocii.

Apologetul tradiției

Peste volbura efemeră a contimporanilor, într’adevăr - Eminescu vedea cele două realităţi ale Naţiunii: trecutul închegat, şi viitorul care se vroia integrat acestui trecut. Pentru Eminescu, Naţiunea începea de la nedesluşitele legende ale mileniului... De câte ori nu va fi rămas el în mrejele gândurilor ivite să întregească simplele sugestii ale lui Dimitrie Cantemir, cărturarul care scrisese cândva: „Toată ţara pe care o chemăm astăzi Moldova şi părţile vecine dinspre Apus le-au stăpânit Sciţii, învingători a trei părţi aproape ale Lumii, cu toate că după obiceiul lor pământesc ei nu aveau locuinţe aşezate”...

Dincolo de evocările cronicii, imaginaţia lui Eminescu pornea să federeze umbrele trecutului: desluşea între ele legăturile, fixa rostul lor ctitoresc asupra pământului natal... Vroia să întregească astfel blazonul istoric al Naţiunii: nu avea prezentarea aceasta nici un interes pentru el, dacă nu-i putea dărui acel ecou al trecutului, unică măsură de preţuire a unui nou fapt al prezentului.

Nu-i spunea nimic un discurs rostit la „fabrica de palavre”, cum numea el Parlamentul; dar din simplitatea unui letopiseţ dela Bistriţa sau dela Putna distila tot parfumul trecutului voevodal...

Prin depărtări de legendă, auzea ropotul lui Dragoş, coborând din Maramureş: se simţea cucerit de năvala oştirilor lui Ştefan, retrăia leaturile de slavă ale Moldovei, respira alături de Mircea Bătrânul la Rovine, sau întovărăşea pe Gheorghe Şincai în pribegiile visării.

Grăia numai pentru el - întreg acest univers de fantome: viaţa multiplă a Naţiunii se anima, lângă masa de scris a necăjitului gazetar. Dar era contrariată şi ultragiată - această feerie de legendă pe care o purta Eminescu în lăuntricul său regat - de patriciatul acela politic cu vocabular trivial, cu ipocrizia idealismului, cu disperatele lui vanităţi, cu laşităţile partizanilor. În scrisul lui, îşi afla o răzbunătoare revanşă incurabilul regret al contrastului dintre trecutul istoric şi trivialul iarmaroc al partidelor.

Nu surprindem aci tresăririle de revoltă ale unui romantic, fiindcă nimic nu este mai departe de concepţiile atât de realiste ale lui Eminescu decât nălucirile romantismului politic. Din evocarea trecutului nu-i pasionează fulgerarea epică a unui Mihai-Viteazul, ci răbdarea acelor voevozi de vrednică gospodărire a ţării: un Alexandru-cel-Bun, un Ştefan-cel-Mare, Mircea-cel-Bătrân, Matei Basarab...

Nu-l încântau vijelioasele temperamente de aventurieri, ci mai ales cârmuitorii înţelepţi ai ţării - cei cari asiguraseră norodului românesc de ţară o mai bună stare socială. Avea năzuinţa şi concepţia unei vrednice rândueli a Statului – pornirea împotriva trântorilor, dragostea pentru clasele producătoare, pe a căror muncă se sprijină belşugul și viitorul Patriei. Critica erorilor Statului democrat este întreagă în articolele lui Eminescu. Cine nu-i vede astăzi actualitatea?...

Ideologia politică astăzi triumfătoare pretutindeni - dialectica victorioasă, vocabularul naţionalist -, toate sunt în întregime (şi nu doar în embrion) în gazetăria lui Eminescu.

Cine ar fi putut crede că un poet - acolo, într-o redacţie de ziar - creea pentru viitorime un întreg arsenal de idei, modelând peste decenii sensibilitatea generaţiei ursite să dărâme construcţia artificială a carbonarilor de la 1848?...

O gândire clasică

Urmăriţi - în spiritul Constituţiei dela 1938 - biruinţa târzie a acestei ideologii antidemocrate şi naţionaliste a lui Mihail Eminescu. Este marele precursor - misionarul care a destrămat sofismele democraţiei. El a restaurat privilegiile legitime ale poporului românesc, prerogativele cuvenite claselor producătoare, principiile de ierarhie necesare reconstrucţiei Statului naţional. Ceea ce uimeşte însă, în munca de gazetar a poetului - este răspicata deosebire dintre stilul prozei politice a lui Eminescu şi rezonanţa prozei lui literare: pana rămâne de aceeaşi clasă – dar ai necontenit impresia că sunt două condee fundamental deosebite, cu nimic înrudite. Acolo - o profuziune de metafore poetice; aci - nici o imagine, nici o răsfirare literară a subiectului. Totul este conturat în linii precise, pentru ca nu cumva o irizare lirică să scadă ceva din logica argumentării.

Precizia vocabularului, construcţia sobră şi densă a frazei nu au aci altă misiune decât de a da relief şi limpezime temei sprijinite. Realismul politic îşi află în articolele de ziar ale lui Eminescu o perfectă corespondenţă în realismul expresiunei verbale. O uimitoare eliminare a lexiconului de  accent literar; dar câtă clasică şi cuceritoare claritate în arhitectura articolului, în coordonarea argumentelor, în descoperirea atâtor corespondenţe dintre bunul simţ popular şi ideologia empirismului politic pe care îl recomanda!... Un mare dascăl al preciziunii - un rafinat al simplităţii de rostire: în articolele sale politice, Mihail Eminescu ne serveşte o lecţie de logică strânsă, o critică politică vertebrată de cea mai severă consecvenţă doctrinală. Realităţile revin necontenit spre a verifica şi confirma teoriile sale politice: el nu afirmă - ci conchide, cu o exemplară artă şi claritate gazetărească.

M-am întrebat adesea de câtă stăpânire de sine a avut nevoe Eminescu, spre a elimina din stilul său gazetăresc pulberea de aur, polenul fosforescent de imagini din preajma călimării sale de ziarist, spre a ajunge la fraza voit uscată, a articolelor sale!... Acest taciturn iscoditor al „muzicii interioare”, acest stoic, indiferent la tot ce răscolea tumultul ispititor al vieţii, virtuozul pentru care armonia unei strofe şi impecabila mlădiere a unui sonet preţuiau mai mult decât deşartele vanităţi acumulate în demnităţi, punea surdină cântecului: şi în articolele sale de gazetă cristaliza doar invincibilul realism al unui răzeş...

În despărţirea aceasta cotidiană de lumea lui interioară, în întoarcerea ochilor săi învăluiţi de vis spre lumea din afară atât de lucid scrutată – este desigur unul din cele mai înalte momente atinse de acest complex de sensibilitate şi de inteligenţă care înseamnă Mihail Eminescu. Scria spre a-şi servi Patria – această Românie care trăeşte astăzi sub imperiul ideologiei politice poruncite de el, nouile generaţii s’au convins că va fi la noi viabil numai ceea ce va purta sigiliul acestui naţionalism, că va dispare tot ceeace se va încerca vreodată pentru o amăgitoare contrafacere.

Articolele lui Eminescu au însemnat o luptă - ofensivă îndărătnică a unei doctrine din aspra tranşee a credinţei curate. Era - fiecare articol - un sacrificiu cotidian pe care Eminescu îl socotea o obligație faţă de Neamul său. Se smulgea din ispita unor cadenţe de viers, îndepărta fascinaţia unei metafore, refuza să asculte melodioasa îngânare a unei strofe, spre a privi cu pătrunderea ochilor limpezi fenomenele contimporane. Câtă voinţă de sacrificiu, ce sigură inteligenţă avea acest genial inspirat, dacă isbutea să respire cu egală plenitudine în magia sensibilităţii şi în equaţiile raţiunii, deopotrivă confident al chemărilor de vis şi diagnostician al realităţilor sociale?. Existenţa aceasta paralelă a poetului romantic şi a clinicianului politic formează o splendidă dualitate, definind una din cele mai miraculoase facultăţi a lui Mihail Eminescu.

Dela upanishadelele meditaţiilor filozofice din Veda, la această cursivitate străvezie a articolelor politice, se întinde vastul registru de expresie, întreaga gamă spirituală a lui Mihail Eminescu. Am redeschis cărunta Mundaka Upani9shad, şi am desprins dintr-însa acest crâmpei: „Când vizionarul contemplă Fiinţa Strălucitoare, Creatorul plin de putere, omul identic cu însuşi Brahma - atunci, devenit înţelept, ridicându-se peste bine şi peste rău, neprihănit de orice pasiune, ajunge să conceapă identitatea supremă. Este într’adevăr Viaţa, acela care trimite flăcările sale în toată Creaţia. Înţeleptul care îl cunoaşte nu vorbeşte despre nimic altceva: el trăeşte în Atman - el îşi află în Atman bucuria... și îşi împlineşte datoria lui pământească - cu toate acestea!”.

Din acest fragment al inspiratului „Cântec al Păcii” îşi va fi desprins oare Mihail Eminescu acest dualism al existenţei sale rând pe rând contemplative şi active – dialogul dintre poet şi realistul politic? Într’o cameră de redacţie, ziaristul răpea visului tălmăcirea în versuri, şi interzicându-şi aceste supreme voluptăţi ale artei acumula în coloanele ziarului materialul de reconstrucţie a unui Stat. Din seva şi din substanţa aceasta, avea să înflorească rodul renaşterii etnice.

Cine îşi mai aminteşte oare de cei cari l-au negat? Cine mai conservă numele miniştrilor cari au fost?... Cine mai păstrează numele atâtor făloşi ai efemeridelor politice, convinşi toţi că erau arhitecţii noului Stat românesc? Peste aceste uitate nume, deasupra acestui cimitir fără inscripţii funerare se proiectează - amplă şi majestoasă - inteligenţa divinatoare a gazetarului vizionar Mihail Eminescu. Actualitatea lui stărue în aşteptările noastre: doctrina lui de anticipator o trăim cu patetică intensitate.

Crezul gazetarului Mihail Eminescu rămâne astăzi încă strigătul de raliere românească... Îi auzim graiul de Zeu ocrotitor al Neamului, și în semn de fidelitate îi murmurăm jurământul: „Cine a’ndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima câinii.../ Mănca-i-ar casa pustia,/ Şi Neamul nemernicia!...”.