Glossa lui
Eminescu ca text perfect
Nu cunosc alt text care să fie
atât de exemplar pentru ideea că „forma literară este dependentă de conţinut”,
idee vulgară, şcolărească, rămasă fără nicio acoperire în mintea elevilor şi a
…tuturor profesorilor. O idee care totuşi corespunde unui adevăr înalt, acela
că forma şi conţinutul unei opere de artă alcătuiesc o entitate, „dezbinată” ca
atare, în cele două componente, formă şi conţinut, numai din raţiuni didactice,
simpliste, fără nicio acoperire în realitatea operelor de artă autentice. Artistul
autentic porneşte de la o intenţie, şi toată strădania sa este să
„nimerească” forma, unică, singura care se potriveşte intenţiei sale,
proiectului vag din „mintea-sufletul” său, aici incluzând şi resorturile
in(sub)conştientului său. Tatonând şi încropind la variante ale rezultatului
final, autorul simte de fiecare dată dacă „forma” respectivă este sau nu este
ceea ce el caută, fără să-i fie clar ce caută decât atunci când găseşte… Iar
deseori nu găseşte ce a căutat! În Glossa, analizată ca
produs finit, fără apel la variantele manuscrise, este impresionant acordul
perfect dintre (1) ceea ce ştim sau simţim cu toţii că este acest text magnific
sub raport literar, poetic, şi (2) materialul lingvistic, „limba” acestei
poezii.
Când un poet, pentru a spune ce
are de spus, decide să recurgă la o „formă fixă”, adică la un sonet sau o
glossă ori un rondel, poezii cu o întindere fixă, problema este următoarea: nu
cumva întinderea respectivă a textului este (1)insuficientă sau (2)prea
mare pentru „ce are de spus” poetul? De obicei, un poet scrie la un text
până termină ce simte el că are de spus. Iar textul va avea o întindere asupra
căreia poetul nu ştie nimic atunci când începe să-l scrie… În cazul sonetului
sau a unei glosse, a căror întindere este de la bun început cunoscută
şi asumată, riscul întreprinderii poetului este (1) să nu-i încapă tot ce
are de spus în numărul de versuri legiuit, oferit de regula poeziei cu formă
fixă, sau (2) să aibă prea puţin de spus şi să nu aibă cu ce
umple spaţiul poetic aflat la dispoziţie. Caz în care „va întinde pelteaua”!
(Prin „spaţiu poetic aflat la dispoziţie” trebuie să înţelegem, simplu spus,
numărul de silabe, de „picioare”, al textului. Acest număr este unul anumit în
cazul poeziilor cu formă fixă.) Astfel că atunci când evaluăm o poezie cu formă
fixă ne putem pune întrebarea în ce postură se situează autorul: i-a fost de
ajuns spaţiul poetic sau i-a prisosit?
La un poet autentic vom constata
că spaţiul poetic disponibil a fost resimţit ca insuficient pentru „preaplinul”
de idei şi simţăminte ce a avut de „exteriorizat”, de exprimat. Vom constata că
efortul poetului, de dragul jocului în care s-a angajat, a fost să concentreze
expresia ( lingvistică şi poetică deopotrivă) pentru a apuca să spună tot ce a
avut de spus. Pentru a-i încăpea totul sau cât mai mult în volumul dat.
La un poet pârît sau închipuit,
textul este diluat, cu mult material de umplutură, căci, de fapt, pentru ce a
avut de spus i-ar fi fost de ajuns şi un spaţiu mai mic, un text mult mai
scurt… (Fireşte, acest sentiment ţi-l poate da orice alt text, nu numai cele cu
formă şi dimensiune fixă!)
Ce să înţelegem – ca să înţelegem
pe înţelesul tuturor, prin „expresie lingvistică (poetică) concentrată”?
Pentru a răspunde la această
întrebare, am supus textul Glossei unei analize lingvistice
pur şi simplu şcolărească, desfăşurată în etapele următoare, binecunoscutele:
Am început prin clasica împărţire
în propoziţii a textului: ne-au ieşit vreo 100, mai exact, 102. La
acest moment, pot să apară primele divergenţe, unii „analişti” să identifice
mai multe sau mai puţine propoziţii. Noi am considerat că unele propoziţii au
predicatul lipsă, subînţeles. De exemplu în versurile Alte măşti,
aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă, noi am identificat structura
explicită Deşi sunt alte măşti, este aceeaşi piesă, deşi sunt alte
guri, gama este aceeaşi… Adică patru propoziţii.
Felul propoziţiilor: 39
principale, restul subordonate. Aşadar, cam 1,5 propoziţii subordonate pentru
fiecare propoziţie principală. Felul subordonatelor: 23 de concesive, 10
cauzale, 9 completive directe, 6 subiective, 5 atributive, 3 circumstanţiale de
timp, 2 finale, 2 consecutive, 1 completivă indirectă. Şi aici putem avea
păreri diferite. Bunăoară în strofa a doua, am luat propoziţie principală Cine
ţine toate minte, iar pe Multe trec pe dinainte şi În
auz ne sună multe le-am considerat concesive: „deşi trec multe pe
dinainte, mai nimeni nu le ţine minte”. Pentru a deduce corect semnificaţia
acestor numere, trebuie să ne raportăm la dimensiunile spaţiului poetic aflat
la dispoziţia poetului: zece strofe a opt versuri de opt silabe, total 640 de
silabe. În medie, aşadar, fiecare propoziţie este alcătuită din 6,4 silabe. Să
introducem în discuţie şi definiţia cea mai curentă a propoziţiei: „o idee
spusă sau scrisă”. Cred că aceasta este definiţia cu care m-am ales din clasa
întâi primară! Aşadar, în Glossa avem, grosso
modo spus, 102 idei. Am supus la aceeaşi operaţiune şi alte texte, fie ale lui
Mihai Eminescu, fie ale altor poeţi. Din Eminescu am luat fragmente de aceeaşi
dimensiune – 640 de silabe, din Călin (file din poveste) şi
din Scrisoarea I. În Călin avem 48 de propoziţii,
în Scrisoarea I, 49. Am făcut aceeaşi analiză pe texte „filosofice”
ale altor poeţi: Glossa lui Mircea Cărtărescu: 58 de
propoziţii şi pe Nichita Stănescu, Necuvintele şi Ce
este omul?, 53 de propoziţii.
Aşadar, în acelaşi spaţiu poetic, Glossa „noastră”
conţine cel mai mare număr de propoziţii, aproape dublu faţă de textele
obişnuite. Îndrăznesc să presupun, să bănuiesc, că nu există text literar
românesc (sau din altă literatură!), care să ne propună un număr, o densitate
mai mare de „idei”, de propoziţii. Număr raportat, fireşte, la spaţiul poetic
respectiv: numărul de picioare, de silabe.
Se mai pot face şi alte
observaţii care duc la aceeaşi concluzie: poetul a scris acest text de
dimensiuni fixe încercat de sentimentul că are prea multe de spus, iar spaţiul
s-ar putea să nu-i ajungă… Aşa se face că poetul renunţă la mai toate
componentele textului care puteau fi subînţelese. Avem mai multe propoziţii cu
predicat subînţeles. În mai multe rânduri, raporturile sintactice dintre
propoziţii se exprimă prin intonaţie, adică prin juxtapunere, nu în mod
explicit prin joncţiune! Bunăoară la Glossa avem 41 de juxtapuneri, în Călin 9,
în Scrisoarea I avem20, la Cărtărescu 13, iar la Nichita 4. În felul acesta
poetul mai „câştigă” câteva silabe, prin care să mai adauge o propoziţie, o
idee, iar textul devine mai solicitant pentru cititor, căruia nu i se dă nimic
„mură-n gură”! Poetul nu vrea să devină astfel mai încifrat, ci vrea doar să
spună cât mai multe! Şi asta pentru că are multe de spus! Altminteri, ar sta
cuminte în banca sa!
Alta: numărul cuvintelor
din Glossa. Este de 413, aproape egal cu numărul silabelor. Ce
înseamnă asta? Că poetul a pus în ecuaţia textului său un maxim de concepte,
din care a alcătuit un număr maxim de idei! Ca să-i iasă aşa, a apelat la
cuvinte cât mai scurte, de preferinţă monosilabice. În general, cuvintele
scurte sunt şi des folosite, sunt cuvinte importante, primare. În Glossa avem
puţine cuvinte derivate sau compuse, predomină cuvintele uzuale, din fondul
principal lexical. Concomitent cu fondul principal de cuvinte, trebuie să
identificăm şi un fond principal de concepte, în fiecare limbă, în
fondul de spiritualitate al fiecărui popor. Conchidem că Glossa pune
în joc, în ecuaţia adevărului căutat, concepte şi cuvinte fundamentale, nu
merge pe speculaţii şi subtilităţi rafinate, cărora le-ar corespunde un
vocabular derivat, secundar, iar nu primar. Tonul sentenţios, apodictic al
poeziei, ar fi fost grav compromis dacă poetul ar fi utilizat cuvinte
„specializate” pe domenii restrânse… În final, acest vocabular imprimă în
mintea receptoare sentimentul că în textul respectiv ne sunt prezentate
adevăruri fundamentale, definitive. În cifre exacte, Glossa cuprinde
cele mai puţine cuvinte derivate sau compuse, 17, în comparaţie cu alte texte
poetice de dimensiuni egale, scrise de Eminescu sau alt autor. Pe numărate,
în Călin, text descriptiv, avem 343 cuvinte, derivate 39, în Scrisoare 387
şi 36, la Cărtărescu 360 cu 31, iar la Nichita 313 şi 35. (Pentru Cărtărescu e
de luat în seamă că rezultatul numeric este influenţat de faptul că textul său
este o parodie după Glossa lui Eminescu. O parodie reuşită.
Făcută pe alte texte ale lui Cărtărescu, analiza va da poate alte rezultate
numerice.)
Se poate spune că acest text ne
permite imposibilul: cuantificarea efectului poetic… Operaţiune ce poate fi
dusă mai departe, trecând la analiza sintactică a frazei, a propoziţiilor.
Surprinde numărul mare de propoziţii cauzale, concesive, consecutive, finale.
Un adagiu antic spune că felix qui potuit rerum cognoscere causas…
Că, adică, fericit este cel care a reuşit să afle cauza lucrurilor…
Această fericire îi este promisă şi celui care citeşte şi înţelege Glossa.
Căci a înţelege înseamnă a pricepe cauza lucrurilor…
Despre acest text toată lumea
spune că este un text filosofic. Această calitate este demonstrată prin
structura sintactică a textului: un număr mare de propoziţii subordonate
cauzale sau „paracauzale”! Cu acest prilej pricepem un lucru neştiut până acum…
De noi, cel puţin! Anume că propoziţiile concesive sunt un fel de cauzale, ele
prezintă o cauză care nu-şi produce efectul obişnuit: Deşi plouă, nu
mi-am luat umbrela… La fel, cauzalitate găsim şi în cazul propoziţiilor
consecutive: Am învăţat atâtea că nu mă mai miră nimic! Numai că la
propoziţiile consecutive, propoziţia regentă prezintă cauza al cărei efect este
subordonata: Pentru că am învăţat atâtea nu mă mai miră nimic! Condiţionalele
sunt şi ele în proximitatea cauzalităţii, deseori condiţia este forma sub care
se prezintă cauza: Dacă m-ai tot chemat, am venit!
Cât priveşte scopul,
teoretic vorbind, el se confundă deseori cu cauza. Nu e decât semnificativ
că prin aceeaşi întrebare – de ce?, aflăm şi cauza şi scopul unei
acţiuni. (Credem că ar fi interesant de văzut în care alte limbi
întrebarea de ce? are această ambivalenţă?) Aşa se face că
ideea de cauzalitate, atât de importantă în orice sistem filosofic, este
prezentă în textul Glossei într-un număr de 38 de propoziţii,
practic egal cu al propoziţiilor principale. Din acest punct de vedere cred că
nu vom găsi nicăieri, în niciun alt text poetic, acest raport. Raport care
decide la Receptor impresia finală de text filozofic, text burduşit cu
înţelepciune…
De remarcat că expresia conjunctă
a cauzalităţii apare rar în text. Cititorul trebuie să o descopere singur,
punând în relaţie propoziţiile respective aparent coordonate prin
juxtapunere: Nu te prinde lor tovarăş: Ce e val ca valul trece,
adică Nu te prinde lor tovarăş deoarece ca valul trece ce e
val. Renunţând la deoarece şi lăsându-l să fie
sub-înţeles, poetul câştigă una (căci) sau patru silabe (deoarece),
ceea ce poate fi mai mult decât e nevoie pentru a introduce o propoziţie, o
idee, în plus. Rezultatul: un text doldora de idei, cum nu cred să mai fie
altul…
Juxtapunerea nu duce la monotonie
stilistică, căci alternează cu joncţiunea. În plus, lasă impresia că sunt
independente, de sine stătătoare o serie de propoziţii subordonate, ceea ce le
conferă acestora o anumită greutate, devin sentenţioase care mai de care!
Este, credem, evidentă
preocuparea poetului de a utiliza toate procedeele admise de limbaj pentru a
face să încapă cât mai mult în spaţiul lingvistic de care dispune: propoziţii
şi cuvinte cât mai scurte, renunţarea la cuvintele – îndeosebi verbe şi
conjuncţii, care pot fi subînţelese, în felul acesta putând introduce în text
un număr mai mare de propoziţii şi cuvinte, de gânduri…
Fireşte, toate acestea nu se
petrec deliberat, printr-un proiect conştient în toate detaliile sale.
Performanţa poetică este rezultatul autenticităţii actului de creaţie, a
condiţiei artistului. Misterul acestei creaţii nu poate fi desfăcut în toate
componentele sale. O singură certitudine putem avea: că pentru poet opera de
artă nu contează ca o combinaţie formă-conţinut, ci este o entitate,
un unu, regula sa de funcţionare putând fi rezumată pentru uzul comun în
felul următor: unui anumit conţinut nu i se potriveşte decât o anumită şi unică
formă, drept care cele două devin inseparabile, de negândit altfel decât
împreună, determinându-se reciproc, nu ca două jumătăţi îmbinate precum
semnificatul şi semnificantul, a căror relaţie o putem declara arbitrară,
aleatorie, fără să greşim prea tare. Pentru noi, cititori şi muritori de
rând, este atât de comodă mental ideea că una e forma şi alta este conţinutul.
Putând avea pentru acelaşi conţinut mai multe forme, mai mult sau mai puţin
potrivite fiecare – idee extrem de răspândită. Drept care elevilor li se
vorbeşte de la catedră despre poezii sau romane care au o anumită temă,
aceeaşi, iar această temă ar fi conţinutul… Pentru poetul şi artistul
autentic forma şi conţinutul sunt împreună o singură entitate, imposibil de
separat, sunt gândite împreună, aşa cum sfera sau cercul nu ne dau nici un
motiv pentru a le secţiona în două parţi într-un anumit loc şi nu în altul.
Pătratul indică oricui prin ce linie să fie despărţit în două componente, eventual
egale. Cercul şi sfera, nu. Pătratul este o invenţie a minţii umane, cercul şi
sfera sunt de la Dumnezeu, ne îmbie la tot pasul. Bine rotunjitul
adevăr! Care, ca şi sfera, nu sugerează şi nici nu încurajează
secţionarea, dicotomia. Adevărul este unu! Opera artistică autentică este şi ea
una!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu