Vremuri
și vremuri
Literatură
Dr. Nicolae Balaşa
Art-emis
18
Ianuarie 2026
Oameni buni,
După cum știm, botezul e, mai degrabă, taină, e
tăcere, despre care, decât să încurcăm lucrurile, mai bine tăcem. Ceva
asemănător şi în privinţa timpului. Nu cred că a fost vreun gânditor de pe faţa
pământului, să nu se fi întrebat măcar o dată: „Ce este timpul? Dacă are sau
nu substanţă etc?
Desigur, n-am să reiau ce s-a zis de-a lungul
istoriei. În definitiv, la ce bun?! …Însă dincolo de spusele gânditorilor,
noi, pământenii, s-ar părea că avem, în spaţiul nostru strâns şi
re-strâns, în loc de timp, un fel de „vremuri“. De exemplu, de la începuturile
mele, din momentul în care abia crăpasem ochii şi până să-mi intre pe geam
ursitorile, am avut vremea ursitului. Toţi forfoteau în jur, cu gândul că
trebuia să aibă copilul, adică eu, un drum. Apoi, între ursit şi scufundarea
în cristelniţă, am avut vremea botezului. De câte ori schinceam, sărea când
mama, când nu mai ştiu care din neam, cu creştinarea: Fată, moare copilul, aşa
şi vă ştie lumea!
Adevărul e că atunci când am văzut eu, noaptea,
lumina zilei, singurul „doftor“ pe la noi, era unul, Gorici, făcut sanitar pe
front, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru orice chestiune,
oarecum ieşită din raza „specialiştilor“ din sat, Gorici administra penicilină.
Îţi arunca ăsta seringa în cur din pragul uşii. Dacă aveai norocul să îţi
treacă, îţi trecea…
Pentru chestiuni la ordinea zilei, altfel stăteau treburile.
De exemplu, dacă te durea burta, te trăgea baba Safta, pe pântec, după ce
înghiţeai vreo zece boabe de fasole, descântate într-un tuci cu lapte. Apoi te
dădea, tot ea, de trei ori peste cap, cică ţi se răsturnase rânza. Dacă te
dureau şalele sau un picior, îţi punea diagnosticul Mărin al lui Grecu. Ca
„specialist“, el îţi ciupea muşchii şi îţi punea oasele la loc. În caz că se
constata vreo complicaţie după tras, te înfăşura în lână stropită cu rachiu,
frunte de cazan. Zăceai acolo, vreo două-trei zile, beat, şi până la urmă îţi
reveneai. Dacă îţi mai reveneai, dacă nu, chemau preotul, te spovedeai, te
grijea… Abia atunci, după cum se îndrepta grijania, fie spre coada lingurii,
fie spre vârful ei, se rânduiau treburile. Întâi, se tocmeau groparii, apoi cei
ce îţi aduceau lemnul de cruce şi îţi făceau tronul… Mai pe urmă, babele cu
jelitul.
Mă rog, urlai din cauza vreunei măsele, ţi-o scotea
Riţa lui Făsui cu cleştele de scos cuie. Le găsise pe maidan, după ce
trecuseră, pe la noi, nemţii, în Primul Război Mondial. Ți-o scotea, nu înainte
de a-ţi da Ghioace o litră de ţuică foc. Altfel, Riţa nu se băga. Beai din
ţuică, pe nerăsuflate, până mai rămânea cam de un deget, un deget şi jumătate,
apoi te întindea Riţa pe prispă, îţi punea piciorul pe piept şi când se căznea
asta o dată, jurai că ai văzut pe dracul viu, rânjind la tine, agăţat de tavanul
casei. De cum îţi dădea ea drumul, îţi clăteai gura cu restul de băutură, apoi
umblai năuc, cu falca într-o mână, de la ea din poartă, până la Biserica Nouă,
cam vreo jumătate de noapte. Numai după ce mai treceai, iarăşi, pe la Ghioace,
pentru dezinfecţia totală, cădeai lat, într-un şanţ sau la vreun cap de pod.
Într-o altă situaţie, în care rămâneai aşa, cu mintea
priponită în cine mai ştie ce hăţişuri, îţi descânta, de deochi, Foaca lui
Focu. Nu răzbea ea în război cu necuratul, îţi stingea Jiţa lui Pătru trei
tăciuni în apă sfinţită, bolborosind ceva. Apa trebuia băută când lătra pentru
prima dată căţeaua lui Cioacă, în dosul Cerboaiei, înaite de întâiul cântat al
cocoşilor.
Fraţilor, leacuri şi leacuri, vremuri şi vremuri! Cert
e că nu era săptămână să nu sune goarna şi să nu petreacă popa pe careva.
„Gata, şi-a făcut stagiul de militărie!“ – constata Leanca, femeia unuia întors
din bătăi, de la Periprava. Că ar fi rămas de-atunci, cumva, paliu, nu ar fi
fost, pentru autorităţi, cine ştie ce încurcătură, însă faptul că nu-şi mai
putea controla băşinile i-a adus lui Leancă, iar, ani grei de temniţă. A
scăpat un pârţ mai zgomotos, tocmai când, la o adunare, în sat, luase cuvântul
chiar to’arăşul prim, de la partid.
Nimeni nu ştia însă unde îşi odihneşte oasele Chirţu.
Pe motiv că ar fi zis unul că a fost legionar, l-au împuşcat comuniştii fără
proces. Fane al Dinii, din aceeaşi panoplie, îşi schimbase la timp numele din
Dragu în Drăguleasa. Trecuse la comunişti şi, uite, aşa, scăpase fără un glonţ
în cap. Ba, mai mult, pentru toate cele, tovarăşii îl ridicaseră la gradul de
înţelept şi făcea parte din „Sfatul bâtrânilor“, în sat. „Chestii, socoteli!“
– cum ar fi spus unul, Mărin Hodeanu, de pe la Dobreţ. Om deştept! Nu a ridicat
un deget când i-au naţionalizat moara, i-au luat acareturile, casa… Totul
părea un fleac pe lângă moartea femeii lui dintâi, făcută bucăţi de roata
morii. Activiştii îi păruseră lui Hodeanu chiar mai iscusiţi decât ea.
După naţionalizare şi întovărăşiri, colectivizarea. De
inimă rea, au dat colţul, Gheorgheru, Tingirică ăl bătrân, Tuiu, Ciocea, Turcu…
Chiar şi Cioacă şi Ciulu, cei ce se ocupau cu hoţiile prin sat. Toate vremurile
își au hoții lor, că se vede și acum, nu trebuie demonstrat, dar atunci, pentru
un oarecare moment, rămăsesem așa, să nu aibă cine te fura. Acum să nu vă
imaginați că a durat cine știe ce timp?! Chiar acolo în mijlocul colectivului
s-au închelbat găștile, toți oameni de bine! O idee mai târziu, în urma
lor, a închis ochii Jiţa, apoi şi Anica lui Iepanu. După ultima, rămăsese de
izbelişte cocioaba şi o turmă de mâţe flămânde. Încremeneai dacă treceai,
cumva, pe acolo, noaptea. Mârâiau împeliţatele de-ai fi zis că se certau cu
diavolul pe un colţ, de iad.
Ceva mai pe urmă, s-a dus şi Stan cu Anica, apoi
Băcanu cu Băcănica… Ba nu, Băcanu a mai rămas pe-aici să păzească cireşii de pe
Dealul Lupei, de noi, copiii. S-au prins comuniştii că e de-al lor şi l-au
făcut pândar. Pe el, pe unul, Aurel al lui Lungu, şi pe încă mulţi alţi
nespălaţi. La creier, vreau să spun. Mulţi, la nivel naţional, prea mulţi! Asta
e, câtă vreme nu suntem un popor de genii. De la el, de la Lungu şi alţi
pândari, ce-i drept, târziu am înţeles şi eu că averea poporului era averea lor,
a activiştilor. Ca şi acum! Ăștia când prind cheag, cred că totul devine
propria-i moștenire. Ceilalți, dă-i dracului, se descurcă ei! Asta e
marea grijă pentru om, schimbată, astăzi, în una mai pe sufletul prostului:
„Noi, alături oamenilor!” Că îmi vine uneori să strig: care noi, bă? Care
oameni? Ștrigi, dar strigi ca surdul în pustie. Nu te auzi nici tu pe tine, dar
un oarecare! Ce să faci, vremuri şi vremuri?!
După evenimentele cu pricina, cei cu schimbarea
aproape că schimbaseră o lume! În locul lui Turcu, crescuseră, deja, „ai lui
Turcu“, apoi, „ai lui Ciocea“… Ăştia prinseseră la timp gustul socialismului,
gust de puşlama, şi au tot ţinut-o aşa. După ei, „ai lui Tingirică“, „ai lui
Tuiu“… Ba, parcă ăsta nu a avut urmaşi! Da, da, că şi acum, în locul lui e doar
un mare gol, acolo unde ar fi trebuit să fie un gard și măcar o bojdeucă ceva.
Fraţilor, ca să nu o mai tot lălăim, de reţinut este
faptul că atunci când eram eu copil, deşi se întâmplau cele spuse mai sus,
oamenii erau şi surzi, şi orbi, iar eu, evident, nu înţelegeam mai nimic. De
învăţat, ce să mai zic?! Mă pupa un nu ştiu cine şi-mi dădea bomboane, îl
credeam Dumnezeu pe pământ, chiar dacă el era tartorele deghizat. Venea un altul
şi-mi arunca o acadea, ciosvârta, de, îl credeam deja… Când călca prin sat
vreun activist de la regionala de partid şi promitea marea cu sarea… Ce vorbeşti,
domnule, până dincolo de urechi căscai gura! La fel o cască majoritatea
și acum, însă cu un alt vicleșug. Zâmbesc teatral, o fi făcut vreo școală,
ceva, de rânjit fasolea, apoi promit marea cu sarea, unii te mai și pupă și
pupat rămâi! ...Patru ani! De, nu ar fi cine știe ce, dacă nu ai lua-o de la
început! Ca să vedeţi şi voi cum se scrie istoria!
Din activiştii ăia de mult şi din ăilalţi, de au
căscat gura atunci, urmaşii lor, apoi şi urmaşii urmaşilor. Între generații,
propagandă! La timpul potrivit, linsul în dos și bătutul din palme.
- Bă nene, uite, vin alegerile, ce mai stăm? -
întreabă unul.
- Păi, cu ai noștri, că se șie! Au furat, da de furat
au tot furat, dar ce-i drept au mai și dat! În plus, doar ai noștri poate o mai
pune vreun ban, ceva, la salarii și la pensii!”
- „Pensii?! Întreabă un oarecare, aflat prin preajmă,
din întâmplare. Lasă-i, dracului, să mai și moară! Ia, te-ai dat cu ăilalți,
cu...?
- Ba vezi că nu! Ăștia au prea furat.
- N-am zis nu, dar, bă orbete, au mai și dat! Au
dat, nu din alt motiv, dar măcar să aibă ăilați, de unde să ia, că altfel,
rămânem în fundul gol.
- A, nu-i bai!”- încearcă unul, mai ardelean, să
medieze - La cât de amestecați sunt astăzi, ăștia cu poli-tichia, nu se mai
știe care, ai noștri, care ai voștri?! Reactiviștii dacă sunt pe poziţii,
la datorie, adică de-al de gură-cască şi invers, din cei ce cască gura, câtă
frunză, câtă iarbă!“
- Vă văietați ca babele știrbe la margine de șanț!
Lasă că nu a murit nimeni până acum! Are el statul grijă, mai ales dacă
ești pus pe listă, adică, vreau să zic, ești vreun însemnat. Ca om de rând, în
rândul lumii, ce să faci! Ai bani, mănânci, nu ai bani , nu îți este
foame. Dar, ce atâta disperare? O lună, două și răsar urzicile,
dragaveiul, răsar buruienile, așa trăiau ai noștri pe vremuri!
- Care ai noștri, bă orbete?” - a încins unul
spiritele - Ai voștri! Da, ai noștri... Ori ai uitat că sărea din tine ca din
rață, până să ajungi în fundul curții.
- Paștele mă-ti, de orbete! Când cu fi, când cu o
pății! Orbete ai fost, orbete ai rămas!
Dragii mei, totuşi, una a fost pe vremuri, în vremea
copilăriei mele, şi alta sunt vremurile sub care trăim! Până spre primăvară,
când ne vom obișnui cu birurile de acum, trageţi concluziile, apoi
ziceţi-mi şi mie despre ce şi cum…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu