Stoica Lascu - 167 ani de la fondarea României Moderne

 

167 ani de la fondarea României Moderne

Istorie

Prof. univ. dr. Stoica Lascu

Art-emis

25 Ianuarie 2026

 

Unirea şi Cuza Vodă

„Cuza rămâne, în sentimentul generaţiilor de astăzi, un admirabil bărbat de stat, un gânditor adânc politic, strălucitor, atât prin energia sa cât şi prin faptele desăvârşite, menite să asigure fericirea şi înălţarea neamului său” (Alexandru Vaida-Voevod)

În urmă cu 90 de ani, la 24 ianuarie 1936, Ziua Unirii Principatelor Române, a fost sărbătorită  în Capitală și în localități din întreaga țară, prin adunări și serbări omagiale, în prezența reprezentanților Guvernului, ai Parlamentului (regele Carol al II-lea a lipsit, fiind în drum spre Londra, spre a fi prezente la funeraliilor regelui George al V-lea al Marii Britanii a Universităților și a școlilor, a ateneelor și Ligii Culturale, a Armatei și instituțiunilor social-economice. Oameni politici și intelectuali de seamă ai Țării, animatori cvltvrali din județe au rostit cuvântări în care s-au reliefat rădăcinile istorice ale Unirii (ca expresie a voinței masselor într-un context internațional prielnic), importanța unității naționale într-un timp în care se adunau norii războiului și se înmulțeau atacurile revizioniste.

„Dârz luptător naţionalist în vremurile de urgie în Ardeal, d. Vaida Voevod şi-a arătat toată credinţa lui şi a fost crainicul vremurilor nouă, când în parlamentul unguresc, cu toate strigătele duşmănoase ale deputaţilor maghiari, a proclamat despărţirea Ardealului de monstruozitatea care era statul habsburgic, şi a determinat primul pas spre unirea cea mare. Dârzul luptător de atunci pentru unire, este dârzul luptător de azi pentru reintegrarea românismului în drepturile lui naturale” - astfel îl caracteriza ziarul „Universul”, în urmă cu 90 de ani, la 27 ianuarie 1936, pe principalul orator dela adunarea omagială ținută în Capitală sub auspiciile „Tinerimii Române” – Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950; decedat la Sibiu), prim-ministru (decembrie 1919-martie 1920, iunie-august 1933, ianuarie-noiembrie 1933), fondator, în 1935 al partidului Frontul Românesc.

Conferinţa d-lui Al. Vaida Voevod

Dl. Al. Vaida Voevod, primit cu puternice aplauze, îşi rosteşte conferinţa.Încercând să ne explicăm fenomenele sociale-politice, ale unei epoci (spune domnia sa) trebue să ne reconstruim componentele cari au produs evenimentele timpurilor premergătoare. Numai ţinând cont de aceste componente se poate trasa rezultanta.

Nu pot intra în amănuntele analizării situaţiei vieţii publice de dinainte cu o sută de ani a ţărilor, unite de prezent în România Mare. Nici în descrierea constelaţiei internaţionale de pe atunci, oricât de necesară mi s’ar părea, spre lămurirea ambianţei timpului. Totuşi să-mi fie permis a reaminti şi a sublinia importanţa faptului că, dela începutul veacului trecut, până la alegerea primului domn român, se perindaseră în Muntenia şi Moldova, aproape treizeci de domni.

De câte ori urma o schimbare prin intrigă, volnicie, ori conspiraţie, cei ajunşi aveau satisfacţia momentană, a triumfului, a aspiraţiei satisfăcute. Totuşi, poporul a caracterizat, cu adâncă înţelepciune, starea nenorocită de instabilitate, cu lapidara vorbă volantă: «Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor». Această instabilitate perpetua imposibilitatea consolidării administrative, financiare, culturale, sociale a ţărilor, cu un cuvânt distrugea orice desvoltare normală politică. Dar şi cei cari beneficiau, pentru o clipă, de pe urma schimbării domnului, erau mai curând ori mai târziu, izbiţi de ursită şi adeseori pierdeau, pe lângă profitul material şi social obţinut, şi ceea ce avuseseră mai înainte, ba adesea până şi libertatea, dacă nu chiar viaţa.

Singuraticul, în toate timpurile şi în orice ţară de pe glob, nu-şi poate găsi fericirea netulburată decât pe calea fericirii colectiiviităţii naţionale, căreia ii apar. În sufletul mulţimilor, dealungul generaţiilor, se filtrează din experienţa de sbucium, provocată de succes şi insucces, muncă rodnică şi suferinţe îndurate, starea de tensiune a instinctului de conservare, gata să reacţioneze. Această tensiune rămâne latentă cât timpea nu este cristalizată viteze concrete, clar exprimate, la înţelesul obştesc.

Cunoaşteţi rolul catalizatorului în chimie, de asemenea acela al scâteei electrice, prin care se provoacă, subit, trecerea din starea gazoasă a unei combinaţii de două elemente, în stare fluidă, de agregare. Funcţia catalizatorului ori a scânteii electrice, în societăţile umane, le revine acelor individualităţi în sufletul cărora vibrează genuinul duh alcătuitor al neamului. Ingeniul acestor individualităţi isbuteşte să declanşeze tensiunea instinctului colectiv, dându-i formularea precisă ca, în consecinţă, ideia să devină bunul comun sufletesc, conştient al colectivităţii ca doctrină şi teză programatică. Şi, din acest isvor de energie sentimentală şi intelectuală, ţâşneşte, năvalnic, torentul trudnicelor înfăptuiri ale generaţiilor de renaştere naţională.

Zilele mari, cari au culminat în evenimentele din 24 ianuarie 1859 şi 1862 se datoresc instinctului colectiv al mulţimilor desnădăjduite până la saturaţie de nesfârşitele schimbări de domni. Ele făcuseră trista experienţă, că înlesnirile acordate de unii domni, erau grabnic retractate de alţii. Glorioasele creaţiuni din acele zile măreţe sunt un patrimoniu lăsat neamului românesc de generaţia tinerilor intelectuali ai vremii, cari şi-au dat perfect seama de dezastrul instabilităţii politice. Ei au dispus de claritatea judecăţii luminate, altoită pe curăţenia însufleţiriilor. Din clocotul acestor sentimente româneşti ale lor s’a plămădit energia supraomenească şi clarviziunea genială, căreia i se datoreşte stabilirea programului şi metodei lor practice, cari au impus realizarea ideii Unirii. Astfel s-a putut înfăptui minunea alegerii unanime a domnului în ambele principate unite.

Alexandru Ion Cuza, ales la 5 ianuarie 1859 la Iaşi domn al Moldovei, întruni toate sufragiile reprezentanţilor Valahiei la 24 Ianuarie, devenind astfel domnitor al românilor ţărilor de dincoace de munţi. Primul domn al României nou născute a fost, desigur (scurta, dar extrem de fecunda lui domnie face dovada) un bărbat excepţional, înzestrat cu mari calităţi şi ale caracterului şi ale intelectului. Totuşi, nu personalitatea lui Cuza, singură, reprezintă grandoarea evenimentului zilei de 24 ianuarie. Nici aceea a lui Kogălniceanu, Negri şi al tovarăşilor lor.

Închegarea voinţei reprezentanţilor moldovenilor şi valahilor în solidarizarea unanimă pentru Alexandru Ion Cuza, însemna exteriorizarea sentimentului instinctului de însufleţit naţionalism şi, totodată, afirmarea unui neam închegat într’o singură voinţă. Nu există în istoria politică a ginţilor, o pildă de asemenea înălţare generoasă peste patimi meschineşi deasupra intereselor particulariste. Mai mult: Nici de vecinicul «ce va zice străinătatea?» nu s’a lăsat intimidată generoasa generaţie din 1859 în frunte cu A.I. Cuza, personificarea unirei principatelor. Căci să nu credeţi că totul a mers neted, ca pe scenă...

«Comisiunea executivă», deţinătoarea puterii efective, era ostilă spiritului naţional. Legea electorală impunea un cenz extrem de oneros, spre a reduce cât se poate de mult numărul alegătorilor. Clasele de mijloc şi profesiunile libere (o bură subţire de strat social) un asemenea împrejurări nici nu contau ca alegători. Turcia îşi mobiliza toţi agenţii, punând intrigi la cale şi intimidându-i cu fel de fel de ameninţări pe alegători. Rusia şi Austria, desigur, nu au întrelăsat nici ele să pună în mişcare întregul aparat de încâlcituri viclene. Un noroc providenţial a fost, pentru soarta neamului românesc, faptul că Napoleon al III-lea, împăratul francez, promova cu toată căldura emanciparea şi unirea naţiunilor mici, fiind un convins aderent, ba se poate zice, iniţiatorul şi protectorul naţionalismului realizator în Europa.      

Războiul Crimeii a avut asupra sorţii românismului o influenţă determinantă. Căderea fortului Malakov, la tot cazul, însemnează deschiderea porţilor evului mediu, spre o evoluţie modernă apuseană, a românismului. Căci după aceea a urmat congresul dela Paris din 1856, iar la 1858 se dădu, în fine, o definiţie nouă punctului 1 al tratatului de pace din 1856 că «Rusia renunţă la protectoratul pe care-l exercita asupra principatelor dunărene şi la orice ingerinţă asupra afacerilor lor interne»”.

La conferinţa din 1858, se închee convenţia prin care se acorda ca: «Moldavia şi Valahia să formeze sub numele de «Principatele Unite Moldavia şi Valahia» două state distincte, dar cu o legislaţie comună şi cu aceleaşi instituţiuni», iar cu privire la domnitor se dispunea ca «El să fie ales pe viaţă de adunarea fiecărui principat (separat), însă numai dintre pământeni, fiind eligibil «un fiu de un tată născut moldovean sau valah”, încâlcită „relaţie constituţională», precum se vede, cu toată intervenţia stăruitoare a lui Napoleon al III-lea. Şi totuşi, un imens succes pe calea spre independenţă. Ne putem face o idee despre infinitele discuţii şirete, care au decurs în acea conferinţă timp de patru luni de zile la Paris, mai cu seamă privindu-le, comparativ, alăturea cu tergiversările şi interpretările infinite atât de actuale ale articolelor statutelor Ligii Naţiunilor, din zilele noastre, zile luminate de ingeniul celor mai mari avocaţi ai artei de a pertracta dreptul internaţional.

Atunci, la acea conferinţă, s’a aşezat oul lui Columb al statutului Ligei Naţiunilor de mai târziu, la care se mai cloceşte şi astăzi cu râvnă neobosită. Căci acea conferinţă (mai-august 1858, Paris) exprimă dorinţa: «Ca statele între cari s’ar naşte neînţelegeri serioase, să nu uzeze de arme spre a-şi face dreptate visele, înainte de a apela la oficiile vreunei puteri amice». Nu creadă nimeni că acest text e un aliniat (al articolului de exemplu 16) al statutului Ligii Naţiunilor. Nu! Textul se găseşte în convenţia acelei conferinţe. Şi astfel ne putem da seama ce însemna la 1859, 24 Ianuarie, alegerea de domnitor, considerând: lege electorală restrânsă, aplicată de o comisiune executivă, în spiritul regulamentului organic, cenz exorbitant, intrigi şi ameninţări turceşti îndulcite prin corupţie. Practicele noastre electorale uzitate, nu sunt decât nişte resturi atrofiate ale viguroasei practice clasice turceşti, de odinioară. Pe deasupra ambiţiile candidaţilor, cumetriile lor, orgoliul familiar al unora, spiritul de provincie al altora şi, în culise, umbra formulei pline de echivocuri, de turbureală în redactarea definiţiei constituţionalismului, care modela din «Principatele Unite Moldavia şi Valahia» un fel de gemeni siamezi, pe baze de drept internaţional, statorit de cei mai dibaci diplomaţi. Toate aceste imense greutăţi erau îngrămădite cu premeditare, spre a paraliza dorul de unire al naţionaliştilor cinstiţi şi însufleţiţi, moldoveni şi valachi, întruniţi pentru alegerea domnului.       

Aceasta era situaţia dezbrăcată de orice romantism.

Moldovenii trecuseră de 19 zile peste toate gardurile, interne şi externe, de sârmă ghimpată constituţională. Era rândul valachilor. Între ei s’ar fi înţeles dânşii cumva, căci vorba veche: «ei se ceartă ei se împacă». Ce mi te faci însă, frate valach, boer, tânăr erudit, ţăran, cu formulele «înaltelor foruri internaţionale?» Să ne dăm seamă: acelaş sentiment de sfială şi de sacru misticism, împrejmuia convenţia dela Paris, cu aureola nepătrunsă de mintea profană a valachilor din 1859, ca sentimentul trezit în minţile noastre la auzul cuvintelor «Liga Naţiunilor»... Dar iată ce şi-au zis totuşi valachii electori: formula din Paris tinde, evident, să ne impresioneze, făcând aşa par’că ar ceda dorinţelor noastre sprijinite de împăratul Napoleon al II-lea. Par’că, par’că ar vrea să ne momească şi totodată să ne zăpăcească. Ne numeşte «Principatele Unite, Moldavia şi Valachia» apoi ne impune o comisiune comună, instituţii la fel în fiecare principat şi (ciudată diplomaţie) totodată ne admite guverne proprii, adunări proprii, domn propriu pe viaţă, separându-ne.

Unde vreau să ne ducă? În ce labirint constituţional? De ce ne ţin de primitivi? Vom fi având noi multe viţii, noi valachii, dar totuşi, nu suntem atât de proşti precum par a ne crede cei cu capetele mari. Ia să vedem... Alegerea de domn al aceliaşi persoane nu e prohibită. Alesul trebue numai să fie «un fiu de tată născut moldovean sau muntean». Evrica! (Vor fi fost între ei unii cari exclamau câteodată şi pe greceşte). Şi l-au ales şi ei, valachii, după pilda fraţilor lor moldoveni, spre surprinderea rutinaţilor diplomaţi, ai ţărilor civilizate, cu unanimitate pe Alexandru Ion Cuza, domnitor al Valachiei.   Adevărat că diplomaţii au mai comentat clauzele din Paris şi interpretarea lor aplicată, prin fapt, de valachii dela Bucureşti. Ani şi decenii de-a rândul, în timpul stăpânirei lui Cuza şi după aceea, au tot pertractat şi comentat. Dar diplomaţii se mai schimbă, dispar, dispar şi state, pe când păstrarea situaţiei odată cucerită, în mijlocul ţărilor, datorit unei generații vrednice, a unui neam, depinde de înțelepciunea urmașilor.  

Atât de mândră solidaritate valacha caracterizează începutul domniei glorioase a lui Vodă Cuza, Acea epocă este totodată începutul aşezării temeliilor reformelor moderne în ţara românească, înfăptuirile de covârşitoare importanţă, dovedesc imensitatea lipsurilor într’o ţară în care totul era de făcut. Ca să-şi poată realiza reformele, dintre cari, cele capitale: secuarizarea averilor mănăstireşti şi regularea proprietăţii rurale prin împroprietărirea sătenilor clăcaşi, domnul Cuza a fost silit să recurgă la o lovitură de stat. Atât opoziţia albă, cât şi cea roşie, (astăzi s’ar zice reacţionari de dreapta şi radicali de stânga) aveau nedumeririle şi interesele lor constituţionale. În realitate erau îmboldiţi de râvna de a-şi susţine prepetenţa oligarchia de partid, în contra voinţei şi iniţiativelor domnului şi în acelaş timp a masselor largi ale poporului.

Cuza însă, şi marele său ajutor Kogălniceanu, nu s-au lăsat intimidaţi şi nici abătuţi din calea dreaptă pe care conştiinţa şi simţul de datorie le dicta să conducă destinele neamului. Şi astfel au decretat lărgirea dreptului electoral, introducând sufragiul universal, au înfiinţat Senatul, compus din membrii de drept şi membrii numiţi şi au mărit puterea domnitorului, căci prevedea Constituţia octorată ca «Decretele ce până la convocarea nouei adunări se vor da de domn, după propunerea consiliului de miniştri şi a consiliului de stat ascultat vor avea putere de lege». Astfel, primul domn al principatelor unite fu silit să-şi încunune opera de mare reformator, cu ajutorul metodei «reacţionare» ori «de dreapta» cum s’ar zice în limbajul politicianist modern, spre a putea da ţării sale nou născute, putere de viaţă şi spre a asigura naţiei sale românilor din patru unghiuri – viitorul civilizat, progresul şi închegarea culturală şi sufletească, fără de cari nu am fi putut ajunge la România Mare. Fără de lovitura de stat din 2 mai 1864, Alexandru Ion Cuza nici în decursul unei îndelungi stăpâniri, necum în timpul scurt de şase ani, al domniei sale sbuciumate, nu şi-ar fi putut desăvârşi importantele sale reforme de cel mai ideal şi pur democratism.

Dacă în istoria politică a popoarelor s’a dovedit cândva îndreptăţită metoda «scopul sfinţeşte mijloacele», ea trebue recunoscută ca un merit al domniei lui Cuza. Căci astfel dânsul trecând peste vorbării, savantlâcuri şi formalităţi, cu cari îl ameninţau reacţionarismul, pseudo-democraţia şi pseudo-constituţionalismul, a aşezat soarta poporului său în mod totalitar, pe baze nefalsificate democratice, pe cari decenii de politicianism frazeolog nu le-a putut distruge. Ele trăesc în instituţiile noastre, în progresul cultural, economic, social, realizat de întregul neam, pe acele baze aşternute de Cuza. Mărimea individualităţii acestui domn se exteriorizează prin opera sa şi prin înalta înţelepciune de care a fost condus în alegerea colaboratorilor săi, vrednici de mărimea concepţiilor stăpânului lor, în frunte cu Mihail Kogălniceanu.

Pe un om de fapte, pe un ctitor pe un înfăptuitor de nepieritoare realizări, nici cea mai vie intuiţie, întemeiată pe studierea descrierii individualităţii sale lăsate de contimporani, nu-l poate caracteriza decât în culori foarte palide. O astfel de superioară personalitate ne-o putem reconstrui în imaginaţie numai dându-ne seamă ce perseverenţă neclintită a trebuit să pună în practică acţionând, conducând, dispunând şi, în sfârşit, reuşind să toarne în forme instituţionale ideile şi sentimentele sale.

Privind prin această prismă opera lui Cuza, el rămâne, în sentimentul generaţiilor de astăzi, un admirabil bărbat de stat, un gânditor adânc politic, strălucitor, atât prin energia sa cât şi prin faptele desăvârşite, menite să asigure fericirea şi înălţarea neamului său. Să mai vorbesc de «abdicarea» faimoasă a lui Cuza? Să schiţez împrejurările acelei abdicări? Precum Horia, tot aşa şi Alex. Ion Cuza a fost trădat de sângele său, de fraţii săi nepricepuţi, lacomi şi proști pentru binele cărora a trăit şi a înfăptuit. Să aruncăm vălul asupra acestei pagini ruşinoase a trecutului. Să ne adăpăm sufletele în amintirea gloriei lui Cuza şi să ne consulăm aducându-ne aminte de marea operă constructivă, realizată pe granitul fundamentului politic, aşezat de dânsul, operă continuată de marii Regi Carol I şi Ferdinand, ajutaţi de colaboratorii lor şi încoronată de înfăptuirea României Mari. Iar tinerii oţelească-şi sufletele, încordeze-şi puterile şi lumineze-şi minţile, la flacăra ştiinţei şi disciplinele-şi caracterul ca să isbutească prin muncă neobosită în interesul propăşirei neamului, sub conducerea M.S. Regalul Carol II-lea, să se învrednicească, de a putea deveni făuritorii unei Românii Mari, nu numai ca teritoriu, ci mare prin virtuţile şi patriotismul fiilor săi, cari au ştiut să urmeze pilda glorioşilor înaintaşi”.

După conferinţa d-lui Vaida, a urmat desfăşurarea unui ales program artistic. Corul azilului Elena Doamna, sub priceputa conducere a d-rei Margareta Leon, a executat cu multă înţelegere, câteva plăcuţe arii naţionale. Remarcabilă prin prestanţă şi nuanţare, declamaţia d-rei Victoria Diaconescu, elevă a liceului de fete „Heliade Rădulescu”, „Cuza Vodă” de V. Alecsandri.

Au dat un preţios concurs prin execuţia vocală de arii româneşti, d-na Ev. Costinescu, dela Opera Română şi d. Ştefănescu-Cerna, cu acompaniamentul la pian al d-nei Mihăilescu Toscani. A plăcut de asemenea reprezentarea scenică a schiţei luiCreangă, „Moş Ioan Roată şiUnirea”, care s-a făcut cu concursul teatrului Ligii Culturale, încheind serbarea, corul Azilului Elena Doamna a executat, împreună cu fanfara palatului, Hora Unirii.