marți, 26 ianuarie 2016

Cum s-a născut Bucureştiul: turn de veghe pentru hoţii de peşte. Poveştile oraşului: tuneluri secrete, incendii devastatoare, personaje nemuritoare



Calea Victoriei, una dintre cele mai cunoscute artere ale Bucureştiului FOTO PMB


Capitala României are peste 1,9 milioane de locuitori şi este un adevărat furnicar de oameni, de maşini, de poveşti. Legenda lui Bucur e doar o legendă, dar puţini sunt cei care ştiu că viaţa celui mai mare oraş al României a început în urmă cu mai bine de 600 de ani. Prima filă din istoria Bucureştiului a fost scrisă în urmă cu mai bine de şase secole, atunci când în apropiere de actualul Centru Vechi al Capitalei a fost ridicată, cu bolovani de râu din Dâmboviţa, o fortificaţie din care paznicii vegheau asupra carelor cu peşte ce treceau zi de zi prin această zonă. „În anii 1370-1380 se pun bazele unui turn, punct de pază în vremea aceea, care marca o întretăiere de drumuri comerciale. Erau două drumuri importante pe care comercianţii circulau cu care pline cu peşte. Pentru că erau o mulţime de hoţi, la intersecţia acestor drumuri s-a luat decizia să se ridice această fortificaţie“, povesteşte istoricul Dan Falcan despre începuturile Bucureştiului. Turnul era un punct de reper al comercianţilor vremii, locul în care poposeau toţi cei care obişnuiau să trăiască de pe urma comerţului, aici desfăşurându-se şi cele mai importante tranzacţii ale vremii. Astfel, pe măsură ce oamenii s-au adunat în jurul turnului, construindu-şi aşezări lângă acesta, Bucureştiul a început timid să prindă contur. Primul document în care Bucureştiul este menţionat îi aparţine lui Vlad Ţepeş, în anul 1459, fiind un act prin care domnitorul confirma o donaţie făcută unor mici feudali.

PRĂVĂLIILE BUCUREŞTIULUI
Imediat după stabilirea reşedinţei domneşti la Bucureşti, evoluţia oraşului a fost una cu adevărat impresionantă. În documentele de secol XV a rămas consemnat faptul că suprafaţa oraşului se dublase, apărând noi zone ocupate de meşteşugari.




În urmă cu sute de ani, în zona numită azi Sfântul Gheor¬ghe se găseaua cuptoarele meşterilor fierari, în timp ce în zona cuprinsă între Piaţa Unirii şi Colţea se găseau cuptoarele meşterilor olari, iar tăbăcarii se stabiliseră de-a lungul Dâmboviţei. În partea de nord a Curţii Domneşti se găseau negustorii, cojocarii şi croitorii. „În jurul Curţii Domneşti au apărut şi primele prăvălii, era centru comercial acolo“, precizează istoricul Dan Falcan.

CUM ERA ÎMPĂRŢIT ORAŞUL
De-a lungul vremii, Bucureştiul a fost împărţit în mahalale, plăşi, boiale, vopsele, culori şi raioane. În secolul al XVI-lea, oraşul era condus de un jude, un fel de primar ales de oamenii înstăriţi ai vremii. Primul jude a fost Necula lui Bobanea, în anul 1563, iar această formă de organizare s-a păstrat până în vremea lui Constantin Brâncoveanu, în anii 1600. Cu toate acestea, o primă organizare clar conturată a Bucureştiului vine abia în anii 1700, atunci când oraşul era împărţit în cinci plăşi: Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei), Târgul de Afară (Piaţa Obor), Broşteni, Gorgani (zona Izvor) şi Târgul (zona Unirii). Abia din secolul al XIX-lea, plăşile au fost asociate cu boiale, apoi cu vopsele şi ulterior cu culori. Diferenţa dintre acestea consta doar în denumirea lor, iar Bucureştiul era împărţit în roşu, galben, negru, verde şi albastru. În 1948, Bucureştiul era împărţit în opt raioane, potrivit unei legi promulgate de regimul comunist. Aşadar, în Capitală existau: raionul 30 Decembrie (Ziua Republicii), raionul 1 Mai (Ziua Muncii), raionul 23 August (Ziua Naţională în perioada comunistă), raionul Tudor Vladimirescu, raionul Nicolae Bălcescu, raionul V. I. Lenin, raionul 16 Februarie şi raionul Griviţa Roşie (referire la grevele de la atelierele Griviţa din 1933). Cele şase sectoare ale Capitalei, aşa cum le cunoaştem în zilele noastre, au fost stabilite în 1968, atunci când la cârma României se afla Nicolae Ceauşescu. Astăzi, în fiecare sector al oraşului sunt o mulţime de cartiere care s-au format din vechile sate ce alcătuiau Bucureştiul. „Cartierele de astăzi au fost satele de ieri. De aici vine şi problema traficului infernal din Bucureşti. Fiecare sat avea propria reţea stradală şi Bucureştiul nu era gândit ca o capitală. Acum că s-a format, în fiecare zonă, străzile sunt construite într-un anumit fel, aşa cum aveau nevoie cei care locuiau în acele sate“, spune Falcan.

PREOTUL CARE A DAT SPARGERE ÎN BISERICĂ
Istoricii susţin că o mulţime de poveşti amuzante şi foarte siropoase au fost scrise pe uliţele mahalalelor din Bucureştiul de altădată. Una dintre mahalalele în care a fost scrisă o poveste cutremurătoare pentru acele vremuri se numea Mahalaua Botenului, fiind menţionată în documentele de arhivă încă din timpul lui Matei Basarab. Se pare că aceasta a fost numită după familia cu acelaşi nume care trăia aici, unde exista şi celebra livadă a Văcăreştilor, potrivit cărţii „Istoria Bucurescilor“, scrisă de G. I. Ionnescu-Gion. Popa Herea, preotul mahalalei, i-a înspăimântat pe toţi în anul 1741, atunci când a spart biserica Bradu-Botenul şi a furat un potir aflat în interiorul lăcaşului de cult. De teamă să nu fie descoperit, bărbatul a aruncat potirul, dar fără prea mare succes, pentru că la scurtă vreme s-a aflat cine se face responsabil de jaf şi toţi cei din mahala îl arătau cu degetul şi discutau cât era ziua de  lungă despre preotul care a dat o spargere „în casa Domnului“.

CEA MAI POPULATĂ MAHALA
În documentele păstrate din 1789, se precizează faptul că în Bucureşti sunt zeci de mahalale de mărimi diferite. Unele sunt mici, altele situate pe întinderi mari, dar despre una se spune că este cea mai populată mahala a Bucureştiului: cea a Sfântului Gheorghe-Vechiu. Aici, mii de oameni care locuiau în 330 de case îşi duceau liniştiţi traiul de zi cu zi. Este greu de identificat clar care erau limitele mahalalei, însă în documentele vremii a rămas consemnat faptul că aceasta se întindea până la gardurile viei domneşti, unde se afla şi Ulicioara Căldărarilor. Totodată, pe o altă uliţă a mahalalei, cea a Bărbierilor, într-un document din 1701 a rămas scris că în această zonă se afla, cel mai probabil, un turn al zidurilor Curţii Domneşti. De asemenea, aici era şi celebra brutărie a lui Babier, unde oamenii se înghesuiau să cumpere cele mai bune coltuce, un fel de pâini după care bucureştenii se dădeau în vânt.

LOCUL DE ÎNTÂLNIRE PENTRU CERŞETORI
La câţiva paşi de Dealul Patriarhiei, în centrul Bucureştiului, se afla odinioară Mahalaua Flămânda. Era o zonă cunoscută în rândul bucureştenilor şi privită cu dezgust uneori, deoarece o mulţime de cerşetori de pe lângă Patriarhie se adunau aici.


FOTO Biblioteca Digitală a Bucureştilor


Casele ridicate în mahala şi uliţele pe care treceau oamenii cât era ziua de lungă arătau deplorabil. Cei care locuiau în această zonă povestesc reprezentanţii Asociaţiei Române pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate (ARCEN), erau puternic impresionaţi de orice trăsură care trece pe uliţele mahalalei, iar în momentul în care zăreau un autoturism „aveau să discute o lună întreagă despre acest eveniment“. Atmosfera din mahala putea fi descrisă simplu: zgomot, câini care lătrau până la lăsarea serii, oameni care mişunau pe uliţe şi mult noroi.

CELE MAI FRUMOASE BIJUTERII
La sfârşitul secolului al XVII-lea, Brâncoveanu a decis să-şi împartă pământurile cu mai mulţi boieri cunoscuţi ai vremii care şi-au ridicat case chiar pe locul domnesc împărţit de acesta. Printre boierii care şi-au construit locuinţe se numărau şi cei din familia Dudescu, care au devenit cunoscuţi, printre altele, şi pentru faptul că femeile care făceau parte din această familie se mândreau cu o impresionantă colecţie de bijuterii, unică în întreg Bucureşti. Pe lângă opulenţa bijuteriilor, cele mai bogate doamne ale Bucureştiului locuiau într-o casă superbă, iar reşedinţa Dudeştilor era „completată“ de un balcon impresionant. Istoricii susţin că documentele păstrate din secolele trecute atestă faptul că Mahalaua Sfântului Dumitru era una dintre cele mai vechi din Bucureşti. Iniţial purta numele de Mahalaua Bisericii de Jurământ. Primarii care au schimbat oraşul pentru totdeauna De-a lungul timpului, Bucureştiul a avut 78 de primari generali, dar primul dintre aceştia a fost generalul Barbu Vlădoianu. Istoricul Dan Falcan povesteşte că Vlădoianu a ajuns edillul-şef al Bucureştiului după ce Alexandru Ioan Cuza a decis să îi mulţumească, punându-i în braţe această funcţie pe care în acea vreme, ca în zilele noastre, şi-o doreau mulţi.    „Funcţia a fost mai mult o mulţumire din partea lui Cuza pentru că Vlădoianu a fost cel care l-a ajutat mult pe Cuza să preia tronul“, precizează Falcan. Cu toate acestea, Barbu Vlădoianu s-a bucurat încă de la început de simpatia bucureştenilor şi a rămas în istorie ca fiind unul dintre primarii care au schimbat pentru totdeauna faţa oraşului. Barbu Vlădoianu a fost cel care a desfiinţat morile de pe Dâmboviţa, pentru că acestea provocau mari inundaţii. De asemenea, acesta începe şi o amplă acţiune de pavare cu piatră cubică a străzilor din oraş, dând ordin să se ridice patru poduri de fier peste Dâmboviţa.   Chiar în anul în care a devenit primar al Bucureştiului, Barbu Vlădoianu a înfiinţat primul corp de pietrari al Primăriei pentru lucrările de regie. „Pe podul Mogoşoaiei se execută primul pavaj sistematic cu piatră cubică şi prima lucrare de canalizare sistematică. Lucrarea se va încheia abia în 1872, când se realizează şi trotuare“, scria Gheorghe Parusi în „Cronologia Bucureştilor“ .De asemenea, Vlădoianu este cel care reglementează botezul, căsătoria şi decesul, care până atunci erau ţinute în evidenţă doar de biserică. Istoricii notează că, în 1865, Primăria Bucureştilor creează Oficiul Stării Civile, până la această dată actele de cununie, botez şi deces fiind păstrate numai în arhivele bisericilor.

CEL MAI EFICIENT PRIMAR
Pache Protopopescu, primar al Bucureştiului în anii 1888 şi 1891, a rămas în istorie ca fiind unul dintre cei mai eficienţi edili ai Bucureştiului. Acesta s-a născut în 1845, în Mahalaua Negustori, iar numele de „Protopopescu“ l-a căpătat ca urmare a faptului că tatăl său slujea ca protopop la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, după cum povesteşte istoricul Dan Falcan. Edilul a introdus telefonul public, a extins iluminatul electric până în Piaţa Teatrului Naţional şi a construit primele trotuare şi multe artere de circulaţie. Acesta a trasat inclusiv axa Bucureştiului de la est la vest, de la Piaţa Operei, Sf. Elefterie şi până la Mihai Bravu. „După ce Em. Protopopescu Pake a deschis noul bulevard care lega cartierul Cotroceni cu mahalaua Oborului, s-a pus problema iluminării lui după noile cerinţe, dar pentru că nu se putea altfel la acea dată, s-a hotărât scoaterea lămpilor electrice din grădina Cişmigiu «care nu avea nevoie de lumină pe timpul iernii şi instalarea lor pe bulevard, între actuala piaţă Sf. Elefterie şi Calea Moşilor»“, scria istoricul George Potra.

„EDILUL-TÂRNĂCOP“
Dem I. Dobrescu a fost primar în perioada 1929-1934, ajungând să fie poreclit „primarul-târnăcop“. Deşi a demarat o mulţime de proiecte urbanistice, edilul i-a uimit pe toţi când a decis să amenajeze ştranduri. A amenajat Parcurile Snagov şi Băneasa, lucru deloc uşor: „Mi s-a spus că dacă mă ating de unul din lacurile Colentinei comit un sacrilegiu pentru că în acel lac se scăldase Mihai Viteazul. Unul dintre proprietari m-a ameninţat chiar că mă împuşcă dacă nu renunţ la lucrare“, spunea primarul. Pentru a elimina scăldatul în Dâmboviţa, locul de unde provenea apa potabilă pentru o mare parte dintre bucureşteni, primarul a făcut primele ştranduri pentru adulţi şi ştranduri de nisip pentru copii. A construit străzi drepte, le-a îndreptat şi le-a lărgit pe cele strâmbe, a construit pieţe largi. A făcut Muzeul Comunal pentru salvarea vestigiilor trecutului. Tot el a fost cel care a înfrumuseţat Cişmigiul şi a deschis „câmpuri comunale“ de sport. A intenţionat chiar să unească Grădina Botanică cu Parcul Palatului Cotroceni, iar în urma acesteia să rezulte „grădina noastră zoologică“. A instalat fântâni publice la toate colţurile străzilor. O altă faţă a oraşului: tuneluri secrete, incendii devastatoare, personaje nemuritoare Flăcările care au mistuit Bucureştiul În urmă cu 168 de ani, în noaptea de Înviere, s-a scris o pagină neagră din istoria Bucureştiului. Oficial, în documentele vremii au rămas notate nişte cifre care au îngrozit întregul oraş de atunci. Se pare că flăcările au ucis 15 oameni, alţi zeci au suferit arsuri, în timp ce aproape 2.000 de construcţii au fost făcute scrum. Focul cel mare, aşa cum a fost botezat tragicul eveniment din istoria Bucureştiului, a pornit de la joaca unui băieţel cu un pistol, după cum susţin istoricii. „Era 23 martie 1847, în noaptea de Înviere. Atunci, copilul Zincăi Drăgănescu a început să se joace cu un pistol şi cu cremene. A aprins focul şi vântul l-a purtat către Centrul Bucureştiului. Drăgăneasca avea casa în apropiere“, povesteşte Dan Falcan. Prăvălii, case, biserici şi hanuri, toate au dispărut sub privirile neputincioase ale celor care au asistat la mistuirea Bucureştiului. De teamă ca flăcările să nu ucidă şi mai multe persoane, o mulţime de bucureşteni au fugit şi s-au adăpostit pe Dealul Patriarhiei, acolo unde era cel mai înalt punct din oraş. 12 biserici au fost distruse în timpul incendiului: Sf. Dimitrie, Biserica Domnească de la Curtea Veche, Sf. Antonie de la Puşcărie (toate sunt în zona Hanul lui Manuc), Bărăţia, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Mina din mahalaua Stelea (lângă actuala biserică Sf. Vineri), biserica Vergului, Udricani, Lucaci (lângă Hala Traian), Ceauş Radu şi Sf. Ştefan.   Deşi se spune că a ars un sfert din oraş şi totul în jurul Bisericii Domneşti fusese distrus, Biserica Sfântul Anton, cea mai veche din Bucureşti, a reuşit să rămână în picioare. Astăzi, icoana Sfântului Anton este cunoscută ca fiind una făcătoare de minuni şi oameni din toată ţara vin să se roage în lăcaşul de cult. Ilie Tabacu, banditul violator În 1871, în Bucureşti exista un bărbat care le făcea pe toate femeile să îngheţe de spaimă atunci când ieşeau pe stradă. Călare pe cal, alături de alţi prieteni de-ai săi, Ilie Tabacu era capul unei bande periculoase ce îngrozea mahala după mahala, după cum povestesc reprezentanţii Asociaţiei Române pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate (ARCEN). În cartea lui Constantin Bacalbaşa, „Bucureştii de altădată“, este menţionat faptul că cel pe care îl ştia toată lumea de frică era un bărbat înalt, slăbuţ, dar isteţ, care de cele mai multe ori alerga prin mahalale călare pe un cal, însoţit de alţi bărbaţi care prădau locuinţele şi atacau oamenii din zonele prin care treceau.


FOTO PMB


Tâlharului îi plăcea să-i terorizeze pe toţi cei care îi ieşeau în cale şi, cât era ziua de lungă, intra prin toate cârciumile. Dădea spargere după spargere alături de prietenii săi, sub privirile neputincioase ale celor care vedeau cum le sunt furate bunurile cele mai de preţ. Nimic nu îl împiedica şi, dacă boierii acelor vremuri îşi „blindau“ uşile, tâlharul tot găsea o cale prin care să pătrundă în locuinţele în care se ascundeau mici comori. Astfel, de multe ori se căţăra pe ferestre, ajungând în cele din urmă la bijuterii. Deşi adora să-i jefuiască pe boieri, femeile erau de-a dreptul înspăimântate când dădeau nas în nas cu celebrul Ilie Tabacu. Era suficient să pună ochii pe o femeie. Nu trebuia ca sentimentul să fie reciproc pentru ca aceasta să ajungă în patul tâlharului. Fie că era vreo tânără care locuia cu părinţii, fie că era vreo femeie seducătoare care stătea alături de soţul ei, jefuitorul înnebunea pe loc şi făcea tot posibilul ca femeia care îi pica cu tronc să devină a lui. Una dintre numeroasele victime ale tâlharului a fost o frumoasă soţie de cârciumar care a fost smulsă din braţele soţului său. Reprezentanţii ARCEN povestesc că tânăra a fost luată din cârciuma soţului său şi aruncată pe gâtul calului deţinut de tâlhar. Abonament la preot pentru familiile înstărite În Bucureştiul de odinioară, atunci când în fiecare mahala exista un preot celebru care ajuta la „mântuirea“ sufletelor celor păcătoşi, fiecare familie de viţă nobilă avea un abonament la preot şi un altul la medicul curant, potrivit lui Edmond Niculuşcă, reprezentantul Asociaţiei Române pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate. Pentru un abonament anual, fiecare familie înstărită a mahalalei trebuia să plătească un galben, atât cât era preţul cerut de medicul curant care se ocupa de întreaga familie. O altă modă a acelor vremuri era ca fiecare familie să aibă şi un preot. Anual, abonamentul la preot costa tot un galben şi faţa bisericească avea o fişă a postului clar stabilită. Din serviciile spirituale pe care era nevoit să le presteze, preotul era nevoit ca în fiecare sâmbătă să meargă din casă în casă pentru a ţine o slujbă special destinată copiilor din fiecare familie pe care o avea în grijă. Slujba, nota Constantin Bacalbaşa, era numită „sparaclisul“. Aceasta era făcută doar sâmbătă dimineaţă, iar părinţii copiilor nu aveau voie niciodată să participe la ritualul spiritual. Copiii trebuiau să se aşeze în genunchi şi să asculte cuvintele rostite de preot în timpul slujbei, care avea scopul să îi „domesticească“ pe cei mici. „O altă metodă de domesticire erau înscenările pline de spaimă. Unul dintre servitorii familiei se îmbrăca într-un cearşaf alb şi sosea în odaie sunând dintr-o tigaie purtată sub acest cearşaf, agitând un băţ aprins şi spunând cu glas răstit vorbe ameninţătoare. Această înscenare se petrecea ori de câte ori copiii făcuseră nebunii“, mai spune Edmond Niculuşcă.   Oraşul neştiut de sub oraş   Întotdeauna au existat o mulţime de controverse legate de tunelurile care zac de sute de ani pe sub actualul Bucureşti. Istoricul Dan Falcan spune că, de fapt, o bună parte a celor descoperite în Centrul Vechi al Capitalei au fost făcute dintr-un motiv cât se poate de simplu. „În secolele XVI–XVIII, marii boieri îşi construiau casele cu tuneluri lungi de câteva sute de metri care dădeau, de obicei, în câmpie. În caz de război, dacă erau jefuiţi, reuşeau să scape în acest fel“, explică Falcan. De asemenea, istoricul menţionează că în zona pe care a fost ridicat Bucureştiul, dar şi în apropiere, existau o mulţime de vii şi majoritatea caselor boiereşti construite aici erau dotate cu beciuri enorme, prin care putea trece chiar şi o căruţă. Aşa se explică faptul că unele tuneluri descoperite acum sunt de fapt rămăşiţele unor vechi beciuri. Cu toate astea, explică istoricul, există pe sub Bucureşti o reţea importantă de tuneluri ce a fost pusă la punct pe vremea lui Ceauşescu. „Reţeaua pleca de la Comitetul Central spre Magazinul Muzica, Biserica Kretzulescu şi Palatul Regal. Se trecea prin ele cu barca, iar adâncimea apei era de un metru“, a mai precizat istoricul.    De-a lungul timpului, oamenii au încercat să descopere reţeaua tunelurilor de sub oraş. În urmă cu două secole, logofătul Manolache era un boier celebru care avea cuferele din moşie pline cu obiecte scumpe. În prima zi a anului 1829, a avut loc un atac de pomină, atunci când doi haiduci s-au deghizat în colindători şi l-au jefuit. „Tunsu şi Grozea, aşa se numeau cei doi haiduci care au intrat în casele logofătului Manolache“, după cum povesteşte Falcan, care mai spune că aceştia i-au luat boierului tot ce avea. Cei doi jefuitori se împrieteniseră cu trei ani în urmă şi aveau o metodă inedită de a-i lăsa pe boieri fără agoniseală: după ce jefuiau, dispăreau prin sistemul de canalizare de sub oraş, fiind singurii care cunoşteau perfect labirintul subteran. Miţa Biciclista, „prostituata de lux“ Maria Mihăescu, cunoscută ca Miţa Biciclista, s-a născut în anul 1885 la Diţeşti. Cei care o întâlneau spuneau că rareori au văzut o persoană atât de ambiţioasă ca ea. Pe când avea doar 15 ani, tânăra a fost remarcată şi iniţiată în cariera de curtezană. Maria Mihăescu l-a avut ca prim amant pe Regele Leopold al Belgiei şi, după ce a devenit cunoscută ca damă de companie, Miţa Biciclista a avut parteneri influenţi ai vremii. Multă vreme, bicicleta era încă o raritate, iar Miţa a fost prima femeie ce pedala pe marile străzi ale Bucureştiului. Era o femeie încântătoare, cu o înălţime medie, cam de un metru şaizeci, cu părul blond tuns scurt şi cu ochii verzi-albaştri. Se spune că a fost curtată de bărbaţi celebri precum Nicolae Grigorescu, Octavian Goga şi chiar de Regele Ferdinand, despre care se vorbea că i-ar fi făcut cadou casa care se află şi astăzi în apropiere de Piaţa Amzei şi care îi poartă şi numele. „Era o demimondenă, mă rog, hai să-i spunem în mod vulgar, o curvă de mare lux. Lucru rar la vremea aceea, în anii ’20, făcea ciclism prin Bucureşti pentru a-şi menţine silueta. Făcuse avere şi una din casele ei era cea în care am locuit noi“, povesteşte istoricul Neagu Djuvara, în cartea „Un secol cu Neagu Djuvara“.   Femeia, conştientă de frumuseţea cu care a fost înzestrată de natură, a reuşit într-o perioadă în care oamenii doar visau să călătorească prin Europa să ajungă la Paris. Acolo s-a făcut remarcată în timpul unei bătăi cu flori şi când s-a întors la Bucureşti părea să nu-şi mai amintească foarte clar limba română. Porecla a căpătat-o abia în anul 1898, atunci când ziaristul George Ranetti a văzut-o plimbându-se pe Calea Victoriei pe două roţi. Se spune că ziaristului i s-ar fi aprins călcâiele după ea şi, pentru că l-a respins, a decis s-o poreclească Miţa Biciclista. Dâmboviţa, perla Bucureştiului de odinioară Întotdeauna Dâmboviţa s-a numărat printre atracţiile principale ale Bucureştiului. A fost o vreme în care marile inundaţii ale Bucureştiului erau la ordinea zilei din pricina apelor râului care se umflau la fiecare ploaie serioasă. Tot Dâmboviţa a fost şi locul din care „şmecherii“ oraşului făceau bani frumoşi odinioară. Mai exact, aici erau o mulţime de comercianţi care luau apă din râul care brăzdează Capitala şi o vindeau, deşi era un adevărat focar de boli. Aceştia erau numiţi sacagii. Cu toate acestea, celebrul râu are o legendă fascinantă. 


FOTO PMB


În popor se spune că povestea Dâmboviţei a început în urmă cu multă vreme, într-o pădure din România în care avea casă un tăietor de lemne, după cum arată istoricul Falcan. Acesta era foarte sărac, dar avea o fiică pe care o considera cea mai importantă avere: Dâmboviţa. În apropiere de casa fetei trăia şi un cioban numit Bucur pe care tânăra îl ştia din copilărie. Anii au trecut, cei doi s-au îndrăgostit şi într-o noapte la uşa tăietorul de lemne a apărut un prinţ. Acesta spunea că este urmărit de hoţi şi că nu ştia cum ar putea să scape. După câteva clipe l-a întrebat pe tatăl Dâmboviţei dacă doreşte să-i arate drumul sper vârful muntelui în care era pădurea. Dâmboviţa s-a hotărât să îl conducă pe prinţul necunoscut spre locul în care dorea să ajungă. După minute bune de mers, Dâmboviţa a început să se simtă din ce în ce mai rău şi bănuia că starea ei este cauzată de prinţ. Ajunşi pe cărarea din vârful muntelui, prinţul misterios îi spune Dâmboviţei că s-a îndrăgostit de ea şi că vrea să îi fie soţie. Fata l-a refuzat încă de la început, spunându-i că îl iubeşte pe Bucur. După lungi discuţii, prinţul i-a spus Dâmboviţei că totul a fost o încercare şi că el este, de fapt, duhul muntelui care a vrut să-i testeze fidelitatea. Speriat că Dâmboviţa nu se mai întoarce, Bucur a fugit în vârful muntelui, iar prinţul a dispărut lăsându-i fetei o păpuşă şi un cuţit. Ajuns la Dâmboviţa, Bucur i-a reproşat că l-a trădat şi a suspus-o unui test. I-a spus să dea cu cuţitul în piatră şi dacă piatra se despică înseamnă că ea este încă pură. Fata a lovit piatra cu acel cuţit şi din ea a început să curgă o apă care a fost numită ca fata. Cei doi s-au căsătorit formând Bucureştiul în care curge Dâmboviţa şi care a fost numit după celebrul baci. 




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu