miercuri, 27 ianuarie 2016

Miron Pompiliu (1848-1897)


Dor de Orade

Scumpă Orade, oraș frumos,
Când melancolic stau și gândesc,
L-al tinereții timp aurit,
Cu drag la tine gându-mi opresc.

Parc-aud glasul râului tău
Așa de dulce prin sălcii șoptind;
Parcă văd încă a tale culmi,
Ce împregiuru-ți frumos se-ntind.

Și-acea grădină cu bolte verzi,
În care fruntea-mi se răcorea;
Apoi de-o seară îmi amintesc,
Ce până la moarte nu voi uita.

Sta să apuie soarele-acum...
Cu dor de tine m-apropiam;
Lăsând în urmă dealuri și văi,
Privirea-n zare o adânceam.

De-odat-un dulce fior simțesc:
A tale turnuri apar frumos,
Zăresc biserici, case zăresc,
Zăresc tot chipul tău maiestuos.

În fugă mare caii mă duc,
Pieptul îmi arde de-un tainic foc;
De neastâmpăr adânc cuprins,
Fugari-mi pare că stau pe loc.

În sfârșit iată... iată-m-ajuns!
Moment ce-n viață n-oi mai gusta!
La o fereastră cu ochii plânși,
Un chip de înger mă aștepta.

Mulți ani, Orade, de-atuncea sunt,
Totuși la tine gândesc cu dor
Căci, dragă-n sânu-ți eu am visat
Al vieții mele vis de amor!

(Familia, XVII, 1881, p.330)

Miron Pompiliu, POEZII, Ed.”Mihai Eminescu”, Oradea, 1998, p.130
Ediție ingrijită de Mircea Popa.
Inspectoratul Pentru Cultură BIHOR

***

Glasuri de toamnă

I

Încă-s verzi copacii-n codru,
Plaiul incă nu-i uscat;
Dimineața-n zori vezi încă
Turmele ieșind din sat.

Însă draga rândunică
Nu se vede-acum zburând
Și pe case cocostârcii
Nu se mai aud tocând.

Vântul printre crengi când trece,
Glasu-i sună jălitor,
Frunza dureros tresare
Ca atinsă de-un fior.

Încă-s verzi copacii-n codru,
Blândul soare încă-i sus,
Dar zadarnice iluzii...
Nu mai vine ce s-a dus!

II

Codrul verde nu mai este,
Frunza-i scuturată jos;
Lunca-i jalnică și mută,
Râul trece tânguios.

Soarele se uită-n vale
Cu ochi trist, posomorât,
După florile-i frumoase
Câmpul geme amărât.

Dar ce văd? O floricică
Pe mal singur-a rămas,
Fluturi, păsări, flori și frunze,
I-au zis toate bun rămas.

Tristă floare, lângă tine
Cu plăcere mă opresc;
Dorul meu ș-a mea durere
Pe-ale tale foi citesc.

III

Frunze galbene, uscate,
Ce așterneți drumul meu,
Când mă uit pe vânt cum treceți
Nu pot spune ce simt eu.

Acum sufle vânt de iarnă
Ori zefirul cel iubit,
Pentru voi tot una este,
Veacul vostru s-a sfârșit.

Ah! Eu încă-s tot pe cale
Rătăcit și neștiut!
Vestitori de pace-adâncă
Cu plăcere vă salut!

IV

Trist la vale trece râul,
Și în drumu-i nesfârșit
Zice-un cântec ce răsună,
Ca un plâns nepotolit.

În el iarbă, flori și fluturi
Acum nu se oglindesc,
Crengi de frunze despoiete
Undelor se tânguiesc.

Pe al soarelui chip dulce
Văl de negură s-a pus;
Nouri ce vestesc a iarnă
Pribegesc mereu pe sus.

Și aproape și departe
Stinse-s toate pe pământ,
Pare că natura dragă
Se gătește de mormânt.

Însă râul se tot duce
Și în drumu-i nesfârșit
Zice-un cântec...eu pe malu-i
Stau în loc ș-ascult uimit.

V

Pe când soarele de vară,
Din senin cu drag zâmbea,
Scump amic, frunza cea verde
Pe noi vesel ne umbrea.

Trist sunt astăzi, trist răzbate
Printre ramuri asprul vânt,
Frunza cu a mele lacrimi,
Cade-acum pe-al tău mormânt.

VI

N-am cui spune-a mea durere,
N-am cui spune al meu chin,
Lumea n-are dulci cuvinte,
Pentru-un suflet cu suspin.

Florilor cu drag le-aș spune,
Însă ele nu mai sunt,
Frunzelor...însă și ele
Triste rătăcesc în vânt.

Ah! Căci n-am aripi, ca gândul
Spre apus să plec în zbor
Peste munți și văi și dealuri,
Unde-ades merge-al meu dor.

Chinu-mi cu suspin și lacrimi
Eu l-aș spune fericit
Celei ce iubesc pe lume
Și de care sunt iubit.

VII

Grădină mult iubită, la tine iarăși vin
Cu vechea-mi tânguire, cu netrecutul chin.

Când te-am lăsat în haină frumoasă străluceai
Ș-albastrul cer de vară în râu-ți oglindeai.

Prin verzile tufișuri voioase ciripiri,
Cărările-n podoabă de crini și trandafiri!

Acum grădină dragă, în doliu te găsesc,
Deasupra-ți nori de iarnă mereu călătoresc.

Dar ca și altădată îmi place visător
Printre cerniții arbori cărarea să cobor.

Cu râuri pe-a ta vale în jos să rătăcesc,
La cea căsuță albă puțin să mă opresc.

Și-n mersu-mi singurtic să-ngân încetișor
La dulcea-i amintire un cântec de amor.

VIII

”Ziua bună, ziua bună”
Florile duios șoptesc,
Și din zi în zi mai tare
Câmpurile se cernesc.

”Ziua bună, ziua bună”
Sună glas iubit din cer,
Sunt cucoarele drumețe
Ce departe-n zare pier.

Ziua bună-mi zice mie
Un glas dulce, fericit,
Este pacea care pleacă
Și mă lasă nimicit.

În curând pe văi, pe dealuri
Trista iarnă s-a primbla
Și prin crengile pădurii
Crivățul va șuiera.

În curând, amici, de mine,
Voi cu dor veți pomeni,
Însă eu pierduta pace
Supt o cruce voi găsi.

Convorbiri literare, XIV, 1880, Nr.12, p.478-481







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu