O altă ipostază poetică, „Ochiul curat” – Dorina Stoica – Edit. Pim Iași 2015

Până în momentul de față, poeta bârlădeancă, Dorina Stoica, ale cărei încercări lirice datează din perioada anilor ’70, când era liceeană la Colegiul Codreanu; și-a adunat cu hărnicia unei tăcute albine, în biografia lirică opt cărți:”De la poezie la rugăciune” (debut 2008, Editura “Sfera” Bârlad); reeditată și adăugită în 2010 - poezie religioasă; “Daruri”(Editura “Cronedit” Iași) – poezie religioasă; “Raiul în care am fost” (Editura “Sfera” Bârlad 2011)-proză scurtă; “Izvorul îndepărtat”(Editura “Pim” Iași 2011), - povestiri cu tâlc în versuri; “Bietul om sub vremi” cu un titlu costinian, (Editura “Pim” Iași 2012) - proză memorialistică; “De Florii în Țara lui Iisus”(Editura “Sfera” Bârlad- 2013) - jurnal de călătorie; “Când nu Te iubeam” (Editura “Pim” Iași 2014-antologie de autor, poezie religioasă și iată, “OCHIUL CURAT” (Editura “Pim” Iași 2015), poezie - grafica și copertă de Mihai Cătrună.

Cu ultima (până acum) apariție editorială, autoarea Dorina Stoica ni se prezintă într-o cu totul altă ipostază poetică, într-un alt regim liric, chiar dacă tematic, se menține pe aceiași poziție: iubirea și moartea. Altfel spus, Eros și Thanatos sunt eterni, dar în jurul acestor statui, roiesc expresii lirice și atitudini existențiale schimbate.

Trecerea (roirea) se face revolut față în față cu sensul cronologic al umanității, de la religios la mitic:” scufundați în mlaștina simțurilor/ deodată n-am mai putut suporta/ mirosul florilor puse la presat / în toate cărțile de rugăciuni.” („Un fel de poveste”).

Aceasta deturnează chiar dacă nu total tonalitatea și ideatica biblică din volumele anterioare la accea mireană, de la sacru la profan, probabil premeditată, se explică prin efortul autoarei de a nu cădea în monotonie și manierism osificat, de a descoperi noi teritorii și frontiere lirice și este cu certitudine de bun augur. În felul acesta expresia se reînnoiește și se purifică, năpârlește ca teriomorfele ce-și leapădă pielea veche într-un teritoriu de spaimă. „Mă dezbrac”, în această accepțiune este cea mai reușită poezie a volumului: „ies pe stradă seară de seară după asfințit/ doar pe străzi dubioase/ mă înalț pe tocuri/ sunt stridentă/ ca o ciupercă otrăvitoare/ uneori câte un bărbat/ cu portofelul și pântecul umflat/ mă întreabă ce fac/ îi răspund sec/ mă dezbrac/ mai întâi însă mă descalț/ arunc pantofii cu tocuri înalte/ scot pantalonii cu fese false/ bluza cu umeri falşi/ dau jos sutienul cu sâni falși/ apoi peruca/ genele false/ bijuteriile false/ în cel din urmă/ mă dezbrac de caracter/ mă strecor în pat/ lângă necunoscutul ce imprudent/ mă întrebase ce fac”.

Cartea este structurată în patru odăi de singurătate: “Sentimente”, “Ce iubire e asta?”, “Exitus” (din care face parte poezia mai sus amintită, ceea ce ne face să credem că în viziunea poetei trăirea în pacat este un fel de trăire în moarte) și “Ochiul curat” (care dă și titlul volumului).

Câte poeme nu s-au scris despre iubire și de iubire și la iubire în lirica românească! Și câte nu se vor mai scrie...

Și totuși, Dorina Stoica reușește să depășească (în bună parte) atitudinile, viziunile tradiționale. Iubește prin poezie poezia în felul ei, ca o călugăriță adolescentă, lucru rar, într-un ev-mediu fără ceremonialuri “/și pentru că mi-e teamă/ să urc scara ce duce la sufletul tău/ îți voi arunca frânghia/ legată de bucata mea de cer/ ca să cobori în mine/”(“Te desenam cu raze de soare”).

Eul liric devine o domniță medievală, care încearcă să rostească înaintea singurătății (iată confesiunea) „Un fel de poveste” sentimentală, nu neapărat nichita-stănisceană, punctată de notații senzitive sub privegherea unui ochi interior pur. Pare a fi o iubire visată înapoi, dar și o dragoste pentru un altul inedit, sau cel puțin o tatonare a unor noi decoruri în care visează un anume ritual de afecțiune posibilă. “eu te-am luat din vis/ te-am primit în casă/ în grădina cu busuioc înflorit/ lângă fântână/ ți-am deschis ușa inimii/ poți să intri fără să bați/ bântuie-mi diminețile/ nopțile din spatele draperiilor/ le-am umplut de tine” (“Visez în culorile curcubeului”).

Mai trubadurește și mai romantică se evidențiază ipostazele erotice în a doua secvență a cărții. Poemele nu mai au titlu ci doar câte un asterix, iar expresia curge firesc fără prea mari sufocări stilistice. Totul se aprinde sfios de nelămuriere, pentru că sentimentul de dragoste („Ce iubire e asta?”) se confundă cu acela din trecut dar pare a ascunde și un mugure pentru ceva imaginar, „Brațele tale imginar m-au cuprins atât de strâns,/ de credeam că vom rămâne veșnic în somnul meu,/ înlănțuiți până la sfârșitul veacurilor/”.

Poeta schimbă rolurile, este o Marie de France care iubește „un prinț îndepărtat”, un fel de Jurfre Rudel, căutător al unei prințese îndepărtate, chiar inexistente: „Odată ai trecut pe lângă mine, m-ai privit în ochi/ ai zâmbit, apoi ai mers mai departe./ Poate nici nu erai tu.” Pentru că, se întreabă în continuare “Cine să înțeleagă o femeie îndrăgostită/ de un baărbat pe care nu l-a văzut niciodată?”

Mai curios e că, din acestă atitudine de „curtenie” și „curtenire” cu parfum aristocrat, se urmărește întoarcerea la „casa țărănească” umplută de copii, la o iubire „pe fânul cosit”, după care va urma urcarea la „ceruri, Împărați”(„În altă viață”).

A treia secvență „Exitus” (dedicată artistei A.C, autoarea ne va dezvălui cine a fost și ce a determinat-o să-i dedice câteva pagini din carte), este dominată de fiorul thanatic. De sorginte folclorică (“Ielele”), aburind în simplitatea rostirii, rostuiri populare, versurile devin mai oraculare susținute de o taină existențială “dar pentru mine în luna când înfloresc teii/ sunt necesare cimitirele/”... Pentru că „tainele rămân taine / pentru moment”.

Ea este cutremurată de fantoma unei poete moarte, al cărei suflet o chinuie ca un stigoi de ceață albă și ar vrea să-i intre în trup și s-o locuiască. Lucru poetic admirabil, consider, “e prizonieră strigătul ei e mult, acolo nimeni nu aude/ e poeta/ fără trup aleargă/ vrea trupul meu pentru păcate/ are nevoie urgentă de el/” („Poeta”).

Și, în sfârșit, a patra secvență, „Ochiul curat” (asupra căreia nu doresc să fac referiri deoarece am mai scris despre poezia religioasa a poetei), readuce cumva în prim plan sentimentul religios al ființei. Pot semnala doar că unele poeme cad, iremediabil, în discursivitate și notație cotidiană ca de exemplu în poemul „Într-o gară”.

Totuși dacă privim întregul și nu luăm în considerație partea, această nouă apariție editorială a poetei bârlădence Dorina Stoica, respiră poezie.

Simion Bogdănescu

***

Drumuri

Sunt drumuri de zi,

drumuri de seară,

drumuri ce urcă,

altele coboară,

drumuri înguste,

rătăcitoare,

sunt drumuri ce duc

spre nicăieri.

Mai știu alte drumuri,

dar nu sunt din lume,

ele poartă numele Căi,

acestea din urmă

sunt drumuri grele,

pe ele se merge,

doar către Sus.

Sunt Căi de zi,

dar și Căi de noapte

e bine s-ai Îngeri

tovarăși de drum.

Să nu spui vreodată,

“Calea e lungă,

vreau înapoi

să mă întorc.”

Se lasă-nserarea

peste lume

Dorina Stoica

105

ceața e deasă,

nu văd prin ea.

“Hai, vino cu mine,

va fi iar Lumină

și stelele toate

vor străluci.”

Aștept, Doamne Sfinte,

să treacă noaptea,

s-ajung la capătul

Căii de Sus.

Urc iarăși Golgota,

spinii mă-nțeapă,

merg înainte,

scrâșnesc din dinți.

La capăt de drum, ostenită,

cad ca și Tine,

sub Crucea grea.

Aștept cu răbdare,

să mă faci viu, Doamne

și iarăși să-Învie

vie Împărăția

Sântă a Ta.