Lucia Olaru Nenati: o scriitoare puternic implicată în prezent

Lucia Olaru Nenati este un om de cultură renascentist care pentru mine întruchipeaza creatorul cu o dublă pasiune: cultură-constiinţă şi cu multiple talente. Gama de activităţi a L.O.N. a fost de-a lungul anilor şi continuă să fie extrem de largă: de la poezie, cărţi pentru copii, eseuri, proză, critică şi istorie literară, la conferinţe publice şi canto, dar şi până la conducerea unui muzeu şi a unor teatre. Anul 2015 a fost foarte rodnic pentru L.O.N., căci i-au au apărut două cărţi: Parabola Vulturului (proză scurtă, Colecţia “Floare albastră”, Editura Pim, Iaşi), şi Scrisori din prezentul meu (publicistică, Editura Mediapress, Botoşani 2015).

Există multă similitudine între cele două cărţi: ambele conţin o scriitură în proză cu tonuri deseori poetice, în care condeiul scriitorului de talent iese mereu la suprafaţă; ambele sunt scrieri scurte care se citesc uşor şi te prind prin povestea pe care ţi-o spun, cu contururi de personaje şi situaţii ce denotă un simţ de observaţie puternic şi special, ambele abordând un spectru larg de teme şi în ambele unghiul de vedere al autorului este unul din perspectiva culturală. S-au scris câteva articole foarte frumoase, într-un limbaj literar de mare clasă, despre aceste cărţi recente ale Luciei, semnate de Mioara Bahna, Victor Teişanu, Catinca Agache ş.a. Toate sunt valoroase şi relevă, fiecare altfel, calităţile deosebite ale acestor cărţi. Citiţi neapărat, de pildă, articolele Catincăi Agache (http://confluente.ro/catinca_agache_1452003253.html – Scrisorile unui jurnalist – Lucia Olaru Nenati; http://www.mioritausa.news/cultural/parabola-vulturului-de-lucia-olaru-nenati-sau-viata-noastra-de-zi-cu-zi-catinca-agache„Parabola Vulturului” de Lucia Olaru Nenati sau Viata noastra de zi cu zi). Dna. Profesor Agache spune lucrurile atât de frumos încât e inhibant să mai scrii ceva despre Lucia: “cărţile recent apărute au constituit o lectură cu adevărat încântătoare”; Parabola Vulturului ne prezintă “proze scurte cuceritoare, sâmbure de perlă în scoică”, “,,nuclee de roman … întrucât fiecare proză în parte poate fi un miez al unui roman autonom”… “Ceea ce frapează la autoare este arta, harul de a scoate perla din lucruri aparent neînsemnate, banale, de a le transforma într-un story credibil, captivant, totdeauna cu un fin substrat etico-filozofic. Biograficul e mereu prezent, eroul epic central fiind atent la tot ce e-n jur, apăsat de trecutul recent resimţit nedrept, mişcându-se cu o uşurinţă uimitoare prin spaţii diferite - geografice, sociale, culturale, medicale, artistice, politice -, filozofând despre tot şi toate.” Despre cele două cărţi recente ale Luciei, Catinca Agache mai spune că sunt “cărţi parfumate cu arome botoşănene” şi chiar sunt. Dar oare cheia universalităţii nu este aceea de a fi adânc prins în locul pe care îl cunoşti bine şi pe care îl iubeşti cu tot sufletul şi care îţi dă resursele de a vedea şi înţelege natura umană şi pe aceea a  societăţii? Lucia are perspectiva celui profund înrădăcinat în locul unde trăieste, Botoşani, dar completată cu imagini din lumea largă pe care a avut ocazia s-o străbată, s-o cunoască şi s-o înţeleagă bine. Şi sunt multe concluziile pozitive care se pot trage din învăţaturile sale în lume: că ar trebui şi noi, în ţară, să ne apreciem valorile, să le păstrăm şi să le prezentăm ca  pe un patrimoniu de valoare, aşa cum se face în alte ţări.

Mă voi apleca acum asupra cărţii de jurnalistică a L.O.N. şi voi încerca să-mi spun punctul de vedere, influenţat de faptul că am cunoscut-o personal pe Lucia (la o conferinţă organizată de fiica dânsei, Antonia, la Konstanz, în 2005), că am scris despre ea un lung articol biografic (www.omnigraphies.com/content/lucia-olaru-nenati-sau-pasiunea-pentru-eminescu) şi că am continuat să comunic cu ea, pentru că i-am descoperit energia inepuizabilă, dorinţa de cunoaştere şi înţelegere, iubirea faţă de semeni şi predilecţia către adevăr. În rândurile mele voi încerca să-mi spun părerile din perspectiva celei cu care am descoperit afinitatea pasiunii pentru cultură şi dorinţa de-a avea puterea să îndrepte lumea, iar în lipsa acestei efective puteri, să încerce măcar a o face prin scris.

Iată ce spune L.O.N. în Scrisori din prezentul meu despre publicistul Eminescu (p. 281). Că făcea parte din categoria oamenilor de “presă-apostolat”(de constiinţă), că “scria despre orice temă cu o intensitate dusă pană la patetism, dovedind că el nu scria doar pentru a-şi merita leafa ori pentru a mulţumi pe vreun stăpân, ci din aceeaşi irepresibilă chemare lăuntrică de a-şi face datoria, rostind adevărul despre orice chestiune, fie aceasta chestiunea ţărănească, problemele învăţământului, corupţia, chestiuni economice, sociale, politice, raporturile dintre truditori şi profitori, sau dintre diferite naţiuni, ori cele privitoare la rosturile îndeletnicirilor culturale pentru care el a fost un adevărat educator al publicului. Şi tot ce spune L.O.N. despre Eminescu este, de fapt, mutatis mutandis, valabil pentru modul în care scriitoarea de azi abordează ea însăsi jurnalismul. În întreaga carte, ca şi în viaţa Luciei, în felul ei de-a gândi şi simţi, predomina filozofia, constiinţa şi bunătatea lui Eminescu. Căci da, Lucia a fost şi este o mare admiratoare a poetului, dar nu este numai asta. Multe, foarte multe din calităţile poetului sunt şi ale Luciei. Cu limba-i literară fermecată, L.O.N. prinde din zbor ce se întâmpla în jur, e afectată de cele rele şi nu se fereşte să le exprime cu năduf, dar le prezintă cu un simţ de observaţie profund, într-o formă curgătoare, de poveste care te prinde, cu umor şi cu optimism, toate speciale. Şi dacă critică ce i se pare nelalocul lui în societatea din ţară acum, nu uită să accentueze şi lucrurile frumoase şi bune care ne caracterizează ca români (mamele care se dăruiesc copiilor, doctorul pentru care arginţii n-au valoare, etc.).

Sunt mai multe lucruri despre care vorbeşte Lucia în Scrisori din prezentul meu pe care le împărtăşesc întru totul cu ea, precum convingerea că şi bucovinenii şi  basarabenii sunt români şi trebuie integraţi în cultura noastră. Cel ce a avut ocazia să meargă în fosta Moldova Sovietică, cum este cazul meu, ştie că sunt, de fapt, mai români decât românii. Iar talentele lor culturale sunt multiple, de la muzică, la literatură, la artă. Şi Lucia ne vorbeşte despre Grigore Vieru, cu care a fost bună prietenă, despre enciclopedicul acad. Mihai Cimpoi, despre poetul luptător Vasile Tărâţeanu, despre poetul Nicolae Dabija, despre ţăranca Aniţa Nandriş care a supravieţuit deportării siberiene şi s-a întors să-şi scrie povestea pătimirii ş.a.

Ea ne convinge că Eminescu va rămâne actual pe veci şi că este poetul nostru cel mai mare şi care reprezintă cea mai curată formă de spirit naţional  şi prin ceea ce a creat, şi prin implicarea lui în lucrurile ce afectau ţara, că este Poetul care trebuie să facă parte din patrimoniu. Viaţa Luciei, prin natura lucrurilor (poziţia ei de muzeograf ctitor al muzeului Eminescu) i-a fost dominată de Eminescu şi astfel a reuşit să-l cunoască cel mai bine, cel mai de de aproape spre a-i putea aprecia calităţile umane, creative, de simţire pentru ţară. Şi teii pe care îi “cântă” L.O.N. în cartea ei, cu mireasma lor magică, sunt cei care mi-au parfumat şi mie copilăria în zona Grădinii Botanice la Bucureşti. Că Lucia scrie minunat, că poveştile ei te pătrund şi îţi ţin atenţia încordată, mi se pare normal şi este un fapt cunoscut. Că o interesează literatura, cultura iar este de la sine înţeles. Dar faptul că scriitoarea a decis să se implice direct prin aceste “Scrisori” din prezentul ei (fiind, precum bine spune Catinca Agache, “din stirpea Epistolelor către corinteni!”), este lucrul special care mă impresionează cel mai mult. Puţini sunt scriitorii care îşi asumă responsabilitatea aceasta atât de necesară,  căci cu siguranţă ei sunt cei ce se pot exprima cel mai bine. Un jurnalist “obişnuit”, oricât de dibace i-ar fi scrisul şi de pătrunzătoare înţelegerea fenomenelor despre care scrie, prin natura meseriei lui păstrează o cerută neutralitate. Lucia vine din partea opusă. Ea nu are restricţiile meseriei de jurnalist care trebuie să fie supra-imparţial, are înţelegerea profundă a culturii despre care ne povesteşte şi, în plus faţă de orice jurnalist, foloseşte o limbă literară impecabilă şi o sensibilitate personală care te atinge direct la corzile sensibile ale sufletului. Asta o face mai uşor de citit, de “gustat”, mai convingatoare.

Unii poate se întreabă “Este L.O.N.  jurnalistă?” Este, dovedindu-se chiar o jurnalistă iscusită, dacă ne gândim şi numai la reuşitele şi captivantele titluri ale articolelor ei: “Pagubă-n ciuperci”, “Au venit la mine teii”, “La plecarea unui om de patrimoniu”, “Claxonatul ca formă de expresie”, “Pastel cu Peisaj politic”, ş.a. Şi-apoi temele pe care şi le alege sunt evident din domeniul jurnalismului, căci prezintă evenimente de actualitate, adânc înfipte în societatea botoşăneană, românescă, de azi. Eu i-am admirat talentul de journalist pe baza cărții ei Scrisori din prezentul meu și a editorialelor din Monitorul de Botoșani. Dar documentându-mă am descoperit că defapt, printre multiplele ei activități, L.O.N. a fost și ziaristă angajată ca redactor la cotidianul Gazeta de Botoșani, după revoluție, pe atunci singurul cotidian din oraș, și doi ani a fost aleasă democratic ca director al companiei editoare a ziarului.

Sigur L.O.N. îşi scrie “Scrisorile” din perspectiva ei de scriitor, de om pasionat de cultură şi într-un fel, dintr-o perspectivă asemănătoare cu cea a minunatului om care a fost Eminescu. La Lucia talentul condeiului se îmbină cu predilecţia ei pentru adevăr şi dreptate, curajul de a scrie despre lucruri care ar putea stârni păreri conflictuale. Dar ea priveşte întotdeauna realitatea ce o înconjoară cu obiectivitate, afecţiune şi cu un sens de umor subtil. Alţii care au făcut recenzii elogioase cărţii sale spun, şi pe drept cuvânt, că L.O.N. ne vorbeşte din perspectiva culturii. Dar Lucia nu se opreşte aici. Iat-o scriind, aşa cum face şi jurnalistul, despre tot felul de teme care sunt departe de domeniul culturii: ne vorbeşte despre starea deplorabilă a căilor ferate române, despre tenis, despre comerţul cu ciuperci, despre arestări, despre situaţia politică a zilelor noastre. Şi, ca orice jurnalist, e totdeauna bine documentată, doar că datele sunt printre rânduri şi gânduri alese cu tâlc şi nu “matter of fact” ca într-un articol de ziar obişnuit. In fond, Lucia ne dezvăluie şi “România tăcută, autentică şi profundă” (p. 148), de dincolo de interfaţa vizibilă “cu politicieni gălăgioşi, afacerişti corupţi şi dive siliconate!”, despre o ţară unde ciupercile sunt delicioase, Gerovitalul e o bijuterie medicală şi unde mamele sunt devotate copiilor lor cu mult mai mult decât în lumea de vest. Căci mamele care îşi aruncă copiii în orfelinate constituie doar o faţetă tristă a prezentului care nu ne reprezintă.

Poate pentru că Simona Halep, este macedoneancă-aromână, (ca şi mine după mamă !) m-a încântat felul în care Lucia o prezintă pe copila jucătoare de tenis (p. 146): “echilibrul, decenţa, siguranţa, rezistenţa, modestia, simplitatea şi seriozitatea Simonei, determinarea ei de a intra cu capul sus spre prima linie a acestui sport” îi face victorioasă înfrângerea de la Roland Gaross de către cunoscuta Sharapova. Cât de frumoasă şi plină de miez este această inversiune a L.O.N. “înfrângere victorioasă”! Lucia ne-o prezintă pe Simona Halep într-un mod interesant (p. 147) ca pe un “simbol naţional al speranţei rediviva că, odată şi odată, tot va afla lumea adevărata noastră valoare, că vom reuşi să ne-o regăsim; că toată faima proastă, în parte produsă de acei concetaţeni puşi pe rele care ne fac de râs în lume, parte ca efect al unei susţinute şi bine coordonate propagande a altora, faima care ne apasă îndelung pe suflet şi ne umileşte, chiar fără să conştientizăm, poate fi spulberată printr-un asemenea succes răsunător şi simbolic, o victorie în plan psiho-social de natură  a ne încălzi sufletele ofilite de îndelungata deprimare.”

Şi cred că nu e român care trăieşte în afara ţării care să nu simtă, cum spune Lucia, “faima proastă produsă de acei concetăţeni puşi pe rele care ne fac de râs în lume…, faima care ne apasă îndelung pe suflet şi ne umileşte chiar fără să conştientizăm!” Personal, n-aş dori să mai simt vreodată jena, revolta când, acum câţiva ani, unul dintre cele mai groaznice atacuri cu mitraliere ale unei şcoli elementare din Los Angeles a fost făcut de către un tânăr venit din România şi colegii m-au întrebat dacă am auzit de ce s-a întâmplat şi că era cineva din ţara de unde mă trag!

Dar Lucia, ca şi mine, nu se lasă niciodată complet în plasa deprimării; ea vede defectele şi calităţile străinătăţii, dar şi defectele şi calităţile României. În ce mă priveşte, încerc a face cunoscute aspectele frumoase, inegalabile, ale culturii şi prezenţelor românesti în lume în articolele pe care le scriu din 1998 încoace şi dintre care pe unele le-am reunit recent în volumul I al cărţii mele Exerciţii de Neuitare  (care poate fi găsită şi răsfoită pe Amazon). Şi evident, printre aceste prezenţe româneşti de surpriză, cu care ne putem mândri, în cartea mea apare şi L.O.N.

Cel mai impresionant pentru mine, care trăiesc într-o ţară democratică (S.U.A.), unde cetăţenii sunt activi şi  vocali, este că Lucia a decis să nu rămână numai un creator, ci că se implică în prezentul ţării sale. Cei ce citesc şi  gustă cartea Luciei Scrisori din prezentul meu poate cred ca ea  s-a oprit cu jurnalistica aici. Dar nu, ea continuă să scrie cu regularitate editoriale în Monitorul de Botoşani. Faceţi o căutare pe site-ul acestei publicaţii  (www.monitorulbt.ro) cu numele Lucia Olaru Nenati şi veţi găsi numeroase alte articole recente (din 2015, 2016) scrise de L.O.N. Eu îi citesc săptămânal editorialele cu sufletul la gură şi le votez cu plăcere. Cum m-a impresionat la Praga faptul că cei de acolo ştiau să pună în valoare toate lucrurile despre oraşul pe care îl iubeau, aşa face şi Lucia cu Botoşaniul în care i-a fost dat să trăiască, un oraş care se poate lăuda cu mulţi oameni importanţi (Eminescu, Iorga, Enescu, Luchian, renumitul neurochirurg făcător de minuni medicale, doctorul Leon Dănăila şi atâţia alţii), acesta fiind un oraş dornic de cultură. Recentele editoriale ale L.O.N. ne arată o Lucie care îşi spune cuvântul şi încearcă să aducă lumina asupra celor negre şi nedrepte pe care le observă întâmplându-se în jur. Preiau vorbele Catincăi Agache care spune despre titlul pe care L.O.N.  l-a dat cărţii de proză scurtă, Parabola vulturului, ca fiind simbolic şi incitant. La fel sunt şi titlurile pe care L.O.N. le găseşte pentru filele ei jurnalistice, atât în cartea Scrisori din prezentul meu (aşa cum am menţionat mai sus), cât şi în editorialele ei recente: Caleidoscop de iarnă precum "şaorma cu de toate", Comemorare şi avertisment, "Prinţ" şi poet, pe talerul dreptăţii, ş.a..

Ca şi jurnalistica din Scrisori din prezentul meu, ultimele editoriale ale L.O.N. abordează de asemeni o gamă foarte largă de teme: de la necazul unei familii de penticostali emigraţi în Norvegia cărora li s-au luat cei 5 copii, la colindători şi bucuria sărbătorii Crăciunului, la trecerea în lumea cealaltă a unei mari Doamne a culturii, dar nu în ultimul rand, şi despre subiectele ei preferate: Eminescu şi românii de dincolo de Prut.

Deci aştept cu nerabdare volumul II de Scrisori din prezentul dumitale, dragă Lucia!

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru textul din acest material.

Ileana Costea, Ph.D.

Professor California State University, Northridge

(CSUN)

25 ianuarie 2016, Los Angeles, California