Mihai
Eminescu dincolo de geniul poetic, este şi om de ştiinţă, astrofizician,
promotorul dacopatiei şi primul cosmonaut al lumii
Încă din secolul trecut, patru mari
academicieni, eminescologi de marcă, anticipau că în opera lui Eminescu există
lucruri de o deosebită valoare pentru cultura noastră. Primul a fost Mihai
Beniuc,
care
în prefaţa unui volum, Eminescu poezii,
ediţie îngrijită de Perpessicius, apărută în anul 1963, scria: „Dar trebuie să
spunem despre Eminescu că, încă nici până astăzi nu s-a spus tot şi că încă vor
veni, după noi generaţii, care vor descoperi în opera şi în viaţa lui, lucruri
noi, de o deosebită semnificaţie pentru cultura noastră, pentru literatura şi
poezia noastră”.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga,
academician,
singurul profesor cu titlul de eminescolog, spunea studenţilor: „cercetarea
eminescologică pe măsura mileniului III, abia acum începe, pe toate laturile
unei mirabile creaţii”.
Academicienii Gavril Istrati
şi
Edgar Papu,
mai
pragmatici, susţineau că „previziunile ştiinţifice odată descoperite în opera
sa, vor fi atât de valoroase, încât noi vom fi mai contemporani cu Eminescu,
decât contemporanii lui de leat”.
Anticipaţiile acestor patru exegeţi
ai operei eminesciene, au fost puternic întărite de autobiografia ştiinţifică a
poetului descoperită de noi în Scrisoarea I:
„Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n
coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul
vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr”
Din această autobiografie
ştiinţifică înţelegem că, însuşi Eminescu se considera un om de ştiinţă cu
multiple pregătiri, dacă ar fi ajuns la vârsta avansată a dascălului. El ar fi
devenit astfel un om de ştiinţă capabil să îndeplinească următoarele
profesiuni: de matematician, care socoteşte continuu, după cum reiese din
primele două versuri; de fizician, care ţine universul în degetul mic; de
astrofizician care, chiar în Scrisoarea I, formulează teoriile genezei şi
apocalipsei lumii, şi ultima este de mare astrofizician, care va descopri numărul, ce sprijină lumea şi vecia.
Acest număr ar putea fi ecuaţia lui Einstein, E = mc2, pe care putea
să-l descopere el, dacă ar fi trăit cât Einstein. Acest fapt reiese din
evoluţia lui spre ştiinţă, încă de la Viena, unde lua lecţii de calcul
diferenţial şi spera să pună în ecuaţie formula universală a cosmosului, aşa
cum se găsea el într-un timp al primordialităţii.
În ceea ce priveşte previziunile
autorilor de mai sus, ele au fost decriptate de subsemnatul, sub formă de
previziuni ştiinţifice, ce au fost studiate şi expuse în cele trei volume
publicate, Previziuni ştiinţifice în
opera lui Eminescu (2010), Eminescu
versus Einstein (2012), şi Mihai
Eminescu, nebănuitele enigme ale nuvelei „Sărmanul Dionis (2014), toate
tipărite la editura Brumar Timișoara.
Dar
cum cercetarea noastră nu s-a terminat, după cum însuşi spunea Eminescu, „în
prezent, cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, ci-ntr-o clipă gândul duce mii
de veacuri înainte”, am descoperit
două noi preocupări în opera lui Eminescu, una istorică şi alta cosmologică, de
care ne vom ocupa în cele ce urmează
Mihai
Eminescu e promotorul dacopatiei
Acest nou titlu
istorico-literar-ştiinţific, l-am descoperit punând în valoare aserţiunea că „limba română este limba cea mai veche din
lume, fiindcă se trage din limba traco-dacă”.
Această idee halucinantă pentru
unii, de un adevăr indubitabil pentru alţii, reţinută de dr. Obersteiner
dintr-o convorbire cu Eminescu, în timpul deselor plimbări prin Viena, în
momentele de autentică revenire la normal a sănătăţii lui, fiind spusă însă în
„noaptea nebuniei”, după Noica, şi
deci, neprezentând o garanţie a veridicităţii ca fond a acesteia, a rămas
necercetată de eminescologi, şi mai ales, de critici emeriţi ai operei
eminesciene.
Deşi părea un paradox, faţă de teza
mai veche, expusă de Nicolaus Olahus, încă din anul 1550, în lucrarea sa, Hungaria, „că noi de la Râm ne tragem”, idee împărtăşită cu entuziasm de
curentul latinist, şi care a fost utilizată ca un fel de slogan
politico-istoric, cu dedicaţie obligatorie, că
poporul român se trage numai din romani, iar limba latină este mama limbii
române. În această confruntare, între teza lui Olahus şi sinteza lui
Eminescu, ne lipseşte antiteza, ca triada să fie logică. De fapt, această
aserţiune eminesciană, m-a preocupat încă din lucrarea Eminescu versus Einstein,
dar
neavând antiteza, adică lucrarea de unde s-a inspirat Eminescu, a trebuit s-o
înlocuiesc cu ce am găsit în mai multe cărţi, care confirmau adevărul acestei
aserţiuni. Aşa de exemplu, în cartea, De
la Tărtăria la ţara Luanei, de Toncilescu, prin cele trei tăbliţe ce
conţineau cea mai veche scriere din lume, datând de cinci mii de ani î.e.n.,
considerată a fi a protosumerienilor, a demonstrat fără echivoc, că în
Transilvania s-a născut cea mai veche civilzaţie din lume. De altfel, W.
Schiller, un arheolog american, citat de Daniel Roxin pe internet, se exprima:
„civilizaţia şi istoria au început acolo
unde locuieşte azi neamul românesc”. După plecarea protosumerienilor pe
calea arătată de cultura rămasă în urmă, de la Tărtăria-Turdas-Vincea-Sitagroi (Bulgaria)-Antiohia – aceştia
stabilindu-se în anul 4000 între Tigru şi Eufrat. Din cei rămaşi, s-a născut
poporul trac, care în decurs de 3000 de
ani, între 5000-2000 de ani î.e.n. a devenit cel mai numeros popor din lume,
după indieni. Acesta ajunsese la peste o sută de triburi cunoscute, al căror
epicentru a rămas în Transilvania. Interesant, că toponimia protosumeriană ce
poartă numele zeului Saue, este prezentă şi astăzi, cu nume de localităţi sau
râuri, ca Seulia, Seusa, Sieu, Simeria etc., pe văile apelor din toată
Transilvania. Deci, triburile dacice care au moştenit aceste denumiri, vechi de
5000 de ani î.e.n., dovedesc că noi suntem urmaşii direcţi, nu numai ai
tracilor, ci chiar şi ai protosumerienilor, vechime ce depăşeşte 7000 de ani.
În ceea ce priveşte limba, e destul
să-i pomenim pe Dio Cassius pe Herodot, pe Ovidiu, şi chiar pe Traian, în De bello dacico, toţi afirmând că tracii
şi dacii vorbeau o limbă latină vulgară. Tot Daniel Roxin, pune cireaşa pe
tort, în privinţa diferendului istoric, privind prioritatea vechimii limbii
române faţă de cea latină, când îl citează pe Miceal Ledwith, consilier al
Papei Ioan Paul al II-lea, un savant de renume, ce a fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford,
care într-un interviu video la Cluj, din anul 2012, scoate la iveală unul din
marile secrete ale Vaticanului, că „nu
limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească”.
Cu această ocazie se descoperă şi
antiteza, necesară veridicităţii sintezei emisă de M. Eminescu, când îl citează
pe Petru Maior,
membru
al Şcolii Ardelene, care, studiind la
Roma, la De Propaganda Fide, a
cunoscut aceste secrete ale Vaticanului, şi ca urmare, a scris Istoria pentru începutul românilor în Dacia,
în anul 1812. În această carte, la pag. 316, scrie „De aceea măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii
latineşti, adică mai corectă, totuşi dacă vom avea a grăi oblu, limba
românească e muma limbii latineşti”.
Dacă adăugăm la aceste mărturii
istorice elocvente, în ceea ce priveşte formarea limbii române, spusele lui
Traian din „De bello dacico”, sper
că-l vor convinge despre acest adevăr chiar şi pe Dan Alexe, care în cartea sa,
Dacopatia şi alte rătăciri româneşti,
dovedeşte cât de rătăcit este el, în această privinţă.
Căci, iată cât de bine glăsuieşte
Traian în această carte: „limba lor nu
este greu de învăţat de către noi, romanii, întrucât prezintă mari asemănări,
şi după spusele unor cunoscători, s-ar apropia de vechea noastră latină,
cunoscută sub denumirea de limba priscă sau ausonică, adică în ţinuturile
dacilor, aflaţi mai demult sub stăpânirea noastră, căci dacii, tot seminţie de
traci sunt (…) De limba latină o despart mai mult înglobarea unor vocale aspre,
necunoscute în latină, şi pe care un roman numai cu greu poate să le reproducă”.
În altă parte, tot Traian arată că
dacii şi-au păstrat tradiţiile. „Am înţeles că numai lăsând popoarele să-şi
continue traiul lor străvechi, lăsându-i conducătorii loiali, putem aspira la
însuşirea aurului şi a celorlalte bogăţii”.
Deci, e clar că Traian n-a dorit şi
n-a făcut romanizarea dacilor. Interesul lui era jaful şi cotropirea a 14% din
teritoriu, atât cât să ajungă la Roşia Montană. Aşadar, Traian recunoaşte că
dacii vorbeau limba latină veche, pe care şi ei au vorbit-o, şi că n-a avut
nici un interes să forţeze romanizarea noastră, fiindcă numai lăsându-le limba
şi tradiţiile lor, puteau aspira în linişte la jefuirea aurului, bogăţiilor şi
recrutarea de tineret pentru legiunile lor.
Şi atunci, de ce s-a supărat
Eminescu pe Traian? Iată de ce. Tot în „De
bello Dacico”, Traian însuşi mărturiseşte că a venit ca un cotropitor, şi
s-a purtat ca un barbar. „Atunci când am
intrat în cetatea dacilor, am dat foc la tot ce putea să ardă, i-am distrus
zidurile cu berbecii, am dat pradă focului satul aflat în faţa columnei, şi
altor aşezări, destul de numeroase, care împânzeau coastele dealurilor, unde am
dat foc caselor şi le-am împrăştiat temeliile”. Sau în altă parte scrie: „N-am
cruţat femeile, am ucis pe copii şi strangulat pe bătrâni, am nimicit pe ţărani
şi am distrus poporul dac”. Şi dacă a distrus poporul dac, pe cine a mai
năşit Traian? Poate răspunde cineva!
Războiul daco-roman s-a terminat
odată cu tăierea capului şi a mâinii drepte ale lui Decebal, de către Tiberius
Claudius Maximus, care au fost duse la Roma ca trofeu, împreună cu 165000 kg de
aur şi 320000 kg de argint, plus 50000 de prizonieri, toate acestea au
încununat victoria lui Traian? Rămânea în urmă Dacia Romana, pe timp de 165 de ani, timp în care s-a mai jefuit cm
tot atâta aur şi argint de la Roşia Montană. Depopularea Daciei de bărbaţi a
continuat prin întreţinerea cu soldaţi a celor 9 legiuni auxiliare şi a două
legiuni de luptă. Distrugerea cetăţilor şi mai ales a şirului de regi, cum bine
glăsuia Coşbuc în poezia Regina
ostrogoţilor, când scria: „n-ai ucis
în el un rege, ai ucis un şir de regi”, aserţiune ce se potriveşte foarte
bine, extrapolată la cazul Decebal. Fiindcă o dată cu moartea lui, s-a sfârşit
un şir de 26 de regi daci, socotiţi de la Antyras, din 514 î.e.n., cel care s-a
luptat cu Darius. Acest dezastru ce a cuprins întreaga Dacie, a avut
repercusiuni nu numai imediate, dar mai ales tardive, fiindcă au favorizat
năvălirile barbare ce au urmat, care neîntâlnind nicio rezistenţă, au jefuit
Transilvania, iar cei din urmă, ungurii, profitând de această situaţie, au
ocupat-o până în anul 1918.
Iată de ce Eminescu, cunoscând
această epocă tristă prin care a trecut poporul daco-român, ca urmare a
războiului purtat împotriva Daciei, urmat de cotropire, de jaf, de depopulare
de bărbaţi, de distrugere a cetăţilor şi satelor, şi mai ales de întreruperea
şirului de regi, prin tăierea capului lui Decebal, l-a găsit vinovat în faţa
istoriei pe împăratul Traian. De aceea prin blestemul lui Decebal, a fost exonerat
de toate drepturile acordate servil de către istoricii noştri, şi în mod
special, de la titlul de străbun al poporului român. Iată blestemul lui
Decebal, din poezia Memento mori, scrisă în anul 1872:
„Vai vouă romani puternici!... Umbră, pulbere
şi spuză
Din mărire-vă s-alege! Limba va
muri pe buză
Vremi veni-vor când nepoţii n-or
pricepe pe părinţi
Cât de naltă-vi-i mărirea tot aşa
de-adânc căderea
Pic cu pic secând paharul cu a
degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii, dispera-vor
cei cuminţi”
Acest blestem avea să fie răzbunat
peste câteva sute de ani, când în anul 395, împăratul Teodosius I, înainte să
moară, avea să împartă Imperiul roman, în cel de Răsărit şi cel de Apus, şi
ambele aveau să dispară după nici o sută de ani, odată cu limba latină. Deci,
marele Imperiu roman a dispărut din istorie, şi limba latină creată să-l
susţină, a dispărut de pe buze, devenind o limbă moartă.
Eminescu, în anul 1872 avea să-l
viziteze pe Alexandru Ioan Cuza, la Dobling, în Austria, când a susţinut
întemeierea Regatului Dacia.
În sfârşit, în 1881, în Scrisoarea
III-a, îl reaminteşte pe Traian în versurile următoare, din care reiese clar
răzbunarea blestemului lui Decebal:
„Mulţi durară,
după vremuri, peste Dunăre vreun pod,
De-au
trecut în spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi
pe care lumea nu putea să-i mai încapă,
Au
venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă
Şi
nu voi ca să mă laud, nici nu voi să te-nspăimânt,
Cum
veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ”
Deci, e clar, pământ şi apă înseamnă război; apă
şi pământ, înseamnă moarte sau aclimatizare.
Ţinem să subliniem că în blestemul
lui Decebal, am descoperit o nouă previziune ştiinţifică, care reiese din
versul: „Vremi veni-vor când nepoţii,
n-or pricepe pe părinţi”, în care nepoţii, suntem noi, dacopaţii, cei de
astăzi, iar părinţii sunt generaţiile trecute de istorici şi eminescologi, ce
au „furat istoria”, când au susţinut
că „de la Râm ne tragem”, adică
împăratul Traian cu romanii lui, sunt singurii străbuni ai noştri, şi că limba
lor latină e mama limbii române.
Cu această succintă expunere,
consider că este motivat noul titlu, descoperit de noi, că Eminescu este promotorul dacopatiei,
fiindcă, blestemul lui Decebal, din poezia Memento
mori sau Panorama deşertăciunilor,
apărută în 1872 şi reluat în Scrisoarea I,
în anul 1881, depăşeşte cu 42 de ani, aceeaşi teorie expusă de N. Densuşeanu,
post mortem, în Dacia Preistorică,
apărută în anul 1913, deşi era finisată de autor încă din 1886.
Trecem acum la următorul titlu
Mihai
Eminescu primul cosmonaut al lumii
Această categorie ştiinţifică
extraordinară, se întinde dincolo de graniţele obişnuite ale lumii terestre, ea
depăşind orice închipuire, pentru vremea aceea,
şi face parte din cosmologia literar, filozofică şi ştiinţifică iniţiată
de Eminescu. Ea are rădăcini încă din copilărie, când colinda singur câmpiile
şi pădurile de pe dealurile Ipoteştilor. Gândurile existenţiale încep să-l
chinuiască, de la vârsta de 16 ani, când la Blaj, în compania lui Filimon Ilie,
făcând dese plimbări prin împrejurimi, îi va dedica versurile:
„Ţii minte
oare când mă întrebai
Ce
este omul? Ce-i omenirea?
Ce-i
adevărul? Dumnezeirea?
Şi
tu la nouri îmi arătai?”
Trei ani mai târziu, în poezia
intitulată, Amicului F.I, continuând
parcă acelaşi gânduri celeste, le va aprofunda în versurile:
„Dar dacă
gândul zilelor mele
Se
stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Şi
dacă pentru sufletul meu
Nu-i
loc aicea, ci numa-n stele;
Vai,
când mi-or duce îngerii săi
Pălindu-mi
umbră în albul munte,
Să-mi
pui cununa pe a mea frunte,
Şi
să-mi pui lira de căpătâi”.
Şi dacă completăm cele de mai sus, cu
caracterizarea sinceră şi la obiect a lui G. Călinescu, că Mihai Eminescu este
un „lunatic”, cred că terenul e
pregătit pentru a înţelege sintagma de lunatic-cosmonaut.
Tema de mai sus am găsit-o dezvoltată în
trei lucrări distincte, nuvela Sărmanul
Dionis şi Povestea magului călător în
stele, ambele scrise în acelaşi an, 1872, şi Luceafărul, scris în 1882.
Această temă îndeplineşte condiţia de
cosmonaut, findcă pentru prima dată, planeta Pământ este văzută de sus, în
toată frumuseţea ei, generată de culoarea albastră.
Întrucât pare o continuitate între
primele două, deşi acţiunea se petrece în mod diferit, vom începe cu Sărmanul Dionis, când „de o mână nevăzută”, el era tras înapoi
(…) Şi liniile semnului astrologic se
mişcau cumplit, ca şerpii pe jeratec.
–
Unde să stau? Auzi el un glas din
centrul de jeratec al cărţii
–
Alexandru cel Bun! Putu el şopti cu
glasul apăsat (…)
Se trezi lungit pe o câmpie cosită,
fânul cosit mirosea, cerul de înserare deasupra-i albastru şi limpede (…),
tremurătorul glas al clopotului umplea sara, chemând la vecernie, şi el? – el –
ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de şiac un comanac negru – în mână cartea
astrologică şi ce cunoscute-i păreau toate. Dar el, nu mai era el. Ciudat.
Călugărul Dan se visa mirean”!
Întrucât enigmele din Sărmanul Dionis au fost decriptate în
volumul „Nebănuitele enigme ale nuvelei
Sărmanul Dionis”, aş dori să le amintesc pe scurt, acolo unde, apar ascunse
ca nişte momente mirabile. Aşa de exemplu, în citatul de mai sus, alegoria „de o mână nevăzută el era tras înapoi”,
face parte din previziunea ştiinţifică „timpul
imaginar”, care a fost formulat ca un concept matematic de Stephen Hawking,
în anul 1985, şi este utilizat când se încearcă unificarea gravitaţiei cu
mecanica cuantică. Schematic, acest timp, se reprezintă printr-o absciză
perpendiculară pe o ordonată, care reprezintă timpul real. În timpul imaginar,
însă dacă cineva merge spre nord, se poate întoarce spre ce direcţie doreşte,
fiindcă nu e o difernţă importantă între direcţiile înainte şi înapoi.
Cartea astrologică este cartea sacră
mazdeistă al lui Ahura Mazda, care se numeşte Avesta. Reluând acţiunea, Dan merse şi-l întâlni pe Ruben, prof. de
filozofie şi matematică la Socola, un evreu chemat de Alexandru cel Bun din
Polonia.
„Dascăle,
zise Dan, dacă în această seară aş încerca să mă duc într-un spaţiu zidit cu
totul după voia mea?
– Vei
putea-o … căci îl ai în tine, în sufletul tău nemuritor. În cartea ce ţi-am
împrumutat-o, cea astrologică, pe fila a şaptea stau toate formulele ce-ţi
trebuie. Tot la a şaptea filă de oriunde vei începe să numeri, vei avea o limpezime
dumnezeiască în fiecare şir. Aceasta e o taină pe care nici eu n-o pricep, şi
se zice că niciunui om cu teamă de Dumnezeu, nu-i poate veni în minte să
încerce.
Cifra 7 este un cifru din codul biblic.
„Dan
îşi lua rămas bun de la bătrânul tată căci se grăbea să ajungă acasă, să
studieze cartea. Mergând, el dorea să-i facă o surpriză iubitei sale Maria,
fata spătarului Tudor Mesteacăn. Acasă aprinse o lampă mare şi umbra lui începu
a prinde viaţă şi parcă şoptea ceea ce dorea el să-i răspundă.
Tu
ştii, cugetă umbra, şi el îi auzi cugetarea (e vorba de telepatie), că sufletul
tău din începutul lumii şi până acum a făcut lungă călătorie prin mii de
corpuri (metempsihoză), din care azi n-a mai rămas decât praful. Deci sufletul
tău a fost odată în pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din
loc. Taina cărţii tale numai eu pot s-o dezleg, fiindcă eu, umbra ta, vorbeam
cu Zoroastru, cum vorbesc cu tine acum.
Deci,
apropiindu-ţi prin vrajă fiinţa mea, şi dăruindu-mi mie pe a ta, eu voi deveni
om de rând, uitând trecutul meu, iar tu, vei deveni ca mine, etern,
atotştiutor, şi cu ajutorul vrăjii puternic că, poţi lua şi pământul,
prefăcându-l în mărgăritar, pe care să-l agăţi la gâtul iubitei”.
Vraja a mers ca la carte. Umbra a
adormit pe veci, iar el a mers la Maria, şi-a dus-o în lună, unde vor trăi
fericiţi, fiindcă o oră acolo va fi cât o sută de ani pe pământ.
(Relativitatea). „Călătoria lor nu fuse
decât o sărutare lungă (fenomenul de teleportare). După ce o puse pe marginea
unui lac albastru, se întoarse, şi de pe un nor, întinzând mâna asupra
pământului, îl contrase într-un mărgăritar albastru. Introducând o lunetă prin
cerul pământului, văzu oamenii mici cât nişte infuzorii, care n-au simţit
schimbarea”. (Neil Amstrong va ajunge pe lună în anul 1969).
În excursiile lor solare, au întâlnit
numeroase stele albastre, (astăzi observatorul Kepler a descoperit 13 astfel de
stele), dar abia în anul 1986 s-a descoperit prima planetă (astăzi sunt 200 de
miliarde numai în galaxia noastră). Au descoperit şi doma lui Dumnezeu – o poartă
cu un ochi magic, deasupra cu un proverb din patru litere (camera de luat vederi).
Îngerii cântau imediat ceea ce gândea (telepatia). Atunci i-a venit în gând că
el este Dumne…
Şi deodată „roiuri de fulgere, de tunete bătrâne, şi se auzea vuirea nemărginirii,
ce tremura mişcată”. „Ţinea strâns în mână, cartea lui Zoroastru, smulse
mărgeaua pământului de la gâtul Mariei, iar pe aceasta o lasă să cadă liberă, strigând disperată:
„Dane!
Ce m-ai făcut pe mine?”
Un
glas răsună în urmă:
„Nefericite,
ce-ai îndrăznit a cugeta? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă” (…)
„În
cădere dădu drumul mărgelei pământ pe care o smulsese de la gâtul Mariei, care
cădea ca fulgerul şi se desfăşura încet, până o văzu departe, asemenea unei
lune. El cobora cu cartea în mână, apropiindu-se de pământ. Deschise ochii în
aerul răcoros şi mirositor al unei
grădini cu flori”.
„Fusese
vis, visul lui cel dat de aievea, sau fusese realitate de soiul vizionar, a
toată realitatea dumnezeiască”?
Da, fusese un vis halucinant, cât o
previziune ştiinţifică reală, care se va întâmpla peste o sută de ani cu Apollo
11, şi cosmonautul Neil Amstrong, când a pus piciorul pe lună a rostit
celebrele cuvinte: „Un pas mic pe lună,
un pas mare pentru omenire”.
***
În poezia, Povestea magului călător în stele, circumstanţa în care apare
ipostaza de cosmonaut este cu totul paradoxală.
În fond, este vorba de un împărat „bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea”
/ Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort / Rog cerul să-nmulţească a vieţii
mele clipe / Pe-a fiului meu umeri voi pune pân-trăiesc / Imperiul gigantic,
purpuru-mpărătesc”/
„Dar
cum viaţa are multe alunecuşuri rele”, s-a gândit că „Nainte de-a pune pe brunele lui plete / Coroana mea de aur – eu voi
ca să-l încerc”, să-l trimită la şcoala „unui bătrân mag / care / când încă
eram tânăr, el tot bătrân era / În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune /
Viaţa lumii toate în minte-a-i a-ncăput / Trecutul – viitorul, el poate-a ţi le
spune”.
Copilul ascultă glasul părintelui său
şi-i promite că se supune măsurei ce i-o destină. Şi zice: „Pe mâne, pe când noaptea v-aprinde blându-i
soare / Atunci eu mă voi duce, pe calul pârg călare, / M-oi duce pân la poala
muntelui Pion / Ş-apoi, pe jos de-acolo eu muntele-am să sui / Ca gândurilor
mele aripe să pui”
În legătură cu muntele Pion, din cartea Rădăcinile neamului românesc, de Gh. Voina, se pare că este vorba
de muntele Kogaionon-Kogaion, sau Cozia de astăzi, care era ocolit de râul cu
acelaşi nume, cu apă termală. Pe vremea dacilor era un centru energetic al
pământului, şi aici, armata lui Traian se trata de reumatism. Nu întâmplător,
tot aici au trăit marii preoţi Zamolxis, Deceneu, Vezina etc., într-o peşteră
săpată în munte, ce conţine două camere şi un tunel.
Feciorul de împărat urcă muntele şi-l
găseşte pe mag, „retras într-o sală de marmură tradafirie, „încins în strălucitul şi negrul lui talar”,
vorbind de unul singur „că orice om în
lume când se naşte – un înger, o stea din cer s-aprinde / şi pe pământ coboară
în corpul lui de lut / a gândurilor aripi în om el le întinde / Şi pune graiul
dulce în pieptul lui de lut”.
– „Părinte
– el zice – şi-adânc, se-nchină / Bătrânul meu tată aici m-a trimis”
–
Venit-ai? – bătrânul răspunde – şi c-o mână el cartea cea veche a-nchis /
Văzut-am din carte ca viaţa bătrână curând se sfârşeşte” /
–
Copile, îi zise – De-ai fi ca alţi oameni, atuncea se poate / Ca soarta ta-n
bine din rău aş schimba, / Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată, / A
sorţilor stele de mine-s purtate / Dar tu în tot cerul nu ai nici o stea
/
Aici este momentul mirabilis, ce conţine
paradoxul acţiunii. Faptul că acest copil nu are o stea, înseamnă că nu s-a născut încă, şi acest fenomen l-am
explicat în tema din Sărmanul Dionis.
Sufletul acestui copil, este încă, conform
metempsihozei – la pieptul lui
Zoroastru. Deci, n-a fost încarnat în nici un trup, n-a avut nicio stea.
Înseamnă că toată această poezie, a fost
scrisă din amintirea acelei trăiri, când era numai suflet, la pieptul lui Zoroastru, fenomen
care se cheamă déja vu.
Şi fiindcă el nu se putea deplasa
singur, magul – care-l întruchipează pe Zoroastru – îl va adormi şi va pleca cu el, întruchipat
ca o umbră, să-i arate lumea din cer. Şi fiindcă prima stea ce-i ieşi în cale,
este pământul, înseamnă că şi pământul este în cer, lucru ce-l va întări în
călătoria lui printre stele, când o va defini ca pe o stea albastră.
Şi iată cum descrie el panorama
pământului, în timp ce se îndepărtează de el, la o distanţă relativ egală cu
cea a cosmonauţilor, Iuri Ggarin (1961) şi Prunaru, care au ocolit pământul la
aproximativ 300 km.
– „Vezi
tu – zice umbra – pe-a hăului vale / Pământul cu munţii-i ce fumegă stins, / Cu mări adormite ce murmură-n jale; / Dorm
populii, ţări şi cetăţile sale. / Deasupra-ţi oceanul de stele întins /
Pământul departe-n-tr-un punct s-a contrage / Căci lumi de departe în puncte se
schimb, / Dispar a pământului viziune vagă”.
Că pământul de departe într-un punct s-a
contrage, este după noi o previziune ştiinţifică, ce s-a împlinit în fotografia
pământului, făcută de sonda Cassini-Huygens, de la 1.300.000.000 km, când a
trecut printre inelele lui Saturn.
Iar imaginea pământului dispare, când
soarele e un punct văzut de la distanţa de 1000 de ani lumină, de la Antares,
care e de şapte milioane de ori mai mare ca soarele nostru.
O
altă plimbare mai lungă o face când „magul se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară, Pe ea mergând călare în
infinit el zboară / Deasupra vedea stele şi dedesubtu-i stele, / El zboară fără
preget ca tunetul rănit, / În sus, în dreapta-n, stânga, lanurile de stele /
Dispar – El cade-un astru în caos azvârlit / Căci la un punct albastru
privirea-i aţintită, / L-a haosului margini un astru blând, uşor, / Cale de mii
de zile el cade-ntr-o clipită, / Zboară ca gândul care l-aruncă-n viitor, / Cu
ochii plini de lacrimi la acea stea priveşte / Ce lumina albastră mergându-şi
drumul său, / Ce liniştită-i dânsa, în pace ea păşeşte / O, cum iubesc eu
steaua, unde m-am născut eu”!
În ceea ce priveşte
ipostaza de cosmonaut din poezia Luceafărul, ea întâmpină oarecare dificultăţi,
din cauza cuplului, Luceafăr-Hyperion, ce par a fi ca nişte fraţi siamezi, dar
în realitate sunt două personaje astrale total deosebite. Pentru a le
indentifica personalităţile, va trebui să apelăm atât la folclor, cât şi la
cartea lui Jaques Brosse, Maeştri
spirituali. Din folclor, îl vom identifica pe Luceafăr, care în realitate e
planeta Venus, cunoscută în popor ca Luceafărul
dimineţii, având o lumină puternică cotată imediat după lună. Din Maeştrii spirituali vom cunoaşte
gnosticismul, un curent precreştin, care susţine că sufletul este încătuşat în
trup. În 1945, la Nag Hammadi, în sudul Egiptului, s-au descoperit noi colecţii
de scrieri gnostice. Unul din cei mai vechi maeştri gnostici ar fi Simon Magul
din Samalia, care apare în Faptele
Apostolilor. Un dicipol al său, Basilide, susţine că, sunt trei lumi
suprapuse, prima în care sălăsluieşte
Dumnezeu Tatăl, a doua formată din 365 de ceruri populate de eoni, şi cea de a treia, de jos, este
lumea noastră, creată de Demiurg, care nu este altul decât Iahve. Un alt
discipol, Valentin, susţine că Dumnezeu Tatăl, se uneşte cu Gândirea (Ennoia), dând naştere la 15
perechi de supereoni, care pot fi consideraţi hiperioni, deci fii ai lui
Dumnezeu. Aceştia sunt arhonii, care conduc fiecare un număr din cele 365 de
ceruri. Se pare că Hiperion este arhonul care răspunde de cerurile de jos, şi
deci, el ar fi într-un fel, daimonul care se întrupează în Luceafăr, şi
beneficiază de popularitatea acestuia în a se îndrăgosti de „fata din rude împărăteşti” pe care o
vede în fiecare seară într-un palat de pe pământ. Aceasta este prima ipostază
de cosmonaut, care datorită privirilor lui idilice, fata îi va răspunde că „de dorul lui şi inima – şi sufletu-i se umple”.
A doua ipostază este
când, Luceafărul apare metamorfozat de două ori, fie în tânăr voievod, fie a
doua oară într-un prinţ, care îi oferă cum s-ar spune în popor, luna de pe cer,
adică o cere în căsătorie cu promisiunile următoare: „O, vin în părul tău bălai – s-anin cununi de stele –/ pe-a mele ceruri
să răsai / mai mândră decât ele”. Reiese de aici că, acordându-i nemurirea,
o coroană de stele şi un loc în cerurile lui, el este în adevăr fiul lui
Dumnezeu. Cum fata îi promite că acceptă căsătoria, cu condiţia ca el să vină
pe pământ, „fii muritor ca mine”, Luceafărul îndrăgostit consimte sacrificiul.
Dar cum nemurirea e un apanaj dumnezeiesc, el trebuie să ia consimţământul
tatălui ceresc. Pentru aceasta,
„Porni Luceafărul, / Creşteau în cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani
treceau / În tot atâtea clipe”.
Aceasta este a treia
ipostază, când zboară în cosmos, ca un cosmonaut adevărat. Într-un singur vers,
sunt două previziuni ştiinţifice, prima, faptul că aripile îi creşteau în cer,
corespunde astăzi cu panourile solare ale sondelor spaţiale, care se desfăşoară
în zbor şi sunt cu atât mai mari cu cât vor avea de străbătut distanţe mai
îndepărtate de soare. Exemplu, ultimele sonde ca Rozeta, care a întâlnit o cometă după 10 ani de zbor la 6 miliarde
de km, sau New Orizont, care a
cercetat planeta Pluton, situată tot la miliarde de km de soare. A doua
previziune din versul respectiv este din domeniul relativităţii.
Ajuns la Dumnezeu,
acesta îl recunoaşte imediat şi-i spune pe nume, dar îi respinge cererea de a
renunţa la nemurire, cu următoarele cuvinte:
„Hyperion, ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume / Nu cere semne şi
minuni / Care n-au chip şi nume”.
Mai târziu, îi va
repeta iarăşi numele întărindu-i identitatea, când spune:
„Iar tu Hyperion rămâi / Ori unde ai apune. / Tu eşti de forma cea
di-ntîi / Eşti veşnică minune”.
În sfârşit a patra
ipostază de cosmonaut din această poezie, se defineşte când:
„În locul lui menit din cer / Hyperion se-ntoarce”.
Deci se întoarce acum
ca Hiperion, şi revărsându-şi lumina ca un luceafăr, descoperă că:
„Pe cărările din crânguri / Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi
tineri singuri”.
Cum aceşti tineri în
viaţa cea aievea, erau Veronica şi Caragiale, la apelul ei de a reveni: „Cobori în jos Luceafăr blînd”! el
recunoscând-o, răspunde mânios: „Ce-ţi
pasă ţie, chip de lut / Dacă-oi fi eu sau altul. / Trăind în cercul vostru
strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în sfera mea mă simt, / Nemuritor şi rece”.
Faptul că el rămâne în
cer şi nu se mai întoarce pe pământ, îl putem asemăna cu viitorii cosmonauţi pe
care NASA îi va trimite pe Marte, în anul 2030, şi care vor rămâne acolo
definitiv. Iată deci, o nouă previziune ştiinţifică ce reiese din aceste ultime
versuri ale Luceafărului, ce se vor realiza în viitorul apropiat.
În încheierea lucrării
noastre, ca răspuns la decizia Luceafărului de a rămâne acolo sus, ca un „nemuritor” după cum merită, cred că cel
mai bine se potriveşte salutul gladiatorilor din Roma, adresat împăratului
înainte de a începe lupta în arenă, răspus extrapolat la situaţia noastră,
Ave Hyperion, „morituri” te salutant!
(Din volumul în
pregătire „Dincolo...Dincoace-Respectul”,
de Ion N. Oprea, antologie, cu participarea membrilor cenaclului literar la
distanță)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu