Sfârşitul anului 2015 i-a adus poetei Ana
Urma succese remarcabile în domeniul creaţiei literare. Pe lângă premiile
obţinute la concursurile de poezie şi haiku, a debutat editorial cu două volume
de autor, pe suport hârtie: Isadorable: [poezii], Editura Art Book,
Bacău şi Ploaia de vară: haiku, Editura PIM, Iaşi.
Debutul publicistic a avut loc cu mai mulţi
ani în urmă, când poemele sale au fost publicate mai întâi în mediul virtual, apoi
incluse în mai multe volume colective; poezia în antologiile cenaclului Lira21,
iar haiku în culegerile Ro-Ku sau în volume online, pe Calameo Ploaie
de vară, editura Semănătorul File de Jurnal.
În orice formă a fost adusă la cunoştinţa
publicului, creaţia literară a Anei Urma este descoperită şi citită cu atenţie
de iubitorii genului, înţeleasă şi apreciată în subtilitatea cuvântului bine
rostit.
Prin acumulări în timp, Ana Urma şi-a
descoperit la maturitate disponibilităţi lirice nebănuite, ignorate în prima
parte a vieţii. Adeptă a lucrului bine făcut, în demersul său literar,
procedează cu tact şi cumpătare, cu pricepere şi înţelepciune, iar printr-o
muncă migăloasă şi tenace descătuşează filonul liric cu care este
binecuvântată. Acesta irumpe şi astfel, reuşeşte să pună în relaţie poetică
viaţa şi imaginaţia, trăirile şi cuvântul, dorurile şi alinările, îngrijorările
şi speranţele...
Câteva
consideraţii despre „Isadorable”
Poezia Anei Urma se citeşte pe îndelete, cu
sufletul deschis şi mintea trează pentru
a decripta conţinutul de idei şi mesajul. Nu este o poezie ermetică, nici
vorbă, ci mai degrabă bogată în simboluri şi sensuri subtile. Aş putea spune,
fără frica de a greşi că, poezia autoarei nu este accesibilă sau la îndemâna
oricărui cititor. Deşi este rodul spontaneităţii şi naturaleţii imaginaţiei,
este o poezie elaborată, ispitită de figuri de stil, concepută într-un mod organizat
ce este deprins prin exerciţiu şi graţie, cu remarcabile disponibilităţi
tehnice. Tratează fără sentimentalism teme sentimentale, ascunzându-şi emoţia
personală în rostirea impersonală. Atitudinea distantă, mereu supravegheată
faţă de un fapt lăuntric este urmarea priorităţiii activităţii cerebrale faţă de cea sentimentală.
Autoarea, bine ancorată în universul în care
trăieşte, uneori tern, alteori zbuciumat, însă dornică de cunoaştere îl
răscoleşte cu abilitate şi răbdare pentru a înţelege din tainele acestuia, dar
şi pentru a se descoperi pe sine: „păşeam cu avânt pragul zilei / când o gheară
brutal m-a oprit / sfâşiindu-mi eşarfa flori călcate-n picioare / pirueta
forţată şi un pas înapoi / desprind elegant frunza verde pictată / în mătasea
de china cu pulberi de jad şi / merge mai departe” (Isadorable, p. 16). Îşi pune întrebări „(Mă întreb dacă eu am visat visul meu, p. 77) şi caută sensuri, „ochii mei de atunci /
întorceau prea albastrul bătrânului fluviu / răscolind în acelaşi tablou
milioane de paşi / conversaţii în cercuri absurde nisipul deşertul / ca un uliu
flămând cuibărit în viscere / se roteau întrebările peste ultimul i sacadat” (Imposibila uitare, p 51). Reuşeşte cu
vădită aplecare să desluşească rosturi „pariez doar pe alb / ştiu gustul
zăpezii dinspre nord vine frigul / e târziu pentru fluier caval sau vioară / şi
totuşi tresar răzbit de-un colind şi lerui să umple pustiul / lerui liniştii
false din fratele om cum lerui Luminii / în zilele mele” (Poveste de iarnă, p. 36) şi să dezlege noduri „răsfir / cu
privirea / nisipul sticlos / cinabrul din ierburi şi frunze / desprinse de
umbre în nodul terestru / jumătăţi întregind mistuirea” (Toamna andante, p74); retuşează contururi „lângă ora tăcerii / mai
întâi dispare tristeţea / apoi negrul cărării se surpă / sub ninsoarea molcom
aşternută / pleoape grele în volte privirea / coboară măiestre mai jos cu un
cer...” (Schiţe pentru mai departe, p.
85).
Spiritul liric al Anei Urma rezonează
armonios cu ancestralul „nesfârşită povestea / ţesută cu fire din tortul
bunicii / închisă ca floarea în bobul de grâu / trecută de nouri de steiuri de
ziduri / vechi sărut încrustat cum e crucea pe pâini / şi vinul prelins din
pocalul prea plin / învie izvorul din care un înger mai bea...” (E de-ajuns doar să cred că rodul urmează
sămânţei, însemnări pe marginea unui colind, p. 83) şi cu celestul, cu
cuvântul divin „nori cirrus dispar în vaier de vânt / seninul aproape solid
închipuie calea de îngeri / am luat de la ibişi obiceiul suirii / ating
orizontul şi scriu pe zăpadă”. (Dincolo
de structuri nevăzute harfe, p 82)
Versurile poetei se disting printr-o deosebită
plasticitate, printr-o extraordinară putere de a sugera reacţiile exterioare
ale sufletului omenesc, de a traduce prin gesturi şi fapte trăirile interioare,
zbuciumările lăuntrice. Abordează unele din temele majore ale omenirii. Îşi
exprimă îngrijorarea cu privire la distrugerea ecosistemelor naturale şi a
sistemului lingvistic al unui popor. În opinia autoarei, codrul este
asemănat lexicului, copacii fiind doar „cuvinte vii”. Este o risipă şi nimicire
fără milă, pentru care autoarea se întristează, se mâhneşte pentru lipsa de
voinţă a generaţiei actuale de a păstra neprihănit fondul silvic, ca şi cel
lexical pentru a fi lăsat moştenire, verde şi curat urmaşilor, spre păstrare şi
dezvoltare. Se întristează şi suferă văzând decapitate ori amputate dealurile
şi munţii, defrişate pădurile, schilodit vocabularul prin împrumuturi şi
acceptări nepermise a unor cuvinte din alte limbi...
Descoperă şi se confruntă cu ape tulburi,
care par să-i inunde întreaga fiinţă şi trăieşte profund spaima neputinţei. Nu stă
nepăsătoare, ci „descifrez tânguielile le curăţ de flegme le descânt de urât” vorbind
„întunericului... între stele până triluri zidite prin / cuiburi aud şi
mă rog să mai înflorească o dată copacii / şi pe străzile lor a risipitorilor”.
Găseşte în sine motivaţia şi forţa de a se implica cu iubire risipind întunericul
şi redescoperind „stelele”, „trilurile” prin cuvânt – cuvântul liturgic şi al
rugii, astfel „universul din gânduri mutândul-l în litere crude”. (Semn de carte, risipitorilor de cuvinte,
p. 35)
Elementele din natură au o prezenţă continuă,
se integrează desăvârşit în ansamblul imaginilor. Ele servesc creării unei
imagini de ansamblu a lumii exterioare şi, mai ales, luate ca simboluri,
sugerează, concretizează şi lărgesc semnificaţia versurilor: „cuţite înfipte în
galben oranj arămiu sfredelesc / în
mesteceni înalte coroane tăcerile ameţitoare / deşi nu e parcă doineşte Leşe cu
noduri de frunze / toamna aşteaptă privitori s-o descopere nouă / ca efigii în
marmuri o daltă vântul să dea partea / de praf ochiului luminile formei” (Soledad, p. 11). În comuniune permanentă
cu natura, omul nu se simte singur pentru că energiile vitale circulă în ambele
sensuri.
Tonul poeziilor este unul optimist, versul
este luminos, împregnat de nuanţe şi tonuri discrete, însă viu perceptibile. În
creionarea unui peisaj, a unui tablou autoarea utilizează întregul arsenal al
culorilor, predominantă fiind culoarea verde. În Poezia Poem pentru depărtările noastre (p. 13), verdele este omni prezent,
simbol al speranţei, trezirii la viaţă, dăinuirii: „între cuvinte predomină
verdele înviere fluturi”, „câmpia te va urma dar mai ales cerul şi verdele /
oriunde oricând şi oricât de îngust sau gri / ar fi orizontul”, „repetă repetă
cu ochii închişi mai întâi apare verdele”
În lirica poetei, dragostea ocupă un loc
aparte. Dacă iubirile, pe lângă frumuseţea lor inefabilă, au uneori „chiar un
gust amar”, ori sunt o „povară”, Ana Urma redefineşte conţinutul acestui
sentiment „pe maluri în ape în aer / sevele calde sunt leac răzvrătirii /
priveşte şi tu prin fanta subţire / e foşnetul firav aripa la fel / în flutur albastru renaşte omida / sparg mugurii moi crisalide
de jad / şi nimeni nu plânge nu cere / arginţi împrumut sau simbrie” (Redefinire, p. 60)
Ana Urma oferă în poezie cheia propriei
personalităţi. Se caută şi se descoperă „Ca un fir de nisip / locuiesc temporar
o clepsidră / mereu vertical la marginea clipei / sub tâmplă pecetea un semn
stacojiu / între litera A şi numele meu / port stigmatul chemării / pe drumul
sortit pentru Unul”. (Gânduri în expansiune, p.79) ori
„desprinderi de verde / în sâmburi striviţi sub carâmb / absorb în spirală
aritmic ecoul / când zmeiele frunză sunt scrum / şi zidul străpuns de un gând /
răspunde în magma primară / Eu Sunt” (Restituiri,
p. 75 ). Prin poezie, autoarea-şi găseşte liniştea, confortul
sufletesc atât de mult de dorit de noi toţi. ”De dragul acestui poem / ocolesc
anotimpuri frunze ape cocorii / culorile mai ales verdele l-am ascuns / într-un
fluture şi toate în pumnul copilei / cu ochii ca mura”. (Arbori de linişte, p. 61)
Ana Urma s-a descoperit pe sine ca poet,
deopotrivă, la nivelul stilistic şi cel semantic ale discursului. Poemele
autoarei, bijuterii lirice de o incontestabilă sugestivitate, sunt decantări
asemenea spumei din valurile apelor de munte, limpezi şi repezi. Demersul liric
definit printr-o adâncime a mesajului este conturat de amprenta personală, de o
rară prospeţime, esenţa ascunzându-se îndărătul unei frazeologii colocvial
epice. Discursul liric deosebit de
îngrijit, curge firesc.
Inspirată de cuvânt şi empatizând cu
imaginile poetice, Ana Nicole Popa
realizează, la numai 14 ani, ilustraţii extrem de sugestive.
Privind volumul Isadorable în
conexiunea lui lăuntrică, în înlănţuirea osmotică a multiplelor nuanţe şi
faţete ale trăiririlor şi transmiterii acestora, observăm că poeziile Anei Urma
cuceresc prin vibraţie, coerenţă şi naturaleţe. Pentru aceste calităţi, şi
multe altele, poezia Anei Urma este primită cu bucurie, cu entuziasm şi
promovată. Scriitorul şi cineastul român, Ben Todică a recitat din poemele Anei
Urma la postul de radio al românilor din Melbourne, Australia iar omul de
televiziune Tudor Călin Zarojanu în cadrul rubricii De ce-aş citi (emisiunea Arte Carte şi Capricii, aprilie 2015).
Dacă felul de a fi al Anei Urma este
discreţia şi modestia, poemele sunt aproape toate confesiuni. Încet, dar ferm
autoarea trece prin gesturi, sentimente şi idei din relativ în absolut şi nu se
sfiieşte deloc să-şi declare adevărata identitate lirică.
Cartea Anei Urma este Dincolo de apusuri o Disertaţie
după un poem.
„luminând motivul dintâi al iubirii
iau fărâme
le sădesc în alt om şi aştept
şi aştept până sevele frăgezesc cruste reci
sau pământ înţesat cu orgolii şi repet
şi repet până mugurii dau în iubire”
Vasilica Grigoraş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu