Mihai Eminescu
(n. 15 ianuarie 1850, Botoşani – d. 15 iunie 1889, Bucureşti)
“Legi eterne mişcă universul
de-asupra noastră, legi eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe
un glob neînsemnat în univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa
grea şi dureroasă.
Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva
accidental, nu uităm patimile care ne mişcă.
E în sufletul omenesc o ordine de
lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel
evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în
constelaţia cerească.
Anul ce ‘ncepe nu inspiră multă
speranţă, nu anunţă multă bucurie. Poporul nostru este aşezat între furtuna ce
vine din apus spre a întâmpina pe cea de răsărit.
Starea noastră nu depinde de noi,
va fi determinată de alţii, şi totuşi guvernul se ocupă cu chestiuni care au
menirea să agite opinia publică.
E păcat şi nedemn ca ‘n situaţia
gravă în care ne aflăm, să mai jucăm comedia luptelor lăuntrice.
Se ‘ncheie şi după datina noastră
cu ziua de astăzi un şir de evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de
soare şi fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.
Dacă privim regularitatea
fenomenelor lumii siderale şi o comparăm eu nestatornicia sorţii omeneşti, am
putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ.
Cu toate acestea precum o lege
eternă, mişcă universul deasupra capet elor noastre, precum puterea
gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în chaos, toţi astfel alte
legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este
nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.
Oricât de mici am fi pe acest
glob atât de neînsemnat în univers,a cărui an întreg de câteva sute de zile nu
e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce
multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu
inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!
S’ar crede că cu cât cunoştinţele
înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre
mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al
desbinărilor;
că încredinţându-se că nu numai
nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi
este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită
cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimele mici
cari-l mişcă, mai puţin înseninătoare decât o picătură în ocean, de cât o clipă
în eternitate.
Dar nu este astfel.
Se vede că aceeaşi necesitate
absolută, care dictează în mecanismul orb al gravitaţiutnii cereşti, domneşte
şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace
voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel
al lumii mecanice.
De aceea vedem că marile
evenimente istorice, răsboae cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de
decretul unui individ, sunt cu toate acesteia tot atât de inevitabile ca şi un
eveniment în constelaţiunea cerească.
E drept că cei vechi n’aveau
cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor
ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea, în naivul lor
chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela, că precum o constelaţiune e dată
cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se’ntâmplă într’un şir,
pare că de mai nainte determinat.
Dacă, după constelaţiunea
împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă
speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face.
Din nou chestiunea Orientului sau
mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică
şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dintâiu stadiu al
desfăşurării chestiunii. În adevăr după înfrângerea insurecţiunei, a început a
se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările
Rusiei.
Franţa, gata a fi privitoarea
interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a
participa – şi fata favebunt – pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe
bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune.
Cu toate acestea, nu credem ca
moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să
le poată înlătura cu totul.
În acest conflict, pe care
viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici?Poporul nostru mic
este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru
a întâmpina pe cea din răsărit.
Oricare ar fi soarta armelor,
oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor,
rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe politice,
pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală.
Oare în preziua unor evenimente,
determinante pentru soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune
chestiunea revizuirii constituţiei? Fac bine a propune excluderea din viaţa
publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în
toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?
Nu numai că nu fac bine, dar
chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la
amânare reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor, ce bat la
poarta cetăţii noastre.
Cu toate acestea curentul fatal
de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim,
împinge pe majoritate la punerea unor chestiuni ce nu pot decât să turbure ţara
şi să accentueze deosebirile de interes şi de partid între oameni.
Cu părere de rău cată să
constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică
a acestei ţări arată uneori semne de copilărie.
Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii
închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis,
că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va
fi în stare să le deslege.
Iar Edipul destinelor noastre se
uită în faţa acestui sfinx, şi în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă,
tragică poate a fizionomiei lui, el s’apropie de monstru pentru a-i răspunde
cu… jucăriile noastre constituţionale… Fără îndoială ceea ce are să se’ntâmple
se va ‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte
serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.”
Articolul “La un an nou”, scris
de Mihai Eminescu, a fost publicat în “Timpul”, la 1 ianuarie 1883
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu