Literele cărţii tale

Irina Lucia Mihalca

În cartea ta

era scris numele meu

cu litere numai de noi ştiute.

Ai rămas,

undeva suspendat,

într-o lume străină de tine,

nu eşti cel de aici,

acea lumină trandafirie, iubirea,

plutind ameţitor spre mine,

dacă nu ai forţă s-o descoperi,

împărtăşind-o,

rămâi în spate, rece şi-ntunecat,

în realităţi neînţelese,

un teatru cu actori ce-şi uită rolurile.

Mergi cu ochii-nchişi,

uiţi că ai ochi,

ştiai că undeva există o altă viaţă,

popas între veniri şi plecări,

mult mai târziu ai înţeles asta,

ca şi acum nu poţi fi

şi cel ce vorbeşte, şi cel văzut în tine.

Se simte un aer nerespirat vreodată,

– seva pădurii senzuale –

ce a fost va mai fi, te copleşeşte

adierea de primăvară arătată,

mai curată cu fiecare pas,

– matricea nemuririi –

cu totul alta decât

briza verii sau viscolul iernii.

Îmi vindeci ochii,

– sărutul delicat pe pleoapele închise –

trezindu-i din amorţeală,

respir adânc clipa aceasta,

inimile noastre

cu fiecare respiraţie

sunt contopite tot mai mult,

până va fi doar una,

într-o armonie completă.

O asensiune te cuprinde

fără să-ţi lase timp,

plutire-n azurul mării cerului,

prin aburii ceţii, o căutare

de curenţi umezi

prin voalurile tale argintii.