La Roma, la baza colinei
Quirinale din nordul vechiului Forum roman, tronează Columna care prezintă
războaiele de cotropire ale împăratului roman, Traian, în Dacia. Pe coloană
este sculptată și înfățișarea regelui dac Decebal. Pentru români poate fi acolo
un moment de mândră reculegere. In sânul niciunei alte seminții de oameni
contemporane lui nu a mai răsărit un asemenea conducător cu asemenea destin
tragic. A înfruntat plin de curaj cea mai puternică împărăție a vremii. A făcut
totul pentru a-şi ocroti poporul. A sfidat înfrângerea la fel de curajos ca
spartanii, iar moartea sa amintește de tragediile antice. Din nefericie, despre
neamul, originea si familia lui Decebal ştim astăzi prea puține amănunte.
Totuși, regele-erou nu a fost uitat de daco-geți. Numele său razbate din
Istorie prin numeroase menționări care aparțineau triburilor trace din sudul
Dunării, sau în inscripții din cele mai îndepartate colțuri ale Imperiului
Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merită menționat că
numele de Decebal a supraviețuit în mod bizar în Spania până în secolul trecut,
adus de cohortele de daci mercenari, angajați de Roma după Retragerea
Aureliană. Cum altfel se pot explica paralelele fonetice ca Diego-Diegis, sau
nume neașteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume dacic),
Don Boroista (Burebista), Don Salmoxen și Don Deciballo.
Merită să se zăbovească puțin și
asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, conținea adjectivul dacic
Balos, un nume răspândit în onomastica dacică, aparținând, tuturor straturilor
sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el fiind la
origini un tarabostes din vestul Daciei (Muntii Apuseni). Datorită caracterului
său deosebit și al victoriilor militare a primit din partea populației dace
numele de război de Decebalus (Zece Ursi sau Călărețul). De asemenea,
războinicul dac a primit tronul și a fost ales conducător al Daciei. Printr-un
gest nobil și înțelept, regele dac de atunci, Duras, a cedat puterea de
bunăvoie iscusitului Decebal, cel pe care consângenii săi începuseră să îl
considere un veritabil semi-zeu încă din timpul vieții.
Strateg desăvârșit,
diplomat iscusit, conducător înțelept
„Foarte priceput în planurile
războiului și iscusit la înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-l
ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun
luptator și se pricepea să folosească izbanda, dar și să iasă cu bine dintr-o
înfrangere. Din acestă pricină, multă vreme a fost un dușman de temut pentru
romani" - Dio Cassius - Historia. După asasinarea lui Burebista, statul
centralizat dac a fost afectat de o inevitabilă diviziune politică. Triburile
daco-gete nu au mai rămas unite în uniunea statală în care le adunase
regele-zeu. Ele s-au fragmentat in patru, apoi în cinci regate, dintre care cel
mai mare și mai puternic se consolidase în Ardealul de azi. Pe fondul acesta,
Imperiul Roman a profitat de situație, extinzând granițele prin cucerirea
provinciilor geţilor din sudul Dunării. Daco-geţii nu s-au lăsat impresionați
de apropierea agresivă a unui vecin atât de puternic, răspunzând în forță.
Multe căpetenii războnice gete își purtau oamenii în luptă în teritoriile
romane din Balcani și Panonia. Ei s-au dovedit atât de puternici încât au
continuat să se amestece în disensiunile politice între Octavianus Augustus și
Marcus Antonius. Incet, încet, romanii și-au dat seama că odată cu moartea lui
Burebista, pericolul dacic pentru posesiunile lor din Balcani, nu dispăruse
deloc, ci se amplificase. Contramăsurile Romei la Dunare constau în primă
instanță în crearea unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunării, din
care triburile geților erau evacuate în teritoriul roman sau exilate în
Carpați. Prin urmare, generalul Aelius Catus a mutat la sud de Istru 50.000 de
geţi pentru ca, mai apoi, în timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius
Plautius Silvanus Aelianus, a strămutat forțat în Balcani aproape 100.000 de
suflete de geţi, barbaţi, femei, copii, bătrâni.
Lacomia crescândă a romanilor se
manifesta printr-o politică de expansiune economică urmată de o îcercuire
militară. Daco-geții nu au slăbit însă atacurile, profitând de momentele de
slăbiciune ale Romei, punctate de schimbările împăraților romani. Dacii au
perseverat în alianţele cu sarmații. Impreună, cele două popoare au organizat
invazii puternice în Moesia, unde au fost decimate două legiuni trimise să le
facă față. Până la începutul domniei lui Domiţian (81-96 d.Hr.) a existat un
relativ echilibru de forțe la Dunăre. Insă, după cum relatează istoricul
Iordanes, daco-geții au devenit alarmați de lacomia proverbială a împăratului
roman, așa că au atacat Moesia, masacrând legiunile și omorând inclusiv
comandanții. De partea geto-dacilor luptau bastarnii, roxolanii și iazigii.
Expediția militară a dacilor a fost condusă, în premieră, de tânărul
Diurpaneus.
Odată ajuns rege, Decebal a
întărit armata și statul dac, stabilind legături cu popoarele vecine. Dacia era
din nou mare și unită, cu frontierele cuprinse între Dunăre, Panonia, Nistru și
Carpații Paduroși. In confruntările cu legiunile lui Domiţian, dacii au obţinut
o victorie zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i s-a retezat capul, împărtășind
aceeași soartă cu guvernatorul Moesiei. Capetele celor doi au fost aduse în
Dacia drept trofee de război. Alarmat de situaţie, Domiţian a venit personal la
Dunăre. Impărat intransigent și calculat, el a făcut greșeala de a-l trimite
contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform lui Tacit,
era un conducator lipsit de prudență, temperamental și avid de glorie. Decebal
nu a dorit o confruntare cu Fuscus, trimiţând în acest sens mai multe oferte de
pace, refuzate însă de Domiţian. Refuzul împăratului roman l-a îndârjit și mai
mult pe Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea să se petreacă undeva pe
valea Oltului din Carpaţi. Acolo, Decebal intinsese o cursă în care a pierit o
intreagă legiune (V Alaudae), al cărei steag a ajuns trofeu în mâinile dacilor.
Conform lui Juvenal, dezastrul
armatei romane a fost comparabil ca proporții, cu înfrângerea suferită de
generalul Varus în pădurile întunecate ale Germaniei, pe când Roma era condusă
de Augustus. Roma cea lacomă nu se lasă, astfel încât o nouă expediție
desfașurată în anul 88 d.Hr. a încălcat din nou hotarele Daciei. De data
acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius Iulianus, un fost consul
sever și disciplinat. Cunoscător al regiunilor, Tettius a invadat Dacia pe la
Porțile de Fier ale Transilvaniei. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una
extrem de sângeroasă, cu nenumarate victime în ambele tabere. Pacea era
iminentă deoarece Decebal și-a văzut amenințată Sarmizegetusa, iar Domiţian, la
rândul său, era prins în lupte grele cu sarmații, iazigi, marcomanii și quazii.
Anul urmator s-a semnat o pace care a durat 12 ani. Pentru prima dată în
istoria sa Imperiul Roman era nevoit să încheie o pace umilitoare. Stăp âna
lumii era obligată să-l recunoască pe Decebal rege al tuturor triburilor
geto-dace și să-i platească despăgubiri în sume de bani, în condițiile în care
regele dac nu restituia nimic din prada de razboi, să-i asigure ajutoare
militare, tehnică și mașini de război, să-i trimită ingineri și constructori
care să-i ridice cetăți și forturi.
„Dacă exista pe undeva vreun golf
ascuns sau un pământ necunoscut unde se găsea aur, se decreta ca acolo este un
dușman și se pregătea sămânța unor războaie sângeroase alături de cucerirea de
noi comori”- Petronius (Satiricon CXIX, 4-7).
Soarta lui Domiţian a făcut să
fie asasinat de un libert. A doua zi, în mare grabă, conspiratorii și generalii
romani l-au ales împărat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept
fiu și successor pe Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urmă era ambițiosul fiu
al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber). Ajuns, în cele
din urmă, împărat datorită calităților sale militare, Traian a moștenit o Romă
sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domiîţian, ai cprei cetățeni erau
înglodați în datorii. Veștile despre aurul din munții dacilor nu mai
reprezentau de multă vreme o noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de
apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei și instalarea legiunilor
în munții săi era de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langă
jefuirea dacilor, de aurul şi argintul strâns în generații, Roma urma a stabili
la granițele de răsărit un avanpost important impotriva atacurilor venite din
partea dacilor liberi aliați cu popoarele asiatice precum sarmații, sciţii și
roxolanii, după cum avea să o demonstreze mai târziu Istoria.
In fața colosului expansionist,
stâştea un regat de oameni curajosi care nu cunoșteau frica de moarte. Cele
două razboaie purtate de Traian împotriva daco-geților au fost nimic altceva
decât o luptă surdă si crâncenă de apărare și supraviețuire a credincioșilor
lui Zamolxis. Fiul adoptiv al lui Nerva moștenise un Imperiu aflat la apogeu,
cu o armată imensă, unde disciplina și grija față de detalii erau respectate cu
sfințenie. Conștient de dârzenia și forța dacilor, Traian nu a precupețit
nimic. A trimis în Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat
vreodată într-o expediţie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind
absolut totul pentru înzestrarea și pregătirea legiunilor. Cu toate acestea,
Istoria ar fi fost probabil alta dacă în fața lui Traian s-ar fi aflat armata
uriașă ridicată de Burebista, armată care cuprindea toate confreriile de
triburi daco-gete.
Altfel ar fi fost viitorul Daciei
dacă Pacorus al II-lea, regele parţilor, ar fi încheiat la timp alianța
anti-romană pe care i-a propus-o Decebal. Nici măcar legiunile Romei nu ar fi
facut față unui atac combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare, iar
armata imensă a parților urma să invadeze Armenia și Iudeea, plănuind să ocupe
Egiptul, grânarul Romei. In plus, regele dac trebuia să lupte și pe plan intern
cu tendințele separatiste ale unei părți din aristocrația dacică, care era gata
să-l părăsească trecând de partea romanilor în schimbul păstrării bogațiilor și
rangurilor. După cum mărturisește Dio Cassius, regele dacilor a pus la cale, în
anul 105 d.Hr, un plan care viza lichidarea fizică a noului împărat. În acest
scop, a trimis în Moesia niște fugari care să-l omoare. Planul a dat greş, deoarece
spionii împăratului l-au bănuit pe unul dintre ei. Supuși chinurilor, cei doi
au recunoscut tentativa pusă la cale de Decebal.
Un alt punct sensibil al
confruntărilor l-a reprezentat momentul critic desfășurat în perioada celei
de-a doua campanii militare din primul război dacic (101-102 d.Hr.). Atunci,
planurile Romei erau cât pe ce să fie date peste cap. Decebal și-a întărit
alianțele cu sarmații și a pregătit o ofensivă de proporții prin care urmarea
lovirea armatelor romane din sudul Dunarii și tăierea căilor de aprovizionare
pentru legiunile aflate în Dacia. Din nefericire, pe când traversau Dunărea,
iarna, gheaţa a cedat datorită unei încălziri bruște a vremii, iar o mare parte
din armata formată din daci și sarmați a pierit înecată în apele Istrului.
Tragicul moment a fost amintit atât de Dio Cassius cât și de imortalizarea sa
pe Columna din Roma. Dincolo de înfrângerea dacilor lui Decebal, ilustrată de
dramatica cădere și distrugere a Sarmizegetusei, nu trebuie uitat că regele dac
a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului Roman, stăvilind, pe
moment, cucerirea Daciei. Acțiunile sale diplomatice vizau nici mai mult nici
mai putin decat crearea unui front comun antiroman al tuturor popoarelor libere
din acea zonă. Linia de apărare închipuită de regele dac trebuia să se întindă
pe la Rin până în Parția, având în mijloc Dacia. Sorții istoriei nu i-au fost
prielnici. Pentru salvarea regatului său, Decebal a epuizat toate mijloacele
posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade, tratate de pace, a oferit
adăpost și protecție tuturor fugarilor și transfugilor care părăseau Imperiul
Roman. Pe baza informațiilor istorice se află fără greşeală că Decebal a fost
fondatorul primului serviciu secret de informații de pe meleagurile noastre,
regele dac construind o adevarata rețea de spioni bine pusă la punct, alcatuită
din autohtoni și străini trimiși în Moesia, sau chiar la Roma ca să culeagă
informații referitoare la pregătirea militară și deciziile romanilor. O decurie
condusă de Claudius Tiberius Maximus a pornit călări în mare grabă în urmărirea
regelui. Insoțitorii săi au fost ucişi, romanii înconjurându-l pe Decebal.
Regele rămâne rege și în acest ultim moment care i-ar fi speriat pe multi
alții, șezat la umbra unui stejar secular, sprijinit de pământ într-un
genunchi, Decebal și-a aşeazat liniștit scutul și sabia alături. Un erou nu
poatea fi prins, înrobit sau umilit. Eroul dacilor nu a avut soarta tristă
împartășită de alți dinaști învinși de romani și obligați să mărșăluiască în
lanțuri în urma carelor triumfale de pe străzile Romei. Așa au sfârșit-o
Iugurtha, regele Numidiei, învins de Marius, apriga regină Zenobya a Palmyrei,
prinsa de Aurelian, sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa
caderea Alesiei. Ca un adevarat războinic netemător de moarte, Decebal și-a
luat singur zilele, preferând să meargă în tainica împarație subpământeană a
lui Zalmoxis, sau în țăriile cerului unde îl aștepta Gebeleizis.
Capul și mână dreaptă a
regelui-erou au fost retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus și au fost
duse și expuse în cartierul militar al lui Traian drept trofee de preţ. Scopul
era unul eminamente psihologic, romanii sperând că populația autohtonă
supraviețuitoare să fie demoralizată de sumbra priveliște. Pentru a-i liniști
pe plebeii Romei care de 20 de ani se temuseră de un asemenea dușman redutabil,
capul și mâna regelui dac au fost conservate ăntr-un butoi cu miere și trimise
la Roma. O inscripție descoperită în Ostia relatează că relicvele au fost
arătate mulțimii după care, în urletele de bucurie ale acesteia, au fost
aruncate pe scarile Gemoniei în rîul Tibru. Era locul unde se expuneau după
executare cadavrele creștinilor și oponenților Imperiului.
Este evident că înainte de a fi
profanat de cotropitori, capul lui Decebal a servit drept model pentru
reprezentările realiste de pe Columnă. Mai mult decât atât, în anul 1822, cu
ocazia săpăturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmură
cu înălţimea de 1,5 metri care îl reprezinta fidel pe Decebal. Bustul din care
regele dac priveşte demn și misterios de aproape 2.000 de ani, este expus
astăzi în Muzeul Vaticanului. Merita zăbovit puțin asupra sinuciderii lui
Decebal, faptă privită de astă dată din punct de vedere strict spiritual.
Astăzi, atât creștinismul cât și marea majoritate a religiilor condamnă
sinuciderea, privită drept un păcat greu și o greșeală de neiertat. Dacii,
practicanți ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set de valori
moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia, detașarea de cele lumești
și libertatea, Nu se temeau de pedepsele de după moarte cu care mai târziu
aveau să-și înspăimânte credincioșii, religiile patriarhale de origine semită.
Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe
lumea cealaltă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu