Catedrala Națională: templu al recunoștinței și spiritualității românești

Catedrala Națională:

templu al recunoștinței și spiritualității românești

                                                                                

                                                                         ”Minune prea de tot mare n-ar fi dacă ar trebui să

                                                                          treacă fie măcar și o sută de ani pentru ca să se poată

                                                                          începe zidirea unei catedrale la București, dacă mai e

                                                                          să se facă un asemenea început”

                                                                                                                         Ioan Slavici

            25 noiembrie 2018; o zi mohorâtă de toamnă târzie, cu cer acoperit de nori amenințători, pe alocuri ceață și peste tot temperaturi joase. O zi a cărei tristețe autumnală era luminată însă, de un eveniment care va rămâne adânc săpat în conștiința națională, sfințirea Catedralei Naționale, lăcaș de cult care sub titulatura de Catedrala Mântuirii Neamului avea să preocupe națiunea de-a lungul ultimei sute de ani (3).

Sute de autocare, coloane nesfârșite de mașini, zeci de mii de suflete aveau să se îndrepte în acea zi către acest loc, visat de atâtea generații, pentru a asista poate la cel mai înălțător moment din trăirea spiritual-creștină a acestui popor. Să asiste și să se împărtășească din grandoarea acestui eveniment în care toată floarea ecleziastică națională, adunată într-un sobor impresionant, avea să consfințească începutul slujirii neamului într-un lăcaș pe măsura jertfelor, credinței și măreției sale.

Avea să pună capăt unui provizorat de aproape patru sute de ani pe care Preafericitul nostru părinte patriarh Daniel, cu binecunoscutul său umor duhovnicesc, avea să-l caracterizeze într-o alocuțiune cu privire la lăcașul în care se oficiază slujbele patriarhale; ”Să ne ajute Dumnezeu să facem un lucru frumos (...). Această catedrală e foarte mică. E provizorie. De când e provizorie? Din secolul al XVII-lea, în 1658 a fost sfințită. La 10 ani, 1668, a fost declarată Catedrală Mitropolitană, provizoriu, și cum la români numai provizoratul durează, a rămas Catedrală Mitropolitană până în anul 1925 când  a fost declarată Catedrală Patriarhală. Și de abia la anul viitor (2018 n.n.) vom avea o Catedrală Patriarhală mai durabilă, nu provizorie. Cu ajutorul lui Dumnezeu”

Și iată că momentul a venit ca o împlinire binecuvântată în preajma, deopotrivă, a sărbătoririi Centenarului Marii Uniri de la 1918, dar și comemorării jertfelor imense pe care acest popor le-a făcut pe drumul împlinirii acestui măreț ideal, al unirii tuturor românilor în granițele lor etnice după cum spunea Octavian Goga.

                   Ideea construirii unei Catedrale a Neamului

Ca orice realizare de importanță națională și Catedrala Națională se regăsea ca idee în mentalul românesc cu mult înainte ca împlinirea ei, de facto, să se producă. Pe măsură ce conștiința națională prindea contur în provinciile românești, pe măsură ce istoria noastră cunoștea marile evenimente ce urmau să-i creioneze destinul, și ideea unui lăcaș de cult reprezentativ ”în care mulți creștini pot să se roage împreună pentru binele obștesc” începe să preocupe din ce în ce mai multă lume. Mica Unire de la 1859, sub sceptrul domnului pământean Alexandru Ioan Cuza, avea să pună bazele statalității românești, apoi Războiul de Independență (1877-1878), prin jertfele sale va consfinți statalitatea românească odată cu Declarația de Independență din 9 mai 1878, recunoscută de marile puteri ale timpului, apoi regalitatea celor doi principi germani (Carol I și Ferdinand Întregitorul) care, cu devotament și dăruire, s-au identificat cu interesul național și, în sfârșit, Marea Unire de la 1 decembrie 1918, au fost momentele în care nevoia unui lăcaș de cult, adaptat noilor realităților noastre istorice, se impunea cu necesitate (14).

Nici unul din lăcașurile de cult din București (care numărau peste 100 de biserici) nu satisfăceau nevoile de spațiu pentru oficierea slujbelor la marile evenimente de importanță creștină sau națională. Atât catedrala mitropolitană, construită de Vodă Șerban la 1654, cât și biserica Mihai Vodă construită de Mihai viteazul la 1594, sau biserica Domnița Balașa, ctitorită în 1492 și reconstruită de Carol I la 1884, ca de altfel și biserica Sfântul Spiridon, nu erau nici suficient de încăpătoare și nici nu ofereau spațiul necesar pelerinajului cu care românii sunt obișnuiți dintotdeauna, dar mai ales în zilele noastre, pentru că între timp biserica Bucur Ciobanul și Biserica Pomenirii fuseseră dărâmate (4).

Datele istorice atestă indubitabil faptul că ideea construirii unei catedrale ”în care mulți creștini pot să se roage împreună pentru binele obștesc” aparține celor doi apropiați întru viață, creație și nemurire; Mihai Eminescu și Ioan Slavici (10). Într-un articol publicat în revista ”Arhitectura” din 1924 Ioan Slavici mărturisește cum s-a născut ideea catedralei. ”Când a sosit la București vestea că Curcanii noștri au cucerit reduta Grivița, Eminescu și eu am chibzuit să publicăm în ”Timpul” un articol în care arătam că Ștefan cel Mare după fiecare victorie câștigată pe câmpul de război zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire și stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice și ei o catedrală la București unde nu e nici o biserică mai încăpătoare în care mulți creștini să se roage împreună pentru binele obștesc” (15).

Această sorginte a ideei construirii unei catedrale a fost recunoscută și susținută de patriarhul nostru Preafericitul Daniel în discursul său de la Academia Română cu prilejul zilei Culturii Naționale 2014 (13). Nicolae Șt. Noica în cartea sa ”Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal” și istoricul Mircea Duțu în articolul ”Odiseea Catedralei Neamului a început în 1877 (www.Historia.ro) susțin  argumentat aceiași origine (6).  Ideea nu a rămas fără ecou în societatea românească de vreme ce imediat după apariția articolului un filantrop bucureștean pe numele său Dimitrie Ghica (fiul domnitorului Grigore Ghica), om politic cu numeroase funcții politico-administrative și chiar președinte al Senatului României (1887-1888), cunoscut în societatea bucureșteană ca ”beizadea Mitică”, anunță că înființează un comitet pentru adunarea banilor necesari ”pentru zidirea unei mărețe catedrale cum se cuvine”  

Din nefericire entuziasmul începutului se va împotmoli curând pentru că ”totul a mers bine, dar zelul s-a potolit, lumea realizând că și zidirea unei catedrale mărețe e un lucru prea mare pentru ca să fie scos la capăt prin subscrieri de bună voie și guvernul a făgăduit că va purta el de grijă” (5). Ideea va reveni și mai acut în 1881 cu ocazia proclamării României ca Regat, când regele, în dorința de a da ”un strat reprezentativ de civilizațiune” tânărului său regat, se va angaja într-o serie de proiecte mărețe pe care va reuși să le realizeze. Așa încât pe lângă unele realizări de referință în spațiul civil, cum ar fi; Ateneul Român, Palatul de Justiție, Palatul CEC, podul peste Dunăre de la Cernavodă etc, va reuși reconstrucția unor lăcașuri de cult precum; Catedrala Metropolitană din București, Biserica Domnița Bălașa, Mănăstirea Curtea de Argeș (care va deveni necropola regilor României), Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, Biserica Sfântul Dumitru din Craiova, Catedrala Mitropolitană din Târgoviște etc.

Printre aceste obiective s-ar fi aflat și o catedrală catolică, dat fiind faptul că regele era catolic, ceea ce a stârnit o replică violentă din partea lui Mihai Eminescu care în câteva articole în ziarul ”Timpul” cere efectiv regelui să aleagă între o catedrală pentru majoritatea ortodoxă a poporului pe care-l conducea și o minoritate catolică. Regele, chiar dacă nu renunță la ideea construirii catedralei catolice  (”Sfântul Iosif” n.n.), va dispune prin decret regal alocarea unei sume de cinci milioane lei aur pentru construirea unei catedrale ortodoxe. ”Noi înșine în marea capitală a României a cărei populațiune va ajunge curând la un sfert de milion nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă mai acătării, o catedrală în favorul bisericii statului”(M. Eminescu – ”Timpul”, 1881, 1882, 1883) (11),

Cu toate acestea, zidirea catedralei nu va începe nici după zece ani de la prima semnalare ca necesitate națională, deși o altă personalitate filantropică, Dimitrie A Sturdza, în calitatea sa de ministru al cultelor (1885-1888) în guvernul lui I C Brătianu, încearcă revitalizarea demersului și chiar obține un credit de trei milioane de lei pentru începerea lucrărilor. Proiectul nu va fi pus în practică nici de data aceasta. Până la urmă acești bani vor fi dirijați pentru continuarea proiectului educațional la nivel național al lui Spiru Haret, aflat în plină desfășurare.

Urmare a acestor eșecuri, în 1898 se constituie o comisie de studiu la nivelul Ministerului Cultelor, care va constata că deocamdată pornirea proiectului nu are sorți de izbândă datorită faptului că statul nu este în măsură să asigure finanțarea corespunzătoare, iar colecta publică nu va putea acoperi nevoile de finanțare. În plus, se ridica și problema amplasamentului care trebuia să țină cont de anumite rigori privind spațiul și împrejurimile sale și bună parte trebuia obținut prin expropieri care nu erau ușor efectuat (12). Această imposibilitate de a pune în practică proiectul nu era departe de adevărul acelor timpuri, pentru că dincolo de cauzele obiective evocate mai sus, erau împedimentele pe care o birocrație în ascensiune le ridica și chiar de o opoziție, nu rareori manifestă, chiar din partea clerului superior (12).

 Este și cazul propunerii din anul 1900 a doctorului Constantin Istrate, deputat în Parlamentul României, care sugera preluarea proiectului de către Biserică, cu deschiderea subscripției publice, iar guvernul să participe pe măsura posibilităților bugetare. Sfântul Sinod se va opune prin vocea mitropolitului Moldovei și a episcopului Romanului pe motiv că averile bisericești au fost preluate de stat și statul are obligația împlinirii acestui proiect.

       Legenda meșterului Manole și proiectul Catedralei Mântuirii Neamului

          Comparația nu pare deplasată dacă avem în vedere numeroasele dezamăgiri, renunțări sau abdicări de la ideea de a avea o catedrală pe măsura spiritualității acestui popor. Dincolo de impedimentele obiective ale epocii era și factorul uman, care nu întotdeauna s-a ridicat la nivelul acestui deziderat, cu adevărat de importanță națională. Așa încât tot ce se imagina pozitiv în spiritul acestei idei se dărâma peste noapte din diverse motive, obiective sau subiective.

În cele din urmă Biserica va prelua proiectul de construire a catedralei și va constitui o comisie în scopul colectării fondurilor formată din trei personalități ecleziastice ale timpului; PS Nifon Ploieșteanul - vicarul Mitropoliei Ungrovlahiei, PS Calistrat Botoșeneanul - vicarul Mitropoliei Moldovei și PS Pimen Ploieșteanul - vicarul Episcopiei Argeșului. Și acest început promițător va cădea din cauza vicisitudinii vremurilor pe care le parcurgea România și Europa, prin cele două războaie balcanice și mai ales Primul Război Mondial.

Greutăților vremurilor li se adăugau și diferențele de percepție a societății civile privind necesitatea construirii acestui edificiu, la care se adăugau și neînțelegerile din interiorul lumii ecleziastice, mai ales după trecerea la cele veșnice a mitropolitului primat Calinic și disputa juridică între Iosif Gheorghian și Ghenadie Petrescu, soldată cu caterisirea celui din urmă. Acestor neajunsuri se mai adăugau și o anumită reticență, chiar din partea clerului, în a avea lăcașuri mari, considerând că comuniunea cristică este mei strânsă în lăcașuri mici (după modelul grecesc), prin urmare aici monumentalul nu și-ar avea locul, mai ales că se acredita ideea că era de sorginte apusean-occidentală.

Ceea ce părea însă mai vizibil și mai pregnant, era lipsa unei personalități puternice care să-și asume responsabilitatea unei asemenea intreprinderi și să se dedice efectiv realizării acestui măreț proiect. Acest aspect era cu atât mai important, cu cât România, pe deplin Întregită după Tratatul de la Trianon, însuma o populație de peste 16 milioane de locuitori și avea un teritoriu mai mult decât dublu față de perioada antebelică. Dar poate cel mai important era faptul că în România Întregită se intersectau patru culturi diferite, provenite de la stăpânirile străine vremelnice; catolică și protestantă la vest și la nord, pravoslavnic-slavonă la est, sud și sudvest, musulmană la sudest și creștin ortodoxă în vechiul regat, culturi care trebuiau armonizate.

Nevoia unei catedrale reprezentative a Neamului se resimțea la modul cel mai acut, dar cu alte exigențe și în raport direct cu noile realități, în care monumentalul trebuia să domine spațiul. La rândul său, spațiul trebuia să fie suficient de larg pentru a asigura pelerinajul marilor evenimente naționale și sărbători creștine. Accesul și amplasamentul, la rândul lor, trebuiau să corespundă noilor realități urbanistice, dar și celor de perspectivă. Însăși marile personalități ale culturii și vieții academice ale timpului vor sublinia aceste noi exigențe pentru reprezentativitatea catedralei. ”Puneți catedrala undeva sus, în vază (la vedere n.n.) puneți-o, la loc larg, deschis, unde este Arsenalul Armatei de exemplu” spunea Nicolae Iorga în ”Neamul Românesc” îndemn profetic care avea să se împlinească abia în zilele noastre (9).

La rândul său, Nae Ionescu sublinia fără echivoc nevoia de monumental  în ”Predania”; ”Biserica noastră în reprezentanța ei are nevoie de monumental (...). Biserica noastră are nevoie și ea de strălucire și statul nu poate să i-o refuze” (7). Reflecții sugestive din partea celui mai mare istoric al nației, care cunoștea mai bine ca oricine zbuciumul istoric al acestui popor, dar și din partea celui mai mare filosof care, la rândul său, cunoștea la fel de bine nevoile moral spirituale ale aceluiași popor.

O ultimă implicare majoră a politicului a fost inițiativa primului președinte al Parlamentului României pe deplin Întregite, deputatul basarabean Vasile Stroescu, un apropiat al patriarhului Miron Cristea, care se implică în demararea proiectului cu schițe și planuri, dar moartea lui în 1926 va zădărnici și această încercare (12).

Un licăr de speranță în împlinirea acestui vis a fost alegerea, în decembrie 1918, ca mitropolit primat al României pe deplin Întregite, a episcopului de Caransebeș, Miron (Ellie) Cristea, unul din artizanii Marii Uniri, care va deveni în 1925 primul patriarh al României odată cu ridicarea la rang de patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române declarată autocefală încă din 1885. Proiectul, care trebuia să aibă titulatura de ”Catedrala Mântuirii Neamului”, părea mai mult ca oricând aproape de realizare, mai ales că în perioada 1927-1930 patriarhul a făcut parte din consiliul de regență al României, iar între 1938-1939 a îndeplinit funcția de prim ministru al țării sub dictatura regelui Carol al II-lea.

Din cele 12 propuneri analizate de o comisie de experți în ședința din 23 februarie 1929 prezidată de patriarh, se vor reține trei; terenul de pe Dealul Mihai Vodă, unde se afla Arsenalul Armatei, terenul unde astăzi se află Teatrul Național și Hotelul Intercontinental și terenul de la poalele Dealului Patriarhiei și Halele Centrale (actuala Piață a Unirii), alegându-l totuși pe ultimul care nu implica cheltuielile uriașe cu strămutarea și expropierea (12). Patriarhul va reuși să sfințească locul viitoarei catedrale, ocazie cu care îndeamnă credincioșii la un gest de sprijin ”pentru zidirea, terminarea și înzestrarea catedralei noi, ca astfel prin cărămida sa, ori prin firul de nisip al jertfei sale, fiecare credincios al bisericii să se simtă legat de Catedrală, de Biserica Patriarhiei Române, de Catedrala Mântuirii Neamului” (12).

Vicisitudinile vremurilor, frământările sociale, agitațiile și neînțelegerile în plan politic, dictatura regală, atacurile neîntrerupte ale vecinilor soldate cu rapturile teritoriale în baza tratatului Ribentrup-Molotov, al II-lea Război Mondial cu campania din Est și apoi cea din Vest, iar ca un corolar al neșansei istorice, regimul comunist-ateu instalat cu tancurile sovietice și cu consistentul ajutor al trădării interne, păreau să îngroape definitiv proiectul. Pentru că de data aceasta se punea problema supraviețuirii credinței strămoșești și conservarea a ceea ce se realizase de-a lungul veacurilor în plan material, dar mai ales în plan spiritual și cultural (6).

O încercare a patriarhului Nicodin Munteanu în anul 1943 va rămâne fără rezultat. Ideea însă, va rămâne la fel de vie în inima clerului și credincioșilor, ca și în sufletul întâistătătorilor bisericii noastre; Iustinian Marina și Iustin Moisescu, chiar dacă traducerea ei în fapt părea o iluzie cel puțin în acele vremuri ale întunecatei dictaturi comuniste.

                                    Sorocul unei mari împliniri

          ”Minune prea de tot mare n-ar fi dacă ar trebui să treacă fie măcar și o sută de ani, pentru ca să se poată începe zidirea unei catedrale la București – dacă mai e să se facă un asemenea început” spunea Ioan Slavici în articolul său citat mai sus (15). Nu la 100 de ani, dar la 87 de ani de la aceste cuvinte profetice și la 138 de ani de când împreună cu Eminescu visa la acest măreț eveniment, se întâmpla minunea începerii lucrărilor pe Dealul Arsenalului, alături de clădirea Parlamentului României, teren pe care îl preconiza Nicolae Iorga ca fiind de maximă vizibilitate și a unei construcții monumentale și strălucitoare, cum o preconiza la rândul său Nae Ionescu (vezi mai sus).

Drumul nu va fi deloc ușor, chiar dacă epoca comunistă își încheiase nefastul impact asupra spiritualității poporului nostru. Ideea va prinde din nou contur în anii 90 ai secolului trecut, când vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist își îndreaptă strădaniile în reluarea aceluiași proiect care, din nefericire, va întâmpina același gen de greutăți și tergiversări în stabilirea amplasamentului și începerii lucrărilor (12).

Noua odisee va începe în 1995 când, cu ocazia împlinirii a 110 ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române și a 70 de ani de patriarhat, patriarhul Teoctist adresează un apel  întregii societății românești pentru ași orienta eforturile spre realizarea Catedralei Mântuirii Neamului, mai ales că de data aceasta se adăugau Martiriului Neamului, martiriul victimelor comunismului și a celor care și-au pierdut viața la revoluția din decembrie 1989 (6).

Periplul va începe tot cu amplasamentul din Piața Unirii care va fi din nou sfințit de patriarh pe data de 5 februarie 1999 și chiar binecuvântat de papa Ioan Paul al II-lea în istorica sa vizită din 7-9 mai al aceluiași an. Va continua apoi cu alte două oferte de amplasament, printre care și cea din Piața Carol, ambele respinse ca insuficiente ca spațiu, dar și datorite unor controverse apărute în spațiu public susținute și alimentate de niște structuri care nu au nimic comun cu națiunea română și spiritualitatea sa, dincolo de faptul că locația era și insuficientă ca spațiu și vizibilitate.

Acest periplu se va încheia în 16 februarie  2005 când Primăria Generală a Capitalei trece în patrimoniul Patriarhiei un teren de 11 hectare din Dealul Arsenalului, ceea ce oferea posibilitatea, nu numai de a construi Catedrala Mântuirii Neamului, ci și a anexelor necesare unui asemenea obiectiv. Răbdarea, diplomația și perseverența patriarhului Teoctist va reuși să învingă toate obstacolele, chiar și cele ridicate de așa zisa ”societate civilă” alături de unele grupări elitiste, adepte a unor ideologii postmoderniste care negau la modul vehement necesitatea construirii catedralei.  Opoziția venea în fapt din partea acelor structuri ce promovează autonomia și individuația care, chipurile, vor să înlăture prejudecățile, reperele și cutumele morale, opunându-se vehement la tot ce înseamnă valoare umană, adică credință, moralitate, respect pentru viață, respect pentru propria-ți persoană și față de ceilalți, bunăcuviință în viața de zi cu zi, repere pe care le regăsești, cu asupra de măsură, doar în morala creștină.

Este vorba despre acea ”cultură a morții” despre care PS Ignatie – episcopul Hușilor – arăta în scrisoarea pastorală (2 aprilie 2018) întitulată  ”Învierea Domnului – sămânța vieții într-o cultură a morții”, în care sublinia faptul că singura cale de ieșire din acest impas sufletesc este practicarea tradiției creștine a neamului pe care o regăsești doar în biserică și familie. Aceasta este și una din rațiunile construirii unui asemenea edificiu cu rezonanță în sufletul creștin al acestui popor, plămădit în acest spirit de la începuturile sale. Pentru că, așa cum spunea Petre Țuțea ”doar în biserică omul se întâlnește cu Dumnezeu și își dă seama cât de mic și neajutorat este. În biserică afli că exiști”

Primul pas era făcut, prima etapă era împlinită și urma de data aceasta greul, adică etapa făptuirii, a împlinirii sorocului atât de mult așteptat. După obștescul sfârșit și trecerea la cele veșnice al vrednicului de pomenire, patriarhul Teoctist Arăpașu la 27 iulie 2007, noul întâistătător în scaunul patriarhal, Preafericitul Daniel, va face din Catedrala Mântuirii Neamului un scop, un obiectiv, care se cerea împlinit pentru martiriul acestui neam, pentru gloria acestui popor și pentru cinstirea credinței sale greu încercate de-a lungul istoriei.

Se va dovedi a fi acea personalitate așteptată, puternică, care să se dedice trup și suflet acestui măreț obiectiv, în măsură să învingă vitregiile și potrivniciile vremurilor și oamenilor,  pentru a împlini visul unui neam și a patriarhilor săi. În sfârșit, urca în scaunul patriarhal o personalitate care avea în spate o bogată experiență social misionară în calitatea sa de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, prin înființarea centrului social Providența la Iași, a trustului media Trinitas și lansarea proiectului ”nici un sat fără biserică”, ceea ce dovedea un spirit pragmatic deosebit, de care biserica avea atâta nevoie.

Sfințirea locului avea să se înfăptuiască pe 29 noiembrie 2007, iar construcția efectivă va începe la sfârșitul anului 2010 după un proiect care trebuia să îndeplinească criteriile de structură, arhitectură, cultuale și culturale stabilite de o comisie de experți și dată apoi în execuție firmei băcăoane S.C. WANEL EXIM, SRL. După aproape opt ani de neobosită preocupare și muncă asiduă, Catedrala se înalță sveltă, maiestuoasă, dominând Bucureștii prin înălțimea sa, vrând parcă să proiecteze spre ceruri credința și nădejdea de veacuri a acestui popor (5).

În ziua sorocită, patriarhul bisericii noastre Preafericitul Daniel dimpreună cu Sanctitatea sa Bartolomeu I, patriarhul egumenic al Constantinopolului (Noua Romă), mitropolitul Hrisostom de Parnas conducătorul delegației Bisericii Greciei, reprezentanți ai bisericilor surori, mitropoliții, arhiepiscopii și episcopii țării, într-un sobor impresionant vor săvârși ritualul sfințirii. Patriarhul va bate la ușa de bronz a catedralei pentru a deschide calea intrării ”Împăratului Slavei” urmată apoi de ritualul sfințirii altarului și catapetesmei, ambele un unicat de măreție și frumusețe, iar clopotele de bronz vor suna pentru prima dată vestind poporului și lumii că aici ortodoxia este la ea acasă, că credința acestui neam a stat la baza dăinuirii lui, că cei care s-au jertfit nu vor fi niciodată uitați, că aici se va întruchipa nădejdea noastră ca națiune și popor.

Catedrala în sine, prin concepția ei arhitectonică, este o îmbinare fericită a stilului moldovenesc cu cel brâncovenesc și neobizantin în care monumentalul domină ca o ofrandă adusă istoriei noastre plină de jertfă (3). După săvârșirea ritualului sfințirii a fost oficiată prima liturghie de același înalt sobor întru pomenirea eroilor și martirilor neamului, ca și a patronului spiritual al catedralei Sf. Apostol Andrei. Impresionantă este acustica acestui măreț și maiestuos lăcaș, pusă în valoare prin răspunsurile corului care creiau o ambianță divină.

Fără îndoială că mai sunt multe de făcut, pentru că va trebui săvârșită pictura care la rândul ei va fi un unicat prin stilul mozaic, de asemenea catedrala este concepută într-un complex arhitectonic multifuncțional care să-i îndeplinească menirea cultuală și culturală.

          Trăire spirituală și semnificație istorică

Pentru acei care se apleacă asupra istoriei poporului nostru există convingerea că trăirea creștină și ortodoxismul nostru au stat la baza dăinuirii noastre ca Neam și Țară. Mila cerească și nădejdea în ea a fost reazămul și chezășia trecerii strămoșilor noștri prin istorie, iar creștinismul în sine a fost cadrul în care cultura noastră a prins contur (Nichifor Crainic – Ortodoxie și Etnografie, Ed. Cugetarea, Buc. 1938).

Ca simplu mirean, care am avut bucuria și privilegiul trăirii acestui moment de înaltă spiritualitate prilejuit de sfințirea Catedralei Neamului și cunoscând oarecum evoluția istorică a ortodoxiei noastre, pot spune că acest eveniment se înscrie la loc de cinste alături de cel puțin alte două  evenimente majore ale creștinismului românesc; sfințirea mănăstirii Curtea de Argeș la 1517 și Sinodul de la Iași din 1642.  Ca amploare și semnificație aceste evenimente aveau să marcheze evoluția bisericii noastre așa cum am convingerea că ridicarea acestui panteon al ortodoxiei noastre, întrupat în Catedrala Națională, va avea semnificația unei mărturii de credință și recunoștință a acestui popor atât de încercat în istoria sa.

Sfințirea Bisericii Curtea de Argeș, ctitorită de Neagoe Basarab, avea să devină poate eel mai important eveniment creștin de la evanghelizarea daco-geților de către Apostolul Andrei. Iată cum descrie Gavril Protul măreția și anvergura acestui eveniment, a cărui amploare depășise tot ce se văzuse până atunci. ”Pentru întâia dată un patriarh din Constabtinopol, Teolipt, se afla pe pământul românesc, el era însoțit de episcopii de Sares, de Sarde, de Mida și de Medelnic. Mitropolitul Țării Românești în acest timp era Macarie. Și el a venit cu egumenii mănăstirilor ce erau în toată țara, toți arhimandriții și egumenii mănăstirilor din Muntele Athos. Se făcu de cu seară, la 14 august, vecernie și colivă în ajunul hramului, apoi spre seară praznic, după care călugării începură denii în cuprinsul de marmură strălucitoare de aur, al mănăstirii celei nouă. Și sfârșind denia când se vărsau zorile. A doua  zi, Neagoe însuși așeză la locurile lor icoanele scumpe dăruite de dânsul, pe când clerul cu patriarhul în frunte se gătea de slujba cea mare a liturghiei după această târnosire de mână domnească. Până atunci, un al doilea ospăț primi la mesele întinse pe pajiște toată boierimea la un loc cu săracii de pe aceste locuri, cei mici, săraci, văduve, mișei și cei neputernici” (1).

Însuși Neagoe Basarab impresionat de măreția momentului va exclama; ”Ce este omul, Doamne, de ai făcut atâta mărire pentru el?” iar Nicolae Iorga, în a sa Istorie a Bisericii românești, va consemna ”A fost un prilej și un mod de afirmare a unității ortodoxiei cum nu se mai văzuse până atunci” (8)

Sinodul de la Iași, la rândul său, a fost unul din marile evenimente ale ortodoxiei, întrunit în Moldova sub patronajul domnitorului Vasile Lupu. Acest eveniment, chiar dacă nu a atins amploarea participativă a celui de la Curtea de Argeș, rămâne în istorie prin semnificația sa. În cadrul acestui sinod cele trei ramuri ale ortodoxiei; greacă, latină și slavă, reprezentate la nivel de arhierei și coordonate de Mitropolitul Varlaam, vor definitiva Mărturisirea de Credință inițiată de Petru Movilă (mitropolitul Kievului), care consta în negarea purgatoriului, invocarea Duhului Sfânt (epicleza) în momentul prefacerii darurilor și afirmarea simbolului de credință; Tatăl Nostru și Fericirile (2).

Important este faptul că hotărârea Sinodului de la Iași a fost împărtășită de patriarhia Constantinopolului și de întreaga ortodoxie,  păstrându-și și astăzi valoarea canonică și dogmatică. De altfel, ”Dicționarul Bisericii Universale” (Oxford) consemnează faptul că ”Alături de Sinodul de la Ierusalim (1602), Sinodul de la Iași (1642) a fost cel mai important Conciliu al Bisericii Răsăritene după căderea Constantinopolului ” (8).

Iată că primul pas în împlinirea ”Istoriei unui Ideal” (Mircea Duțu) s-a făcut într-o atmosferă de sfințenie și măreție, tipică marilor evenimente creștine,  cu participarea patriarhului egumenic al Constantinopolului întocmai ca la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș la 1517, iar comuniunea de trăire creștină se realizează în spiritul aceleiași Mărturisiri de Credință stabilită la Sinodul de la Iași la 1642.

România, chiar dacă astăzi la sfârșit de Centenar nu mai este pe deplin Întregită, are o Catedrală Națională reprezentativă, în care trecutul, prezentul și viitorul se îngemănează, atât ca jertfă și trăire creștină, cât și ca nădejde și reazăm pentru vremurile ce vin. Pășind sub cupola acestei maiestuoase catedrale ai acel sentiment de înălțare sufletească că aparții unui neam care știe să-și prețuiască strămoșii, valorile și credința. ”Acum mai mult ca oricând să retrăim bucuria unității de credință și de neam întocmai ca înaintașii noștri la 1918. La împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire catedrala Națională trebuie să fie un liant național, un simbol al valorilor materiale și spirituale ale poporului român” ne îndeamnă Preafericitul Daniel cu ocazie acestui mare eveniment.

La ceas de bucurie duhovnicească, nu pot să nu îndrept un gând pios de recunoștință pentru cei care de-a lungul anilor mi-au arătat încredere și bunăvoință; preacucernicilor părinți protopopi: Vasile Pârcălabu, Adrian Chirvase și Vasile Lăiu, părinților noștri episcopi: PS Ignatie, PS Corneliu Bârlădeanu și vrednicilor de pomenire PS Ioachim Vasluianul și PS Iftimie al Romanului, preacuviosului  Ezechiel de la Mănăstirea Florești și precucernicilor părinți; Constantin Mogoș și Mihai Paraschiv Vasilică.

                             Bibliografie selectivă

1.Briciu Alexandru – Sf. Neagoe Basarab ctitorul Mănăstirii Curtea de Argeș     

                                    ”Lumina”, 26 septembrie, 2017;

2.Boloneșteanu Otilia – Sinodul de la Iași ”un eveniment mondial” ,                                                                                                                                               Doxologia.ro, 12 octombrie, 2017;

3.Catedrala Națională-de la gând la împlinire – Ed. Cuvântul vieții, Buc. 2018;

4.Costescu George – Bucureștiul vechiului regat, Ed. Universul, 1944;

5.Duțu Mircea – Mihai Eminescu-primul care a cerut o Catedrală a Neamului                              D.C. News, 13 ianuarie, 2011;

6.Duțu Mircea – Odiseea Catedralei Neamului a început la 1877

                            https.wwwHistoria.ro;

7.Ionescu Nae – Predania; cu, de și despre Nae Ionescu teolog, Ed. Deisis, Sibiu

                           2001;

8.Iorga Nicolae – Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor,

                             Tipografia ”Neamul Românesc”, Vălenii de Munte,  1908;

9. Iorga Nicolae – O catedrală pentru capitală, ”Neamul Românesc”,

                              26 februarie, 1926;

10.Manega Ion – Catedrala Mântuirii Neamului a fost ideea lui Eminescu: Iată

                             dovezile , wwwcunoaștelumea.ro, 26 noiembrie 2018;

11.Nedelcea Tudor – Eminescu și cugetarea sacră, Fundația Scrisul Românesc,

                                   Craiova, 2000;

12.Noica Șt. N – Catedrala Mântuirii Neamului-istoria unui ideal, Ed. Bazilica,

                             2011;

13.Preafericitul Daniel – Biserica Ortodoxă Română și conștiința națională

                                         a poporului român, ”Academica”, XXVI, 1, 2016;

14.Turliuc Cătălin – Un vis mai mare decât veacul, ”Lumina, 8 dec. 2007;

15.Slavici Ioan – Catedrala Bucureștilor, ”Arhitectura, 1924.  

                                             Valeriu Lupu – doctor în științe medicale