ANCA - DATINI ȘI CREDINȚE

DATINI  ȘI  CREDINȚE

Fiodor Dostoevskii – Elena Niculiță-Voronca  - Daniel Vorona – Elena Liliana Popescu – Doina Boriceanu – Ioan Miclău-Gepianu - Puși Dinulescu - Gheorghe Nistoroiu

FIODOR  DOSTOEVSKII

Însuşi Friedrich Nietzsche recunoştea că Fiodor Dostoevskii a fost singurul scriitor-psiholog, care de altfel a şi devenit unul dintre marii scriitori ai lumii, de la care a avut multe de învăţat. Să medităm și noi la povețele de mai jos, desprinse din vasta operă a genialului scriitor rus.

1. Trebuie să trăieşti pentru cei care au nevoie

de tine,să fii prieten cu cei în care ai încredere, să

vorbeşti cu cei ce-ţi plac şi să le fii recunoscător

celor care te preţuiesc.;

2. Nimeni, dar nimeni nu trebuiesă ştie despre

neînţelegerile ce apar între soţ şi soţie, dacă tot

se iubesc.Nici chiar mama nu trebuie să ştie sau să fie

chemată să judece astfel decazuri. Soţul şi soţia sunt

adevăraţii judecători ai situaţiei. Dragostea e o

taină dumnezeiască ce trebuie ascunsă de ochii

altora, indiferent de situaţie..;

3. Nu-ţi umple memoria cu supărări căci nu va

rămâne loc pentru clipe frumoase.;

4. Omul găseşte timp pentru ceea ce vrea cu

adevărat.;

5. E uimitor ce poate face o rază de soare cu

sufletul unui om.;

6. Sufletul se vindecă alături de

copii.;

7. Nu-i fă niciodată rău omului care e gata să

facă totul pentru tine.;

8.. Uneori oboseşti să tinzi spre oamenii care nu-ţi vin în întâmpinare.;

9. În viaţă totul e temporar. Dacă totu-i bine

– trăieşte momentul pentru că aşa nu va fi mereu. Iar

dacă e rău – nu te-ntrista pentru că nici răul nu va

dura veşnic.;

10. Într-o bună zi va apărea un nume nou în

viaţa ta, care-ţi va preface trecutul în

scrum.;

11. Viaţa trebuie iubită mai mult decât sensul

ei.;

12. Dacă eşti rece în relaţia cu oamenii –

îi vei răni. Dacă eşti sensibil –ei te vor

răni.;

13. Sunt trei lucruri de care se tem majoritatea

oamenilor: să aibă încredere, să spună adevărul şi

să fie ei înşişi.;

14. Omul e înţelept ca atare, dar pentru a

proceda înţelept, nu e suficientă doar înţelepciunea.;

15.E uşor să distrugi un om. – E suficient

să-l convingi că ceea ce face mai important în viaţa lui

nu-i trebuie de fapt nimănui.;

16. Nimeni nu va face primul pas pentru că fiecare

crede că intenţia gestului nu e

reciprocă.

17. Viaţa se sufocă atunci când nu are nici un

ţel.;

18. Dacă vei merge spre ţintă, iar pe drum te

vei opri mereu pentru a arunca pietre în fiecare câine

care latră,atunci niciodată nu vei ajunge la

destinaţie.;

19. Cel care vrea să facă bine,îl va face şi cu

mâinile legate.;

20. Cei maturi nici nu-şi dau seama că uneori

copiii dau sfaturi înţelepte în cele mai dificile

situaţii.

ELENA  NICULIȚĂ-VORONCA

Elena Niculiță-Voronca   se naste la 15 mai 1862, Biriad, judetul Vaslui - moare in 1939, la Siret.

Folclorista, poeta si prozatoare.

Fiica lui Gheorghe Niculita si a Ruxandrei (n. Schipor). Tatal, de origine aromana, a carui familie a venit la Suceava pe la 1777, a functionat ca administrator de mosii, inspector financiar, subprefect de Siret si, respectiv, primar de Hirlau, unde este si amfitrionul unui cerc literar, frecventat si de catre Elena Voronca Niculita

Pe linie materna, este tot de origine aromana, mama sa apartinind unei vechi familii, Pantazi, stabilita in Moldova pe vremea lui Vasile Lupu. Studii primare la Botosani (1869-l873), iar cele secundare la Institutul liceal de domnisoare „Humpel" din Iasi, condus de Emilia Maiorescu-Humpel, iar apoi, dupa imbolnavirea tatalui, la pensionul particular al doamnei Zilinschi din Botosani (1873-l878).

Studii superioare n-a urmat, Elena Voronca Niculita Fiind o autodidacta in adevaratul sens al cuvintului. Dupa casatoria cu preotul Zaharia Voronca (1880), se stabileste la Siret (1883), locuind in chiar casa parintelui S. FI. Marian, mutat la Suceava, a carui activitate folclorica si etnografica o va continua.

Debuteaza insa cu poezii orig., publicate in revista Familia, a lui Iosif Vulcan.

Colaboreaza la Calendarul copiilor, Calendarul „Ion Creanga", Convorbiri literare, Dreptatea, Familia, Ghilusul, Junimea literara, Rindunica, Romanul. Dupa stabilirea in satul Mihalcea de linga Cernauti (1888), militeaza, impreuna cu sotul ei, secretar si vicepresedinte al Soc. politice „Concordia", pentru redesteptarea nationala a romanilor din Bucovina, fiind ea insasi presedinta a Soc. culturale „Romania Tinara", infiintata la initiativa lui G. Bogdan-Duica, redactor al Gazetei Bucovinei, interimatul dintre plecarea de la revista a istoricului literar si venirea, in redactie, a lui Valeriu Braniste fiind asigurat de Elena Voronca Niculita

Preocuparilor sale politice si culturale li se subsumeaza activitatea din domeniul folclorului si etnografiei, constind din publicarea, cu grele sacrificii financiare, a impunatoarei lucrari Datinile si credintele poporului roman adunate si asezate in ordine mitologica (1903), dar si a altora de mitologie populara, ca: Studii in folclor (I, 1908; II, 1912-l913), Sarbatoarea Mosilor in Bucuresti (1915), si, respectiv, a unui mic studiu etnografic, Industria casnica in Bucovina (1922). Folclorist si etnograf in primul rind, Elena Voronca Niculita se manifesta, ocazional, si in planul creatiei orig., publicind volum Poezii (I, 1935), cu toate ca, marturisea in prefata, „nu am cultivat in special poezia".

Din aceeasi prestigioasa familie de folcloristi moldoveni si bucovineni, ilustata de S. FI. Marian, Artur Gorovei, Elena Sevastos si Tudor Pamfile, Elena Voronca Niculita isi datoreaza interesul pentru cultura populara mai multor factori generatori, un prim imbold venindu-i din partea tatalui ei, versificator, dupa obiceiul timpului, al unor teme si motive folclorice. Hotaritoare avea sa fie insa influenta lui S. FI. Marian, pe ai carui informatori i-a si preluat, si caruia ii va trimite pretioase informatii de botanica populara. Nu trebuie neglijate, in categoria acelorasi factori, nici lecturile de specialitate ale autoarei, Elena Voronca Niculita citind tot ceea ce-i cade in mina din mitologia altor popoare, inceputul fiind facut cu lucrarea Kulturgeschichte a lui Cari Faulman. Manifestind o atractie funciara pentru fenomenele de cultura populara, Elena Voronca Niculita culege si publica, in revistele timpului, povesti, credinte si datini bucovinene, care au darul de a prefigura aparitia operei sale de capatii.

Datinile si credintele poporului roman adunate si asezate in ordine mitologica (1903). Dat fiind faptul ca disciplinele etnologice nu erau, pe atunci, deplin consolidate, Elena Voronca Niculita n-a avut prea multe modele de urmat, astfel ca si-a croit un drum propriu „in pamintul intelenit al mitologiei romanesti", lasindu-se condusa de insesi materialele culese: „Eu nu mi-am lucrat cartea dupa nici un model, m-am povatuit numai de ceea ce singur s-a aratat". De aici si putin obisnuita si intru totul originala sistematizare a materialului folcloric in functie de cele patru elemente fundamentale ale universului: pamintul, aerul, apa si focul, subordonat soarelui, „punctul principal de plecare la toate" si, respectiv, „motivul tuturor sarbatorilor, credintelor si miturilor". Noutatea acestui criteriu ordonator, care, in treacat fie spus, n-avea sa se impuna in folcloristica romaneasca, dar si complexitatea fenomenelor de cultura populara, care le face adesea greu incadrabile in sistem, explica unele inconsecvente ale autoarei, inerente si previzibile, de altfel, intr-o lucrare de asemenea proportii (peste 1000 de pagini). Astfel, „dracul e situat la capitolul aerian, cind de omenii il confrunta in ipostazele lui telurice, dupa cum tunetul apare la aer, cind mai nimerit ar fi fost la foc etc." (Ov. Barlea).

Dincolo de aceste inconsecvente, pentru care Elena Voronca Niculita gaseste scuzele de rigoare: „asa m-a condus materialul", valoarea lucrarii consta in marea cantitate de informatii folclorice si etnografice autentice („Am scris fidel ceea ce am auzit, nu am adaugit si nu am omis nimica, chiar daca mi-a aparut ceva naiv"), nu o data unice sau foarte rare (a se vedea legendele despre facerea lumii, ca si acelea despre participarea vietuitoarelor la procesul cosmogonic), culese exclusiv de catre autoare, adesea din localitati aflate in afara teritoriului de azi al Romaniei, ceea ce le sporeste, indiscutabil, valoarea. Urmind maniera enciclopedica a lui B. P. Hasdeu. Elena Voronca Niculita reproduce, la fiecare din elementele mitologice, toate informatiile de care dispune, adunind laolalta, intr-un veritabil corpus, credinte, legende, basme, snoave, balade, cintece, ghicitori, proverbe si zicatori, jocuri de copii etc, astfel incit, „prin bogatia lor uluitoare, colectia se impune drept cea mai reprezentativa pentru acest colt al Moldovei de Sus" (Ov. Barlea).

In dorinta „de a arata, in totalitatea sa, viata si caracterul romanilor", Elena Voronca Niculita adauga chiar si „lucruri ce nu sint in cadrul mitologiei", precum „mincarea la romani, imbracamintea etc". Din cauza stufozitatii ei neobisnuite, colectia este insa greu utilizabila, mai ales ca Elena Voronca Niculita n-a apucat s-o prevada cu atit de necesarul indice de materii, planuit, foarte probabil, pentru sfirsitul lucrarii, dar volumele II-III, care urmau sa cuprinda elemente despre om si, respectiv, despre natura, n-au mai aparut, desi erau „aproape gata pentru tipar" (1903). De vina pare a fi fost atitudinea rezervata a Academiei Romane fata de primul volum, respins de la premiere in baza raportului nefavorabil al lui Ioan Bogdan, care, nesocotind intentiile autoarei de a realiza un corpus regional, ii reprosa acesteia, cu totul nejustificat, absenta referirilor la folclorul altor popoare. in replica, Elena Voronca Niculita avea sa-si dovedeasca, curind dupa aceea, disponibilitatile ei teoretice si comparative in ale sale Studii in folclor (I, 1908; II, 1912-l913), prin care se manifesta ca o reprezentanta impatimita a directiei mitologice din cultura romaneasca, alaturi de N. Densusianu, AL M. Marienescu, Th. D. Sperantia. T. T. Burada etc Ca si acestia, Elena Voronca Niculita ajunge sa sustina, in chip unilateral si aproape exclusivist, originea latina a mai tuturor formelor de cultura populara romaneasca, filiatiile pe care le stabileste fiind, adeseori, neverosimile, fanteziste.

Astfel, „batalia noastra de la nunti pentru cetate e batalia lui Enea cu Turnus pentru Lavinia", iar „descalicarea lui Enea (e) conservata in descalicarea lui Dragos" etc. Prezente peste tot in Studii in folclor, cu corectivul ca, in volumul al II-lea, autoarea face unele concesii mitologiei tracice, „mai veche decit insasi cea greaca", ca si influentelor venite din partea unor erezii religioase, ca bogomilismul, mai putin supralicitat insa decit o facusera, anterior, B. P. Hasdeu si M. Gaster, atare naivitati si asocieri fortuite ii contrariaza pe contemporani, inclusiv pe aceia din sinul Academiei Romane, care resping volumul I de la premiere, in baza raportului nefavorabil al lui Andrei Barseanu. Admitind, in continuare, mostenirea tracica („Sarbatoarea mosilor, asa cum se petrec in Bucuresti, vor fi avind poate si un substrat tracic")' Elena Voronca Niculita nu va renunta la supraestimarea mostenirii latine din mitologia romaneasca („Legendele care circula asupra originei sarbatoarei Mosilor nu sint decit niste localizari dupa vechile traditii romane"), dupa cum o atesta lucrarea Sarbatoarea Mosilor in Bucuresti (1915), importanta pentru atentia acordata cultului mortilor la romani, in care autoarea punea semnul egalitatii intre Oborul bucurestean si Forumul roman, intre „girlita" Tei si riul Tibru, in vreme ce piriul Colentina o „reprezinta pe Atena-Minerva, numele Tina fiind o prescurtare din Atina, zeita razboiului". Paralele romano-latine stabileste Elena Voronca Niculita si in brosura etnografica Industria casnica in Bucovina (1922).

In care Joimarita, fiinta demonica romaneasca, este pusa in relatie cu Parcele romane. Cu toate aceste exagerari, contributia teoretica adusa de Elena Voronca Niculita la folcloristica romaneasca ramine una notabila, „daca afirmatiile ei sint curatate de crusta latinizanta" (Ov. Barlea), lucrarile sale, multa vreme uitate, constituind o sursa inepuizabila, „de mina intii", in perspectiva reconstituirii unei mitologii nationale, alaturi de mai norocoasele monografii ale lui S. FI. Marian, Elena Sevastos, T. Pamfile. Prin comparat' cu bogata sa activitate folclorica si etnografi, .i, prestatia scriitoriceasca desfasurata de Elena Voronca Niculita este una modesta, con-juncturala. „Parte din sufletul meu, care, traind o viata simpla si curata, s-a manifestat totdeauna artistic", versurile scrise de Elena Voronca Niculita, reunite, tirziu („anacronic"), in volumul Poezii (1935), sint un reflex al activitatii sale politice si folclorico-etnografice. Cele mai multe dintre ele cultiva, fara virtuti poetice deosebite, tema patriotica si nationala (ciclul Patriotice), cu unele titluri si sonoritati care amintesc de Vasile Alecsandri. Alteori, Elena Voronca Niculita poetizeaza subiecte din domeniul, atit de familiar ei, al mitologiei populare (Credintele etc), punctate, pe alocuri, de ecouri ale originii aromane a autoarei (Macedoneanca, Din tara mea departata. Macedonia).

Incidental, Elena Voronca Niculita a cultivat si proza, scriind nuvela Zamfira (1904) si manifestindu-se in domeniul memorialisticii, cu ale sale Impresii de calatorie, si al genului epistolar, prin scrisorile adresate lui Artur Gorovei. A lasat in manuscris studiul Animalele in povesti, respins de la publicare de Academia Romana, in urma raportului prezentat de Ion Muslea (1930).

Opera:

Datinile si credintele poporului roman adunate si asezate in ordine mitologica, I, Cernauti, 1903;

Studii in folclor, I-II, Bucuresti, Cernauti, 1908;

1912-l913;

Sarbatoarea Mosilor in Bucuresti. Studiu comparativ. Bucuresti, 1915;

Industria casnica in Bucovina, Cernauti, 1922;

Poezii, I, Botosani, 1935;

Scrisori catre Artur Gorovei, ed. ingrijita si introducere de Maria Luiza (Jngureanu, Bucuresti, 1970;

Scrisori catre G. Ibraileanu, III, ed. ingrijita de M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lazarescu si Al. Teodorescu. pref. de N. I. Popa, Bucuresti, 1973.

DANIEL VORONA

mi era urât să mor singur am refuzat să cobor în fântână după ce am

terminat de spălat podeaua am recitat Tatăl nostru

și i-am prezentat

scuze că nu sunt

schilod ca să nu mă uite am întins-o pe un ziar i-am...

băgat mâna sub fustă criminala mi-a smuls capul și l-a aruncat în sus

ps

după ce i-am desenat ochii invers am ocolit-o și nu m-am uitat îndărăt

pisoiul maro lângă care plângea seamănă cu petru cel mare deocheat

ELENA  LILIANA  POPESCU

Miercuri, 28 noiembrie 2018, a avut loc la Institutul Italian de Cultură Bucureşti lansarea volumului bilingv de poezie “IMN EXISTENŢEI - INNO ALL'ESISTENZA” (Edizioni Rediviva, Collana Phoenix, Milano, 2018), traducere de Antonio Buozzi & Luca Cipolla, introducere de Dan Slușanschi, prefaţă de lingvistul Raúl Lavalle, postfață de Antonio Buozzi. Cartea a fost prezentată de Antonio Buozzi, Andrei Novac, Anca Irina Ionescu, Elena Liliana Popescu. Evenimentul a fost moderat de Roxana Utale. Mulțumim Institutului Italian de Cultură din București pentru imaginile de la lansarea din 28 noiembrie. Evenimentul s-a încheiat cu o scurtă lectură poetică. Vă oferim tuturor spre lectură poemul „Imn Tăcerii / Inno al Silenzio”: Imn Tăcerii Cel ce aspiră încă să-şi rostească sensibila trăire-n poezie, cel invitat la cina-mpărătească hrănind cu har umila-i fantezie, Cel ce ofrandă-aduce tot ce are Aceluia ce-nseamnă însăşi Viaţa, cel ce se-ntoarce veşnic la izvoare şi-i pregătit oricând pentru povaţa Oricui ar fi dispus să îl înveţe, cel ce se-ncumetă-a privi-n tăcere să-L vadă-n faptele ce par răzleţe pe Cel ce, Singur, ştie-a lor durere Şi le păstrează-n viaţă prin Iubire, cel ce-n poeme-ncearcă să cuprindă Esenţa vie-ascunsă-n elixire şi din tabloul Vieţii să desprindă Ce Pictorul a vrut să-nfăţişeze prin umbrele pe Chipul nemuririi, cel ce-ndrăzneşte să se adreseze prin efemere versuri, omenirii, Muindu-şi pana-n disperarea mută, reînviind speranţa şi-n cuvinte întreaga lui iubire aşternută, din toate câte sunt, luând aminte, Cel ce avea atât de mult a spune, cândva, prin rimele-i meşteşugite ar mai putea un alt poem compune decât cel al tăcerii nesfârşite? Inno al Silenzio Colui che aspira ancora a pronunciare il suo sensibile trascorso nella poesia, colui che invitato alla cena divina nutre di grazia la sua fantasia, Colui che offre in dono tutto ciò che ha a Chi rappresenta la Vita stessa, colui che torna eternamente alla fonte pronto in ogni istante a ricevere insegnamento Da chiunque sia disposto a elargirlo, colui che osa guardare in silenzio così da vedere nei fatti che paiono slegati Colui che, da solo, conosce il loro dolore E li mantiene in vita attraverso l'Amore, colui che nella poesia prova a racchiudere l'Essenza viva celata negli elisir e dal dipinto della Vita disgiungere Ciò che il Pittore ha voluto rappresentare attraverso le ombre sul Volto dell'immortalità, colui che azzarda rivolgersi con effimeri versi, all'intero mondo, Intingendo la penna nella muta disperazione, ridestando la speranza e nelle parole l'intero suo dispiegato amore, di tutte le cose, ponendosi in ascolto, Colui che aveva così tanto da dire, un giorno, con le sue ingegnose rime potrebbe forse comporre un altro poema che non quello dell’illimitato Silenzio?"

DOINA  BORICEANU

Bădie

fulgul acesta mă răpune,

buzele-l primesc - surâs,

dansez c-un fulg peste stepă

și stepa-mi râde, cum râde!

și mi se-nvârte fusta

la, la, la! vântul mă ia în brațe

și-mi lustruiește cizmele

cusute din piele de zi,

din blănuri de lupi străluciți

luna-mi așază cojoace din arginturi.

un buestru se aude ca senin,

am uitat tot!,

nu-s a nimănui, a nimănui,

totu-i tortută și joc,

topirea de zile cum ghiața

la-l inimii foc.

te iubesc, bădie,

te iubesc cu încăpățânare

de când ai apărut printre vieți de stepe,

te ador cum vis stâncii

de-a prinde-n ochi de piatră norii.

te iubesc, bădie, înțelegi?

O! ești frumos cu plete de neadevăr,

neantul zburdă pe pană de dor.

pe unde umbli de vrăji legi

de te doresc toate,

copacii în frunziș, stepele cheloase,

iarba, dar și pământul

și-ți luă în fugă totul,

și culorile tale

de sărbătoare,

cerul, cerul nu le mai vede! 

doar rădăcini grase

de spini înfipți în mine

ce inima în bătute cuie

o face să zbiere, zbiere.

e umbră rece, se lasă seară,

când mai treci prin privire?

privirea mea minte te ține...

dar dorul, dorul calcă în asprime inima

sau ce-a mai rămas din ea...

știu că ne vom îmbrățișa

chiar în clipa urmând veghe

și nu cumva să ne sfârșim ardere!

într-o sete prin arșiță năpăstuind calc

dar azi ninge în rece

sunt date semne de oarecare potolire

eu lăsând în ladă liniștea

și alegând tu tulburarea

și bruma gândului... oare da?

peste firea-mi, aprinsă pâlpâirea.

îți ții cu mâna fruntea

cum stepa bolta... bolta...

și zbor de mânz treaz,

vin către el, mă știe de când visând...

peste negru necaz

aleargă lumii îmbucurând...

nu sunt nicăieri,

poate la tine în gând...

dacă plec , uit drumul

și dacă stau, citesc lăcrimând

și atunci stepei dansez, dansez

cu un vânt, un vânt

ce-mi suspină ce-i spui tu cântând.

IOAN MICLĂU-GEPIANU

Misiune

                                    

”...Poezia a fost și va fi întotdeauna apostolul și propășitorul libertății

cu care ea este așa de strâns rudită”, ne dezvăluia Andrei Mureșanu în

elogiile sale aduse vieții.

”...Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă ciocârlia același cântec la

răsăritul soarelui și lumea nu se satură să-l asculte”- ne asigura N.Iorga la

vremea sa.

     În cuvinte potrivite și înțelepte a mai creonat și Tudor Arghezi rosturile

poeziei: ”Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului

matur și a bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință. Poezia e însăși

viața”.

     Iar legea fundamentală a poeziei și despre poezie ne-a precizat-o pentru

totdeauna, poetul de geniu dar și poetul suferinței lui Hristos,

Mihai Eminescu:

”E ușor a scrie versuri,

Când nimic nu ai a spune,

Înșirând cuvinte goale,

Ce din coadă au să sune”.

     E ușor, așadar, a scrie versuri, când toți te mângâie, când, asemenea berbecuțului scărpinat între cornițe, fuge vesel și ghiduș printre flori de sânzâiene. Nu-i prea ușor însă când vrei să fii poetul adevărului. Când ”viclenia, lingușirea, binecunoscuta elasticitate a șirei spinării – tactul vieții, în înțelesul negustoresc al cuvântului – toate aceste daruri care scot din întuneric și asigură succesul atâtor mediocrtități”- ne spune Al. Vlahuță, bunul prieten al Luceafărului poeziei românești. Adevărul va da însă celui ce se vrea poet o cruce însângerată.

     Și mie mi-a fost dat să am crucea mea, pe care o port prin lume, și pentru că o simțeam alături întotdeauna la piept, azi o găsesc încorporată ființei mele și sunt sigur că împreună ne vom mărturisi și Divinului ceresc.

Conștiința mea îmi spune că poetul adevărat este al Neamului său și al omenirii chiar, și nici decum al unei grupări restrânse sau unui partid între altele, care cu toate în istorie, răsar și apun precum stelele de pe cer.. Fiecare avem o cruce. Eu lupt să o port pe a mea cu multă îngrijire. Am împodobit-o cu dragoste, cu iubire de oamenii din jur, uneori cu lacrimi, cu muncă, dar n-am folosit-o niciodată lingușind-o pentru glorii deșarte. La o întrebare cine m-a făcut pe mine poet, răspund simplu: Dumnezeu și Eminescu, și cum spunea un Fiu-Cetățean de Onoare al comunei Gepiu, Pr. Gheorghe Nemeș: Ionică, pe tine te-a făcut poet pădurea satului nostru natal”.

     Poezia, înțelepciunea, simplitatea, le socotesc întotdeauna o adevărată ”Sfântă Treime”, căreia mă închin cu multă credință.

     Iubitului cititor doritor să pătrundă cât de cât taina poeziei, îi recomand să observe doar sinceritatea versului pentru receptarea adevărului rostit de un poet, pentru că poezia nu poate transmite minciuni. Fiindcă dacă se intră într-un labirint al falsificărilor de adevăr, va fi foarte greu să ne orientăm a găsi calea ieșirii spre adevăr, spre calea ce duce la organizarea unei vieți umane, de fericire și iubire între oameni, intre Neamurile trăitoare pe această Stea-Pământul.

    Poezia adevărată, curată și frumoasă este o muzică a sufletului, ritmul și rima o face precum o sculptură vie, care are glas și inimă!

    Să învățăm generațiile tinere să scrie și să iubească Poezia românească, să citească cât mai multe cărți. Cartea are valoarea ei de neprețuit. Să nu se lase creierul si gândirea să se lenevească, să recităm versuri, să memorăm și tabla înmulțirii pe care să o înțeleagă copiii, fiindcă a lua orice răspuns din telefon mobil și internet, micșorează activitatea naturală a ființei umane. Și pentru că acel motto așezat de mine mai sus, se referă la valoarea cărții, desigur mă refer și la biblioteca privată a familiei mele botezată de mine cu numele Luceafărului Mihai Eminescu, o gândeam o împlinire faptică înspre poezie și literatură română,aici am crescut eu, aceasta va avea trăinicie, viitor, fiind ca o ființă în Limbă Românească. Mulți cititori au trecut pe la bibliotecă, azi mai puțini, cum zic, fiindcă tehnologiile noi le dă orice răspuns, și rapid. Multe dăruiri de cărți a primit această bibliotecă din partea românilor-australieni și nu numai. Și e știut din tradiția noastră creștină că darurile nu se vând pe bani, deci nici eu nu gândesc a o vinde, ci după vorba veche – ce e din dar, dar se face - și cum noi nu știm ceasul trecerii acelei linii de aur, la viața de dincolo, iar eu nu departe de pragul celor 80 de ani, voi respecta tradiția dăruirii, astfel asemenea unor flori vii, probabil cărțile bibliotecii vor supraviețui precum într-un altar de  biserică în casele familiilor de români-australieni prin Dăruire.

I.M.G

*

Un vers a lui Eminescu

   ”...Un vers a lui Eminescu mi-a pătruns în ființa mea de copil. Acum pășesc în pragul celor 79 ani, și încă îmi amintesc cu emoție sentimentul pe care l-am încercat atunci.

Cite-am din poeziile lui Mihai Eminescu, de data asta poezia, ”Pe aceeași ulicioară”.

Și acum să o iau în ordine. Profesorul meu de Limba Română, dl. Parghel Constantin, Dumnezeu să-l odihnească fiindcă a trecut de mult în lumea Drepților, avea pretenția ca noi elevii clasei a 7-a, înaintea începerii orei, să scriem pe tablă cuvintele noi, pe care nu le înțelegeam din cărțile pe care le citeam în timpul liber. Domnia sa la întrarea în clasă, primul lucru pe care îl făcea era să ne explice deci sensul etimologic a fiecărui cuvânt notat de elevi cu creta pe tablă.

      Eu am notat într-o zi cuvântul ”zaplaz”. Domnul Profesor după ce privi la tablă zise zâmbind: ”Cine a scris acest cuvânt cu siguranță a citit poezia lui Eminescu, ”Pe aceeași ulicioară”. Eu am rămas fascinat, uluit, cum poate profesorul nostru după un simplu cuvânt să recunoască și poezia și autorul? M-am ridicat sfios în picioare și am recunoscut că întradevăr citesc cartea de poezii a lui Mihai Eminescu, și am și început să recit din poezie! Și acum recit din memorie: ”Pe aceeași ulicioară / Bate luna în ferești / Numai tu de după gratii / Veșnic nu te mai ivești / Și aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz / Numai zilele trecute / Nu le faci să fie az /(...).

Mi-amintesc cum Domnul Profesor răspunse doar atât: ”Frumos”. Apoi explicația; zaplaz –gard. Și așa mai departe cu celelalte cuvinte. Mie însă mi-a rămas în minte pe veci plăcutul vers eminescian, ”Și aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz /, doar mai târziu am simțit eu frumusețea artistică ieșită din acest vers atât de simplu dar atât de real. A fost o mare scântee pentru mine și imaginația mea. Poate tot restul vieții, fiindcă zburasem cu acea navă a copilăriei în sfere arcadiene pe care încă nu le înțelegeam, nu mi le puteam explica; dar baza trainică a imaginației mele prinse o embrionare a simțului artistic, din care vremea și anii mi-au șlefuit o simplitate anume prin care izvora valoarea reală a versului meu autentic.

     Așa încerc eu a crede a fi ajuns la poezie! Așa mi-am imaginat și acea poezie ”Mielul”. Și, de atunci, o viață întreagă alergai după muza mea și prin lume!

     Dar, de sfântul pământ al Ardealului, cum îl numea Eminescu, am rămas întotdeauna legat, și in aceeași măsură deci de acea perlă geografică naturală Crișana, de acel oraș istoric Oradea unde mi s-au născut copiii și am avut căsuța noastră de pe Aleea Călinului.

 

PUȘI  DINULESCU

Povestea unui încrâncenat amor

(II)

În 1963, în august, abia mă-ntorsesem din armată. Făcusem o convocare militară în Dobrogea, într-un sat plin de praf, sub un soare de deşert şi scăpasem din nou acasă. Mai aveam nişte zile de vacanţă până începeam anul 4 la filologie. Reveneam în Bucureştii care erau atât de primitori pe-atunci, cu cartierele lui de case adevărate, cu ştrandurile pline de trupuri de femei superbe, cu terasele, la care berea aburindă potol...ea arşiţele întârziate ale verii, iar comunismul începea să se mai potolească după exigenţele lui paranoico-ideologice.

Păcat că iubita mea, Găboanţa, mă părăsise în timpul acelei scurte absenţe, de doar o lună şi jumătate. S-a văzut asta chiar de la ceaiul pe care l-am dat la mine acasă, unde venise, scârba de ea, şi cu noul ei amic. Aveau nesimţirea să se sărute chiar în faţa mea şi a tuturor, în timp ce dansau.

Dar la ceaiul ăsta a venit şi Magda, o tânără de 18 ani, într-o rochie de un albastru închis. Ceaiul începuse şi unul din prieteni m-a făcut atent că tipa se uită insistent la mine. Şi a pornit cântecul „Un tango italiano, quel dolce tango“. Nu ştiu dacă era cu Connie Francis sau cu Milva..

Avea o talie graţioasă Magda şi ochii galbeni, ca de viespe, gura ei era într-o mişcare permanentă şi ochii ei galbeni, sau mai degrabă aducând a un galben scăldat în verde, luceau ciudat şi tainic.

Mi-a spus că semăn cu cineva. Era o poveste cu unul, Mario, care-a trebuit să plece, parcă definitiv şi nu mai ştiu ce, nu ştiu cum. Apoi mi-a spus că dă la medicină şi s-o-nvăţ să fumeze, fiindcă toţi doctorii fumează...

GHEORGHE NISTOROIU

TRAIAN BRĂILEANU

„Naţiunea reprezintă pentru individ

izvorul vieţii şi garanţia eternităţii sale.”

(TRAIAN BRĂILEANU)

   Dacă în Fiinţa lui Dumnezeu, Frumosul, Dumnezeirea absolută este cupola Adevărului, Libertăţii şi a Dragostei, în Creaţia Sa, Frumosul este un cuprins de fioruri, de cuante, de vibraţii, de unde, de frecvenţe, de energii, de taine, de ierurgii, de reverberaţii, de adieri, dar şi o necuprindere de iradieri ideale, lirice, sensibile, ce prevestesc hărăzirea întru jertfă şi martiriu a atâtor Fii Aleşi precum Traian Brăileanu.

   În calvarul penitenciarului de la Aiud, filosoful şi-a gătit taina sfârşitului său lumesc.

   „O nepătrunsă taină se aşterne/ Peste minciuna vieţii pe pământ/ Şi în zadar puterile eterne/ Ne zbatem să le smulgem un cuvânt.// Nici rugă şi nici jertfă nu urneşte/ Zăvorul ferecat al tainelor mele cereşti/ Iar mintea chinuită-n beznă rătăceşte/ Când trece de hotarul ştiinţei omeneşti.// Şi, Doamne, ştiu că-n clipa despărţirii/ De trup, ce se va-ntoarce-n lut/ Eu voi intra în Sfera strălucirii/ Căci suflet sunt din sufletul Tău născut.// Şi neatins de-a timpului schimbare/ Şi de-ale spaţiului hotare deslegat,/ Cunoaşte-voi liniştită contemplare/ Ideea ce din haos Fiinţa a creat...” (Traian Brăileanu, Ştiu, Aiud, 1947)

   Frumosul în omul creator în actul creaţiei sale nu este o născocire a minţii, nici un sceptru al raţiunii sale, ci este un dar ceresc, supraraţional, împlinit ca Iubire.

   Frumuseţea se trăieşte ca iubire plenară în toată diversitatea serafică a Frumosului împărtăşit: mama în copil, învăţătorul în discipol, preotul în credincios, poetul în poezie, gânditorul în filosofie, teologul în filocalie, monahul în arderea sa, misticul în isihasm, ascetul în rugă, sfântul în Dumnezeu, martirul în jertfă, artistul în artă, îndrăgostitul în sinele celălalt, ciocârlia în trilul ei, cucul în virtuozitatea refrenul său, ţăranul în familie, familia în patrie, patria în Dumnezeu, Dumnezeu în Creaţia Sa.

   „Frumuseţea privighetorii stă în cântecul său. Frumuseţea muntelui e neclintită sălbăticia lui maiestuoasă. Frumuseţea unui copil stă în inocenţa lui cuceritoare. Frumuseţea unei fecioare e cuminţenia nesilită şi cuviinţa plină de graţie. Frumuseţea unei mame stă în delicata tandreţe ocrotitoare şi jertfelnica răbdare care fortifică oasele iubiţilor săi fii. Frumuseţea unui bărbat e mulţimea bunătăţii sale. Frumuseţea unui înţelept e răbdarea şi tăria de caracter prin care dă viaţă principiilor ziditoare chiar cu preţul suferinţei. Frumuseţea unui chip şi a oricărei făpturi şi opere este o neînţeleasă lumină bună ce ţâşneşte dinlăuntrul său ca un har dintr-un izvor mai presus de raţiune.” (Ieromonah Ioan Bute, Frumuseţea care va salva lumea. Ed. Corgal Press, Bacău, 2015, p. 28-29)

   Frumuseţea este aşadar măsura Veşniciei şi cuprinderea absolută a Iubirii.

   Cele trei entităţi sunt Frumosul Treimic al Dragostei!

   Iubirea adevărată, dumnezeiască nu poate fi deci, decât frumoasă şi veşnică!

   În această trinitate a Frumuseţii intră şi trăirea naţionalist creştină a ortodoxului.

   „Naţionalismul creştin reprezintă întoarcerea la ortodoxie, răscolirea şi pregătirea sufletelor pentru clădirea unei comunităţi româneşti omogene din toate punctele de vedere.” (Traian Brăileanu, „Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct.1940)

   Naţionalismul creştin ortodox dacoromân este trăsătura definitorie a unui Ales, a unei Elite predestinate să descifreze etnogeneza divină, să descopere virtuţiile ancestrale ontologice, să desăvârşească perfecţiunea geniului popular-tradiţional, să formeze generaţia profetică care, să covârşească prin eroism, educaţie, credinţă, slujire, omenie, iubirea şi jertfa de sine, capabilă să înalţe spiritualitatea religioasă a Neamului pe culmile cereşti cele mai râvnite şi binecuvântate.

   „Ideea naţiunii române, ca organism politic structurat după legi izvorâte din firea sa, stă la temelia doctrinei şi acţiunii naţionaliste româneşti. Statul naţional este forma ideală de convieţuire omenească. El este constituit din comunitatea spirituală şi morală a indivizilor de un neam şi de o lege... Înfăptuirea unui Stat naţional depinde de virtuţiile păturii conducătoare... Elita unei naţiuni-trebuie să aibă o structură omogenă, să fie de aceeaşi rasă cu poporul... O elită naţională se impune prin luptă la conducere şi se perpetuează prin educaţie şi prin continuă împrospătare din masa poporului... Crearea Statului Naţional Român, după unirea teritorială, trebuie să înceapă cu procesul de naţionalizare a păturei conducătoare, dar şi transformarea milioanelor de indivizi în cetăţeni conştienţi...Regenerarea Statului Român, presupune existenţa Marelui Conducător... Familia are un rol esenţial, restabilirea spiritului naţional şi a vocaţiei ştiinţifice în Universitate.” (Traian Brăileanu, Ideea comunităţii româneşti)

   Bunul Dumnezeu Şi-a ales întotdeauna Fiii Daciei Sale care au creat istoria neamului prin toate domeniile creaţiei spirituale care mai de care mai strălucitoare.

   Un astfel de Fiu, un astfel de Chemat, un astfel de Ales, un astfel de Dac, un astfel de Român a fost şi este bucovineanul Traian Brăileanu născut pentru a renaşte Frumosul patriotic dacic în fruntariile naţionalist-creştine ale Frumuseţii româneşti.

   Traian Brăileanu s-a urcat pe Scara creştină a dimensiunii spirituale rezemată deasupra punctelor cardinale pe care se sprijină dea pururi gândirea ortodoxă românească ce se revarsă din preaplin în universalitatea cosmică a lui Hristos.

   Traian Brăileanu a pus o cărămidă de suflet, o inimă de zidire la Unirea cea Mare.

   Din fiinţa izvorului sufletului său curat, primenit de dragoste şi de jertfă ţâşneşte apa vie a Tradiţiei, a Continuităţii, a Desăvârşirii, a Nemuririi în care se reflectă mari şi profunde energii spirituale, în care se revarsă orizonturi erudite şi învăţăminte rare asupra Naţiunii eterne, societate, comunitate şi asupra Statului ca natură politică.

   Marele sociolog-filosof încifrează sociologia ca ştiinţă şi politica guvernării ca artă.

   „Arta e un fapt unic, inimitabil şi indisolubil legat de persoana celui care o plăsmuieşte. Arta nu se învaţă... Omul de ştiinţă oferă omului politic formule de acţiune, dar asta nu înseamnă că el însuşi ar fi în stare să le aplice. Aplicarea lor e de resortul artistului social, al geniului creator în politică. Sociologia-poate contribui la perfecţionarea mijloacelor tehnice de guvernare, poate contribui la pregătirea temeinică a conducătorului, dar ea nu poate crea nici conducători, nici nu poate indica cea mai bună formă de organizare a Statului. Ştiinţa trebuie să rămână obiectivă, nepreconizând idealuri, dar poate dovedi că o comunitate omenească lipsită de ideal nu e viabilă.” (Traian Brăileanu,Sociologie şi Arta Guvernării-Cernăuţi, 1937)

   Traian Brăileanu s-a circumscris cultului culturii ortodoxe şi martirajului mistic.

   Şi-a format sufletul, şi-a hrănit inima şi-a conturat caracterul de cremene carpatină din hrana duhovnicească a tradiţiei marilor Strămoşi pentru a putea continua şi asuma Măsura jertfei lor, presimţind de fapt că acesta este crezul Aleşilor fiecărei generaţii de a-şi împlini vocaţia şi de a-şi îndeplini sacra misiune Hristică.

   Înţelepciunea sa ziditoare s-a încrustat, înmugurit, înflorit şi rodit până şi în zidurile reci, încremenite ale temniţelor ateo-comuniste pregătite expres şi programate de vrăjmaşii samavolnici, pretinşii „eliberatori” roşii, pentru cei mai minunaţi Fii ai Daciei creştine nemuritoare, ziduri înrămate în şiruri de sârmă ghimpată, cu camere de anchetă zdrobitoare dotată cu măcelarii şi bocxerii anchetatorilor rezemaţi în grade, cu turele de fier la pândă pentru satisfacţia împuşcării victimelor curate, cu uşi de fier blindate cu lacăte mari şi zăvoare grele, cu vizetă prin care ochiul sfredelitor al gardianului tâmp, fără frunte, cu chipul cernoziom ce stă la pândă precum cursa pentru şoareci, cu zăbrele ce au strivit avânturi spirituale, cu lanţuri grele de ocnaşi ce au frânt destine de aur, cu cătuşe înfipte în sângele cald pregătit pentru jertfă al mucenicilor şi martirilor, cu rugăciunile tainice şi crucile în vârful limbii în amvonul gurii şi al nopţii, cu morsele purtătoare de harul poeziei lui Eminescu, Gyr, Ciurunga, Crainic, Coşbuc, cu rafinamentul erudiţiei lui Ţuţea, Stăniloae, Nae Ionescu, cu misticismul lui Gafencu, Ianolide, Iscru, Maxim, Jimboiu, cu înţelepciunea profetică a lui Trifan, Vulcănescu, Galeriu,  Băncilă, Bernea, cu toate aceste înălţimi spirituale pe care el şi le-a înfiat şi le-a transformat Rugului Aprins al trăiniciei Neamului său.

   Fie în temniţa Elitelor naţionalist-creştine, fie în Temniţa cea mare a poporului ortodox, sufletul filosofului Traian Brăileanu s-a cuminecat arderii slujirii jertfelnice.

   Traian Brăileanu şi-a răscumpărat viaţa sa lumească trăită moral-metafizic, intensificând-o cu viaţa spirituală înflorită în natura mistică, imortalizând-o în icoana sacralităţii filocalice, îndumnezeind-o în aura sofianică cerească a Naţiunii dacice.

   „O naţiune a ajuns să-şi definească personalitatea când a izbutit să se constituiască în Stat naţional, chiar dacă istoriceşte apare ca un triumf al timpurilor moderne, din punct de vedere al ştiinţei sociale el nu este un regres, un anacronism, o fărâmiţare a unor complexe sociale mult mai înfloritoare şi o veşnică sursă de conflicte cum îl prezintă unii autori, ci produsul natural al unei evoluţii de milenii. Când grupul social a ajuns să dobândească o conştiinţă proprie, când teritoriul pe care locuieşte s-a transformat într-o patrie prin legături de sânge, formarea unei mentalităţi comune şi cultura proprie, atunci acel grup va tinde să se organizeze sub forma unui Stat naţional.” (Traian Brăileanu, „Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, sept-oct.1940)

   Înzestrat cu o inteligenţă rară, cu o gândire mişcătoare, repede, surprinzătoare, curgătoare, cascadică, revărsătoare sub saltul unei impunătoare filosofări în care a cernut cea mai rafinată sinteză, ca grăbirea unei ape limpezi, albastre-verzui, ancestrale, s-a zidit stâncă în stânca Neamului de granit nemuritor ca expresie sacră a unui pisc socratic Carpatin, ca o îmbrăţişare metafizică milenară a nemuririi dacice.

   Traian Brăileanu şi-a asumat esenţa metafizicii filosofiei antice, a celei medievale şi chiar a epocii sale, Epoca Marii Uniri, întrupând mistica trăirii sale ortodoxe în mistica naţionalist creştină a Neamului ca valoare supremă a educaţiei evanghelice morale.

   Dincolo de erudiţia sa proverbială, dincolo de venerarea valorilor milenare creştin ortodoxe Traian Brăileanu s-a urcat dinastic pe podiumul probităţii ştiinţifice, cernând cu acrivie aristocrată etica, dreptul, filosofia, sociologia, literatura, arta, teologia ş.a.

   „Societatea nu e nici biologie, nici economie, nici psihologie, nici relaţii de drept, nici istorie, ci o structură-centrală, o entitate distinctă de toate aceste realităţi cari intră în componenţa ei, dar nu-i conţinutul.” (Traian Brăileanu, Sociologia generală-Cernăuţi, 1926) 

   Traian Brăileanu s-a născut într-o familie de cărturari patrioţi bucovineni Maria şi Gheorghe din Bilca-Cernăuţi, la 14 Septembrie 1882. Evlavioasa familie creştin-ortodoxă a învăţătorului Gheorghe a dăruit lui Dumnezeu şi Neamului 12 copii frumoşi, viguroşi Traian venind în rândul al IX-lea, toţi cu studii universitare.

   Dulcea Bucovină-Ţara Fagilor este Leagănul ceresc binecuvântat şi privilegiat de Dumnezeu cu cele mai frumoase locuri de pe pământ, unde a crescut pe cei mai inimoşi, cei mai naţionalişti şi cei mai jertfelnici Copii ai Daciei Mari.

   În Dumbrava fericitei sale copilării a fost fascinat de patriotismul luminat al bunicului Ioan şi al fratelui cel mare, bădiţa Constantin. (Dan Dungaciu, Traian Brăileanu-arestat de Antonescu, condamnat de Ana Pauker, în „Historia”, An 2, Nr.24, oct. 2003, p. 26)

   În satul natal a urmat trei ani din ciclul primar, iar cel de-al patrulea şi gimnaziul le-a absolvit în ilustra Cetate a Rădăuţilor, în limba germană unde i-a cunoscut pe filosofii traci  şi germani, Şcoală devenită astăzi Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi.

   La Universitatea Cernăuţi urmează cursurile de Filosofie şi Filologie cu limbi clasice şi moderne între 1902-1905, timp în care se lansează în publicistică, fondând revista „Junimea literară”, alături de activităţi culturale devenind preşedinte al secţiunii literare „Junimea” din cadrul Societăţii academice române. (ibid.)

   Vacanţa studenţească din anul 1904, îi aduce depline bucurii: o cunoaşte pe viitoarea soţie Emilia Silion la un bal din Siret, este prezent la marea Sărbătoare de la Putna, de venerarea a 400 de ani de la urcarea la ceruri a lui Ştefan cel Mare, participă la nunta marelui patriot George Tofan sufletul Unirii Bucovinei cu Regatul Român, îşi vizitează fratele Dumitru şi se bucură de armonia natală, părintească.(Luca Bejenaru, Un sociolog şi filosof între literaţi, în volumul coordonat de Mircea Irimescu, Izvorul, 150 ani de şcoală la Bilca, Ed. Septentrion, Rădăuţi-2011, p. 81)

   În 1905 şi-a luat Licenţa, devenind profesor suplinitor la Liceul de Stat Nr.1, cu predare în germană, ulterior după Unire, „Aron Pumnul”-Cernăuţi. (ibid., p.82)

   După stagiul militar la „Landwehr”, urmează Şcoala de ofiţeri la Liov între nemţi şi ucraineni, singurul român, clasându-se pe locul 3. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

   În 1908 îşi vizitează fratele Constantin diplomat în Turcia, internat la Sanatoriul Şuţu, apoi după externare Constantin îl ajută să devină interpret de limbă germană al legaţiei române de la Viena între 1909-1914. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 83)

   În 1909 a devenit Doctor Magna Cum Laudae în Filosofie cu teza: Considerare şi lămurire a celor mai importante categorii în istoria filosofiei, avându-l coordonator pe profesorul Richard Wahle, admiratorul său cu care se lăuda ca fiind, „cel mai talentat elev-student al său din tot cursul carierei lui.” (Radu Florian Bruja, Traian Brăileanu. Studii, documente. Încercări literare, Ed. Junimea, Iaşi-2011, p. 22)

   În 1909 s-a logodit cu Emilia Silion, iar în 1910 s-au căsătorit, mutându-se la Viena, an în care s-a înscris la Facultatea de Filosofie, iar între 1913-1914 la cursurile de Drept ale aceleiaşi Universităţii vieneze. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

   Au fost dăruiți cu 4 copii: Gheorghe Simion (1911), ajunge inginer petrolist; Veronica Maria (1913), devine profesoară; Mircea Constantin (1918) ajunge  inginer electronist şi, mezinul Tudor Dorel (1921) inginer-profesor, memorialistul tatălui său.(Dan Dungaciu, op. cit., p. 27)

   Fiind cetăţean austriac a fost mobilizat pe front în Primul Război Mondial. Este rănit şi tratat în Cehia, apoi urmează regimentul în Liov şi Viena până în 1918, când a avut loc Unirea Bucovinei cu Regatul Român. Refuză catedra de Filosofie a Universităţii din Viena în 1919, pentru a deveni bibliotecarul Universităţii Cernăuţi, iar în 1920 ajunge profesor secund de sociologie, etică şi politică, iar în 1924 titularul acestei catedre. (ibid., p. 27)

   Între anii 1931-1933 ajunge decanul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, suplinind în 1933 şi catedra de Istoria filosofiei, an în care i s-a decernat ordinul „Steaua României” în grad de „Comandor al Coroanei României”. (ibid.)

   Universitatea Columbia New York l-a ales Membru al Academiei sale de Ştiinţe Politice. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 23)

   Filosoful Traian Brăileanu s-a bucurat de preţuirea prietenilor săi: George Tofan, Gavril Ciubotariu, Vasile Rei, Pamfil Cuciureanu, Ion Nistor, Liviu Marian, cumnatul Eugen Silion, Leon Mairean ş.a. (Traian Brăileanu, Memorii. Statul şi comunitatea morală, ediţie de Dan Dungaciu, Bucureşti, Ed. Albatros, 2003, p. 60-61)

  Din punct de vedere politic curtează mai multe partide: Partidul Poporului-Averescu, Partidul Naţional Democrat-Iorga, Filiala Bucovina, Liga Apărării Naţionale Creştine-A.C. Cuza şi Mişcarea naţionalist-creştin-ortodoxă, devenind la alegerile din 1937, Senator de Rădăuţi. (Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)

   În urma ultimatului sovietic prin răpirea Bucovinei de Nord din Iunie 1940, s-a refugiat mai întâi la Rădăuţi, apoi la Bucureşti, iar după detronarea aventurierului Carol al II-lea, regele playboi, monarhul corupt care a patronat crizele interpolitice, jocurile de noroc şi crima de stat, a intrat în guvernul Antonescu, primind portofoliul de Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Artelor. (Dan Dungaciu, op. cit., p. 28)

   După lovitura de stat din 21-23 Ianuarie 1941, a fost arestat, judecat, achitat şi pensionat. În 1943 este din nou arestat, închis la Târgu Jiu şi achitat. În 1944 a fost trecut pe Lista neagră, iar generalul Rădescu l-a pus sub pază la domiciliu. În 1945 a fost rearestat, dar fiind grav bolnav a fost internat la Spitalul Brâncoveanu. În 1946 este inculpat în lotul Mareşalului Antonescu şi găsit vinovat pentru „dezastrul ţării” a primit 20 de ani de temniţă grea, fiind internat în spitalul închisorii Braşov între 1946-1947, apoi la Aiud, unde graţie regimului destul de aspru, după 3 luni s-a stins din viaţă la 65 de ani, în 3 Octombrie 1947. (ibid.)

Opera

   În viaţa sa creativă de 38 de ani, Filosoful bucovinean a scris şi publicat lucrări de filosofie, sociologie, etică, politică în limbile: română, germană, franceză. L-a tradus pe filosoful trac Aristotel: Etica Nicomachică, Organon, iar după Mihail Eminescu ajunge cel mai mare traducător al filosofului german Kant: Întemeierea metafizicii moravurilor; Critica raţiunii pure; Critica puterii de judecare; Critica raţiunii practice; Despre educaţie; Ideea unei istorii universale; Spre pacea eternă; A elaborat tratate ştiinţifice precum: Condiţiunile conştiinţei şi cunoştinţei-Cernăuţi, 1912; Introducere în sociologie-Cernăuţi, 1923; Sociologie generală-Cernăuţi, 1926; Noi teorii politice-Cernăuţi, 1935; Tip şi caracter, Istoria teoriilor sociologice-Cernăuţi, 1937; Plan pentru un studiu sociologic asupra armatei-Bucureşti, 1939; Statul şi comunitatea morală-Bucureşti, 1940; Teoria comunităţii omeneşti-Bucureşti, 1941; manuale şcolare pentru liceu de sociologie şi etică ş.a.

   Prin fiinţa sa aleasă, bucovineană, prin persoana sa creştin-ortodoxă educată, prin personalitatea sa ştiinţifică de mare autoritate naţională şi internaţională prin care şi-a fundamentat deplin doctrina naţionalist-creştină, Istoria şi Biserica lui Hristos l-a aşezat la locul de înaltă veneraţie lângă Bălcescu, Bărnuţiu, Eminescu, Popovici ş.a.(Radu Florian Bruja, op. cit., p. 25)

   A strălucit şi în publicistică, conducând şi colaborând la diferite reviste din Cernăuţi şi din ţară: „Cugetări”; „Poporul”; „Gazeta poporului”; „Însemnări sociologice”; „Revista de sociologie”; 8222; „Înălţarea” (Sibiu); „Minerva”; „Revista generală a învăţământului”; „Iconar” (fondator) din Cernăuţi; „Kolner”; „ Vierteljahrshefte fur Soziologie” ; „Revue internationale de sociologie” etc. (ibid., p. 23)

   Ilustrului gânditor creştin ortodox nu i-au lipsit nici preocupările genului epic: Un flăcău tomnatic; Grindica; Nunta lui Chirilă şi Irina; Dihania..., inspirate din comorile satului natal Bilca. (Luca Bejenaru, op. cit., p. 66)

   Vremea sacră în a cărei curgere milenară dacică apăsau şi grijile poporului său, cunoaşterea, aprofundarea, credinţa şi creaţia ca dar şi dat divin l-au călit în suferinţă, l-au primit în jertfă, l-au suit pe cruce, l-au înfrăţit în iubire, l-au înălţat în înviere, apropiindu-l şi de universul liric: Baladă, Îmi scrii, Ştiu, Ocnaşul. Ultima poezie a căpătat efigia suferinţei sale concentraţionare, jertfelnice din groznicul penitenciar cu amprentă habsburgică Aiud, făcută cunoscut publicului de fiul său Tudor Dorel.( Dan Dungaciu, op. cit., p.27)

   Spiritul religios al activităţii sale ştiinţifice s-a răspândit prodigios naţional-universal:

-      al doilea mare traducător al lui Kant după Eminescu;

-      fondatorul şcolii de sociologie creştină din ţară;

-      autor a numeroase şi erudite lucrări, studii, articole, cursuri universitare în filosofie, etică, sociologie, elogios apreciate în Regatul României, S.U.A., Germania, Austria, Franţa, Italia;

-      Membru al Academiei de Ştiinţe Politice a Universităţii Columbia-New York;

-      Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Patrimoniu;

-      Mecena al Culturii creştine îmbogăţind spiritual frumoasa Bucovină;

-      Patriot-naţionalist, erou-martir.

   Spiritul Filosofului creştin ortodox Traian Brăileanu rămâne pururi în Memorie:

-      Şi-a bucurat Bucovina prin naştere;

-      Şi-a cinstit România prin cunoaştere;

-      Şi-a iubit Dacia Mare prin renaştere;

-      Şi-a dat viaţa pentru Neam şi Dumnezeu.

    Aura lui străluce pe bolta memoriei sfinte a Cerului dacic azuriu şi înstelat.

   

    „A mai murit un camarad închis la Zarca/ şi iarăşi plânge luna printre nori,/ se leagănă pe ape-n bocet arca/ durerii noastre-plâns, de-atâtea ori.// Sunt fără grai şi ni s-au dus de mult cocorii,/ pe cerul nostru liniştea-i blestem,/ un Crist stă răstignit, voind priporii/ să nu fim niciodată cum suntem.// O rază, însă, de speranţă: Paradisul/ în gânduri ne-au fost vreri şi amăgiri,/ ne-am mulţumit cu resemnările, cu visul/ atâtor aşteptări şi ne-mpliniri.// N-am fost viteji, dar n-am fost nici nevolnici, Doamne;/ topit-am în credinţă orice chin,/ durutu-ne-au mai mult acele toamne/ ce-au sângerat în minţi, sub baldachin.// N-am fost eroi, nici sfinţi, dar noi deschis-am poarta/ să fie neamul cremene şi scut,/ noi singuri să ne facem sfântă soarta/ aşa cum în pârjol ne-am cunoscut.// Un camarad ne-a părăsit la Zarca veche,/ când luna printre gratii mai plângea,/ din cerul nostru strâmt fără pereche,/ s-a prăbuşit năvalnic înc-o stea;// e steaua care dă curajul şi se-nchină/ deschiselor celule înapoi;/ că vom avea şi aer şi lumină/ şi n-om muri în plânset de turtoi.// Ne vom ruga urcând în brânci-un veac se frânge-,/ pământul ţării-n raiuri să-l mutăm,/ căci steaua, ca o lacrimă de sânge,/ căzută e; măcar să n-o uităm.// A mai murit un camarad la Zarca-zarcă,/ suntem încă târâţi pe-acelaşi drum,/ ani mulţi ne dor şi poticnim de parcă/ ne-am fi născut din volbură şi scrum.// Nu-i sacră voia ce din scâncete ne doare,/ nu-i moartea un prilej de întristări;/ să treacă noaptea, să murim în soare/ pe rugul fericitelor iertări.// Iar de va fi să fim uitaţi-un stâlp tăciune-,/ şi fără cruci; în legănat de brazi/ va fi atunci a noastră rugăciune,/ un recviem prin scrâşnetul de azi.”(Radu Gyr, A mai murit un camarad. Profesorului Traian Brăileanu)

     Să ne cinstim permanent, să ne iubim continu şi să nu ne uităm niciodată Înaintaşii noştrii purtători de Destin întru Neam şi Dumnezeu!

   „Fără echivoc, este necesar ca măcar acum în al doisprezecelea ceas să ne debarasăm de prejudecăţi, de orice fel ar fi acestea... Trebuie să reuşim să-l repunem în drepturile sale legitime, acelea în virtutea cărora şi-a consolidat un loc aparte în istoria sociologiei, în particular, şi culturii româneşti, în general. Traian Brăileanu a rămas drept unul dintre cei mai însemnaţi gânditori români, teoretician al elitelor, unul dintre cei mai interesanţi sociologi europeni ai elitelor, sociolog al naţiunii, deschizător de drumuri în sociologia românească, cu o viziune sistematică despre societate, autorul primului studiu românesc de ştiinţa politicii, unul dintre cei mai importanţi traducători de la noi ale operelor lui Aristotel şi Kant.” (Alexandru Vintilă, Traian Brăileanu, activitatea politică şi opera ştiinţifică, articol apărut în revista Boema, secţiunea Istorie, an V, nr.6/ 2011, p. 16)

   + 1 DECEMBRIE 2018-100 de ANI de la ÎNFĂPTUIREA JERTFELNIC-CULTIC-

         CULTURALĂ a MARII UNIRI a TUTUROR DACOROMÂNILOR.

·        Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

·        Fond de carte, erou al Suferinţei şi Dragostei creştine Gheorghe Grecu

https://georgeanca.blogspot.com/2018/12/datini-si-credinte.html