Colinda-om, ori lăsa-om ? de Alexandru Bochiș-Borșanu

Colinda-om, ori lăsa-om ?

Alexandru Bochiș-Borșanu

Miercuri, 12 Decembrie 2018 12:50

Al. Bochis Borsanu-Memorial nostalgicE mijlocul lui decembrie. Se apropie Sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou! Cum a trecut timpul! Mă gândeam la marea bucurie ce o aveam eu în Ajunul Crăciunului, când aranjam micul brad artificial pe care îl adusese părinţii din Bucureşti. Pe un stativ solid de lemn era fixată o structură metalică verticală cam de un metru, din ea se desprindeau la distanţe egale, până în vârf, ramuri de sârmă mai moale, de dimensiuni descrescătoare, în sus, care simulau ramurile de brad. Pe ele erau fixate pene de gâscă, iniţial au fost albe, dar acum erau vopsite verde, lipite şi prinse cu aţă, tot verde, o improvizaţie reuşită. Scheletul bradului era înfăşurat cu hârtie creponată tot verde, încât de la distanta de 2-3 metri credeai că e natural. Când eram mic de tot, 3-4 ani, găseam bradul gata împodobit, de sora mea Rhea Silvia, dar apoi mie îmi revenea această plăcere, mai ales că îmi luam zeciuiala din bomboanele de pom, drept răsplata muncii depuse.

Apropierea Crăciunului era marea noastră bucurie pentru toţi copiii din Borşa. Eram mulţi copii atunci, pe Uliţa Mare, la Burtucă sau pe uliţa Cerăii. Hai să vă amintesc câţiva băieţi de vârsta mea, majoritatea vecini de ai mei. Erau Relu Suciu a Dii, Liţa Bădocan, Gusti lui Roman, Sandu Bochiş a lui Chelemen, Vasile a lui Dascălu, Nicu lui Visi, Todorel a lui finu Todor a lui Ilie, Ghiţă Cheţan, apoi Sandu lui Ţârcău, Cornelu' Mocanului, de pe Ogradă, Nelu Jurjea de la Ciurgău Mecanicului, ca să nu merg mai sus spre biserică. Cei de acolo, de-a lui Crişan, a Turcului, copii de aceeaşi vârstă, formau alte grupuri de colindători. Nici noi nu formam aceiaşi ceată. Doar chiar cu vecinii mergeam împreună. Se mai nemerea de ne întâlneam la aceeaşi gazdă. Nu era plăcut.

Toţi eram activi şi dornici să sărbătorim Crăciunul. Dar, Crăciunul nu aducea doar colinzi, colăcei şi mere, ci şi haine noi, bocanci de piele şi poate chiar o căciulă de miel nouă, mucedă. Vă spun sincer, poate cam infatuat, dar eram mai ţanţoş decât copiii din zonă; pe la şapte ani mai purtam cizme de piele, făcute pentru mine de şuştărul Roboş, căciulă mucedă de miel şi zeche de pănură fină. Familia încă mai avea „cheag" din trecut iar eu eram favorizat că părinţii mei „slujise" în Bucureşti. Mai era ajutată de neamurile de la oraş.

În Ajunul Crăciunului, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu ce aveam noi mai bun, ceata noastră de copii de pe Uliţa Mare era pregătită să înceapă colinda din Capu' satului, de la Ţilie, ultima casă pe Uliţa Mare şi care continua până în Centru şi uneori, chir până pe Hagău sau pe Vie la neamuri, că acolo sigur primeam colăcei şi mere roşii.

Învăţasem multe colinzi, câteva zeci. Sora mea, care era activă în corul căminului cultural şi al bisericii, unde urmau un program special pentru colinzi de Crăciun, ea ne învăţa şi pe noi. Dar şi mama ştia să colinde foarte frumoase. Ambele doreau să ne păstrăm tradiţiile. Mama chiar m-a învăţat şi o colindă laică, pe care o ţigancă, prietena ei, ce avea acelaşi nume, Lucreţia, ca mama, venea a doua zi de Crăciun din Ciumăfaia, satul vecin, să ne colinde. Ţiganca înainte de plecare ne mai cânta aceeași colindă, o colindă laică. Ştia că va primi daruri, inclusiv haine şi încălţăminte. Nu doream să-i menţionez versurile, dar îmi străbate prin gând melodia, acum, când scriu, mă îndeamnă un gând nostalgic. Era o colindă precreştină, care aducea elogiu recoltei. Hai, totuşi să evoc câteva versuri : „... mă luăi, luăi, într-o joi dimineaţă / cu rochia creaţă pă lângă fânaţă / cu secera-n brâu, la holdă de grâu, .... dar aflai, aflai, o floare de rai / de jos o luai şi-n sân o ţâpai / ..." .

După ce colinda duios, cu jele, patru versuri, se oprea din cântat şi declamând chiar, aducea mulţumiri mamei mele şi laude bucatelor primite: „doamne dă-i sănătate doamnei primăriţe că bun colac o făcut!". Apoi continua colinda cu încă patru versuri, se oprea iar şi lăuda: „bunul Dumnezeu să-ţi ajute să-ţi creşti copiii, că bun cureti cu găluşte ai făcut!". Am regretat mult, că vreo trei ani, lelea Lucreţie ţiganca nu a mai venit să ne colinde. Auzisem că a orbit. Aşa era. Ne lipsea, și nouă copiilor dar și mamei. A revenit prin 1952. O ducea de mână o nepoată de vreo 4-5 ani, pe nume Cruciţa. Mama s-a bucurat şi a primit-o ca înainte. Ne-a colindat ca înainte, dar îaninte să plecea a cântat colinda ei preferată, aşezată pe scările de la intrare: „Mă luăi, luăi, într-o joi dimineaţă / cu rochia creaţă tăt pâ'ngă fânaţă ......". Îmbătrânise, era în mare suferinţă. Cânta duios şi plângea. Cruciţa în picioare, o mângâia pe părul ei alb plângând şi ea, ca să constat că toţi din casă ascultam, plângeam şi cântam colinda laică, precreştină. Cine ştie de câte sute de generaţii este cântată de acest popor pentru a păstra obiceiurile şi neamul, ajungând până la noi şi învăţată de ţiganii noştri.

Tata, venit din refugiu, a fost primul primar ales al comunei, prin plebiscit popular de săteni, imediat după fuga ungurilor şi nemţilor. El, împreună cu alţi fruntaşi ai comunei, printre care Petre Socaciu zis Groza, un alt Bochiş, Nicolae - Leopoş, au întâmpinat trupele române cu drapelul tricolor, care după o luptă crâncenă, pe dealurile Clujului în 13/14 octombrie 1944, intrau în Borșa. Erau mari români ! De aceea lelea Lucreţie ţiganca, i se adresa mamei cu apelativul de doamnă primăriţă. Tata, în anul 1945, a făcut reforma agrară din Borşa, le dăduse pământ, la o marginea comunei la „Drumul ţării" spre Ciumăfaia, unde ţiganii, deveniţi sedentari şi-au încropit nişte cocioabe de pământ. Mama îi dăruia şi haine, încălţăminte ce le aduceau rudele noastre din Bucureşti, adunate expres pentru ţigancă şi familia ei din Ciumăfaia.

Dar să revin la noi, la bucuriile noastre. La colindat mergeam minimum cinci copii şi maxim zece, cu mici şi mari. Mai puţin de cinci nu se auzea bine colinda, mai ales, dacă vreo 2-3 erau afoni, ori nu ştiau versurile. Atunci gazda nu era mulţumită şi nu te răsplătea cum se cuvine. Peste zece nu prea te primeau gospodarii, că eram prea mulţi, hărmălaie, nesincronizări şi apoi, îi epuizam provizia de colăcei, nuci şi mere pe nemeritate. Traista colorată legată cu baierul de gât, primită cadou de la mătuşa Marişcă din Vie, ţesută la război, nevedită, aproape jumătate era umplută cu daruri de la colindat. De obicei primeam colăcei, mere şi nuci. Unele case mai dădeau bomboane sau biscuiţi, care nu mai ajungeau acasă pentru a le include în bilanţul numeric al acţiunii. De obicei soseam acasă cu traista cu daruri. Mama mă lăuda întotdeauna, cât am fost eu de strângător, şi era sigură că le merit, că precis am colindat bine, făcând o comparaţie stimulatoare pentru mine.

- „Nu cred că copiii lui Roman au strâns atâtea daruri câte ai adunat tu copile"!

Eram încântat şi mă simţeam peste colegii mei de colinde. Dar colinda cu traista în spate, pentru copii, merge până la 10-11 ani. Dar noi ştim, că datinile străbune, repetate de generaţii, odată cu colindatul Sărbătorile Crăciunului nu sunt epuizate.

Adolescenţa mea a fost marcată deosebit de o altă datină a Crăciunului, colinda şi urările celor Trei Crai de la Răsărit, care cu Steaua călătorind, au descoperit Naşterea Domnului. La care o să revin cu povestea. Totuşi, mai fac o menţiune despre colindat. Pe mine nu m-a oprit nimeni şi niciodată să merg la colindat, indiferent de regimul politic. După adolescență, formam o ceată de colindători din tinerimea cu ceva şcoală, revenită de la oraşe, de minimum 8, maxim 15 colindători, cu care trei zile şi trei nopţi, mergeam din casă în casă şi colindam. Deseori colindam pe profesorii noştri. Nu se întâmpla niciodată să nu ne primească sau cineva să ne interzică să sărbătorim Naşterea Domnului. Toată lumea se bucura! Oriunde am fost în străini, de Crăciun am venit acasă la Borşa, județul Cluj până în anul 1974 inclusiv, când mi s-a născut al II-lea copil şi, normal, urma să mă ocup ca şi ei să colinde de Crăciun. Dar şi aici la bloc îmi colindam vecinii, chiar i-am „instigat" să se bucure de Sărbătoarea Crăciunului. Mă refer la cei mai blazaţi, mai reţinuţi.

Întâmplător, sau poate nu, unde am locuit eu am avut vecini actori adevărați. Pe familia Didilescu, familia Doru Vuşcan, sau pe Puiu Văran, cu care și acum sunt vecin. Toţi aceşti artişti deosebiți cunoșteau tradițiile neamului românesc, era activi la Sărbătoarea Crăciunului, ştiau să colinde și să se bucure de Nașterea Domnului, colindând și serbând evenimentul. Ei aveau colindători colegi, care uneori veneau şi mă colindau şi pe mine. Dacă i-aţi fi auzit pe soţii Muller, Virgil şi Mariana, aţi fi jurat că sunt cântăreţi de operetă sau cel puţin cântă în strană la Catedrală. Nici eu, dar nici ei, nu am fi permis ca cineva să le interzică să se bucure de Sărbători, manifestările tradiționale la Sărbătorile creştine erau nepătate.

A fost totuşi o excepţie! Crăciunul anului 1989! Am fost la colindat, cu intelectualitatea Borşei de atunci, am colindat de când mă ştiu, mi-am învăţat copii şi aştept să-mi învăţ şi nepoţii. Ce frumos a fost !Dumneavoastră, prieteni, cititorii mei, vă urez din suflet Crăciun fericit ! Dacă mă primiți, am să vă colind! Dar vă întreb: Colinda-om, ori lăsa-om?

https://www.art-emis.ro/literatura/5184-colinda-om-ori-lsa-om.html