CĂ IARĂ ŞI IARĂ ÎI VEŞNICĂ PRIMĂVARĂ LA RĂCHITA ROŞIOARĂ

Cine mişcă, hineşte, munții de birocratism, că colimatorul, mişcarea hârtiilor, să fie cum afirma panfletarul Alexandru Stark, că în sfârşit se face drepate prin reducerea uzării de potiruş, hârtii, că nu ni se mai cere pentru orice comisie pentru comisie, că mai sfârâie cu guşă şi cărnați potcovindu-se cu colaci şi cuie de cârnați, ca:

CĂ IARĂ ŞI IARĂ ÎI VEŞNICĂ PRIMĂVARĂ LA RĂCHITA ROŞIOARĂ (IARĂ ŞI IARĂ CÂNTEC DE NEAM ŞI ȚARĂ)

~*~

La Răchita Roşioară fă-mi mătuşă o pupejoară,

Că nu se mai joacă de-a Crăciunul,

De adevărat viu fiind moşneagul, căruntul şi Dumnezeu-Cuvântul

Dintru începutulumina şi răsăritul de soare şi de binecuvântare,

Unită suflare de Românie profundă şi mare

Colindă nemurită răsunet în imn-baladă

De poveste cum nu fu alta cu meşter Manole ce-clădit pe Ana cărămidă cu cărămidă prinse cu măltar

Având talanții îmulțiți în har

Şi cu mustețele îmborate de ralitate,

Că fă-mi mătuşă o pupejoară

Şi de ți s-a părea mărişoară

Cu inima luată-n dinți: taie din ia o mărjinioară

Şi de cumva-i mititea pune şi-un cârnaț pe ea

Şi nu jindui la ea, că, Doamne, mai bine mi-a părea,

C-a mai fi Vica lângă ea şi cu mine alăturea şi a mânca,

Cu har şi-n povestea cu cei trei ciobănei, cum nu fu alta mai frumoasă şi de casă

Făcându-se din țânțar armăsar,

Că de Crăciun în bine inima ne creştea;

În dragă inima mea, chiar dacă ciuful ne mai ciufulea,

Că era lumea-n lumea rea, era ca ea, ca să nu te iai după ea,

Că-n România mea oricum te-ai bucura şi dumneata

Şi te-ai ospăta, şi inima ni se va desfăta,

Că România-i ospitalieră, profundă şi mare, ecomoră rară:

Evanghelie şi cazanie cântată la vatră iară şi iară cântec de neam şi țară,

Care se dezrobeşte de viața-i oropsită şi amară,

Că iară şi iară-i veşnică primăvară şi plugurile ară:

Crăciun vesel în țară  de zi centenară, aniversară,

Că de! frații din Carpați îs laololală,

Că mulții Carpați în marea lor silință, deşi au vatră cu inimă de piatră,

Nu s-au despărțit niciodată că mare conştiință de voință populară,

Nu s-au despărțit vreodată deolaltă

Şi-au răsărit, înviat, din moarte, NĂDEJDEA PHOENIXULUI,

Deşi n-au apus niciodată din vrera, nădejdea măiastră

Şi plăcerea  Zamolxis-Dacia Felix-ROMÂNIA  profundă, tainică, mare şi de sărbătoare.

~*~

PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE