B L A J I N I
Nicolae Iorga – Elna Niculiță-Voronca
– Puși Dinulescu – Doina Boriceanu – Ioan Miclău-Gepianu – Dumitru Sergiu
- Eugen Negrici - Blajinii
NICOLAE IORGA
Suntem un
stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra
Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din
spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă că România noastră trăieşte şi
vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenţia
estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă şi în tot timpul. El
deţine, cum s-a spus, o poziţiune cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru
tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau
primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie în care te urmează în tot locul
vânturile valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situaţie, să-şi
dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa. Toţi
membrii acestui stat şi în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-şi
aibă gândul mereu aţintit la ele.
Boala cea
mai gravă, care macină societatea românească, este lipsa caracterelor.
Independenţa
nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor
străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor.
În vecii
vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte
Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele.
ELENA NICULIȚĂ-VORONCA
Solomonarii și balaurii
Sunt oameni solomonari, cari poartă
piatra pe unde vrau; da cu piatra balaurii rânduiesc.
Balaurul e șerpe; dacă n-a văzut om
șapte ani, el se face balaur. Toți șerpii suflă la un loc și fac o mărgică, și
acela o ia și se suie la cer; acolo ei sloboade piatra, și pe dânsul omul care
știe, solomonariul, umblă calare.
Odată, un solomonar s-a sfătuit cu
jidanii să bată pânile oamenilor, să cumpere de la jidani. Oamenii au știut și
i-au zis: „Tu îi da piatră pe pânile noastre, dar nici tu să nu te scobori de
acolo!” El s-a temut, a dat piatra într-o fântână și a făcut încă două stoguri.
De cădea pe ogoare, numai pământul rămânea.
Balaurul, după ce înghite mărgica
ceea, poate zbura pe unde vra, da solomonariul e tovarăș cu dânsul, îl cheamă
cu descântece și îl scoboară până jos învălit în pâclă, de se suie pe el și
apoi iar se ridică în sus, și îl duce pe unde vra solomonariul.
Povestitoarea a văzut în pădure la
părău pâclă și din ea se vedea numai cât coada balaurului și unghiile ca la
cârtiță, da pe solomonar nu l-a putut vedea.
Odată, un solomonar s-a fost întâlnit
pe drum cu un om și l-a rugat să-l ieae în car. Solomonariul era tare trudit și
a adormit. Omul a luat cartea solomonariului, o carte mare cu slove vechi și a
început a ceti. Când s-a trezit, era cu carul cu boi în cer!
S-a făcut rădicat de pe pământ, nici
n-a știut când; atunci s-a trezit și solomonariul: „Vai de mine, ce-ai făcut!”,
și a luat îndată și a cetit îndărăt, și pe încetul s-au coborât; dar de gătea
de cetit cartea, cădeau cu boi cu tot și se sfărmau.
De Sf. Marie, spunea povestitoarea,
un solomonar, la ei, a făcut, din apă caldă, în covată, gheață, un drob, că
tocmai la două zile s-a topit.
PUȘI
DINULESCU
Daţi-mi un teatru!
Ce mai este
teatrul azi? Un fel de scălămbăială. Cine poate să râdă la mutriţele lui
Mălăiele, cine poate să guste montările cu sclipici infatuat ale lui Ducu Darie
sau cine poate să suporte strâmbăturile unor regizoraşi crescuţi într-un
institutaş, în care nişte drăgălaşi de maestraşi estetizează stupidităţi de un
orgoliu de gang, ăştia da, să se ducă la teatru!
Dar eu nu mă
duc. Eu stau acasă şi recitesc pe Shakespeare şi dacă vreau să fiu mai al
dracului şi mai pătrunzător, încerc, cu toate chinurile asumate, chiar să-i vin
de hac, în sensul bun al expresiei de hac, până chiar şi în limba lui natală!
N-am
să-nvăţ, însă, ruseşte, e prea târziu ca să-l citesc pe Cehov în original, deşi
regimul comunist s-a străduit cu mine şi m-a chivernisit nu mai puţin de opt
ani ca să-mi bage limba lui Puşkin pe gât şi cu sila-n cap, dar eu, ca şi alţii
din generaţia mea, cum eram oripilaţi de jugul bolşevic, pe care-l purtam, am
rezistat şi n-am mai catadicsit să-nţelegem un popor, care nu era totuşi
vinovat că Dumnezeu se supărase pe el şi-l băgase în mlaştina aia, în care ei
ar fi vrut lumea-ntregă să bage şi să înece.
Dar daţi-mi,
dom-le , un teatru! Ştiţi ce-aş face eu cu el? Aş face un teatru adevărat!
În primul
rând, regia abuzivă nu s-ar putea lăfăi pe scenele mele. Aş cultiva, însă,
regia de valoare, aia adevărată, aceea în stare să găsească valenţe şi sensuri
noi în piesele clasice, dar în text, nu în mă-sa dracului, în nu ştiu ce
gânduleţ prădalnic, venit de pe cine ştie ce pustii...
Apoi aş
institui o politică de încurajare şi
stimulare a unei dramaturgii naţionale contemporane. Prin naţională eu nu
înţeleg naţionalistă şi nici împuţit-patriotardă, ci reprezentativă pentru
spaţiul ăsta, în care azi ne ducem traiul şi în care se vorbeşte şi se trăieşte
în limba română. Un spaţiu, însă, din care mai toată lumea fuge şi din care cei
rămaşi se supun răilor de profesie, tentaţiilor diavoleşti şi sodomice, în care
plutesc la suprafaţă nişte disperaţi care-au lipsit de la lecţiile fundamentale
ale culturii şi ale bunului simţ.
Apoi, dar şi
înainte de toate, dacă se poate gândi aşa ceva, aş dori şi prin exigenţele
expuse mai sus tocmai, ca teatrul meu să fie cel dintâi din ţară, mai ales când
azi, în Bucureşti, cel puţin, la Teatrul Naţional, se face teatrul cel mai
prost posibil, cu texte prăfuite, cu montări imbecile, de cele mai multe ori,
iar prin celellalte teatre rar văd că mai scapă câte ceva demn de văzut şi mai
ales de ascultat.
Pe scenă se
vorbeşte fără dicţie şi fără o frazare naturală şi logică, prea des se ţipă
prosteşte, un cabotinism deşănţat e la modă, mai ales în comedii, sub influenţa
letală a aşa-ziselor grupuri de umor de la televiziunile ţăţesco-mitocăneşti.
Iar când se
dă drumul la muzică, e dezastru!
Îţi vine
să-ţi iei lumea-n cap, după ce-ţi bombardează urechile şi implicit creierii, cu
nişte urlete muzicale care-ţi dau fiori!
Mai bine
stau acasă, deşi Teatrul Naţional e la o
azvârlitură de drum de mine şi parcarea lui generoasă e febleţea mea. Atât!
Doar parcarea! Dincolo de parcare, e o ţară a nimănui, în care taie şi spânzură
un nimeni, care a fost cândva actor de talent, dar de când a venit aici şi a
dat ca ursul de miere, s-a zaharisit ca un borcan cu dulceaţă uitat de o bunică
moartă de mult într-un scrin împuţit, la care nu s-a mai umblat de decenii. Şi
nu-şi mai iese el din rolul lui Caliban, deşi se vrea Prospero, pe care-l şi
face când are chef pe scenă, dar de-ţi vine să fugi undeva departe, departe...
Sau măcar până-n generoasa lui parcare...
DOINA
BORICEANU
Era
era o falsă primăvară
cu flori îmbobocite timpuriu
iar când zăpada s-a pus să cadă,
nici urmă din pământescul curcubeu.
era o zi cu ploi și ghiață,
ba și ceva brumă încremenindă
suflete,
se tot șoptea de magi ce se scoboară
și-și iau un drum, lăsându-și
locurile.
în tulbure se vedeau toate,
abur plutea pe locul mohorât
și-n crengi sevele doar pe tăcute
înțelegeau cum răsuflarea îți ascult.
era o falsă primăvară,
gol cerul de cocori și de iubire,
eu, roabă de gând, recit
viața-ne-sagă,
ascult locul gol, goalele suspine.
și lucrurile toate mi se uitau în
ochi,
împrejurul lăcrima a neputință,
câinele tău stătea în pragul ușii,
în sobă, foc să ardă flăcărilor
inimă.
IOAN MICLĂU-GEPIANU
Dorul dintre Tropice
După atât năduf în aer din al verii zile calde,
Uraganul plin de pulberi fuge-n mare
să se scalde,
După el trăgându-și norii mohorâți
și-ntunecoși,
Parcă ar fi dragonii antici cu ochi
negri, furtunoși.
Tunete ce-nfricoșează o întreagă
Emisferă,
Fierb oceanele în clocot, vapori
norilor transferă,
Ia la nord de Capricorn curcubeiele
pun salbe,
Mările mugind aleargă a lor cai de
spume albe.
Deșteptând sinistra orgă cu al morții
tainic cânt,
Cerul parcă plutea-n haos, pânzele-și
umflând de vânt,
Numa-n depărtarea neagră minusculul
punct tot crește-
E o barcă ce-n lumina fulgerelor se
zărește!
Biată barcă, pari un suflet ce-i
izbit de-a vieții maluri,
Iar talazurile mării, - al popoarelor
scandaluri !
Cât amar ar arde-n lume la o rază de
lumină,
Doar să vezi pe cer cum iese dintre
nouri luna plină!
Ah, tu suflet de durere, cauți
vesnica iubire?
Vroești lumea să se umple de respect
și de cinstire?
Au, nu știi ori cunoști oare din
străvechile istorii,
Cum mândria și-ngâmfarea se încununau
cu glorii?
Cum eroii, stând la colțuri și
cerșind o miluire,
Trebuiau și ei să cânte și s-aducă
mulțumire,
Celora ce nici văzura gheara morții
în războaie,
Celora ce lupi la suflet îmbrăcau
piele de oaie?
Nu vezi tu credința noastră a
mulțimilor de azi,
Cât puțin făcem, și, totuși ne vrem
genii, ne vrem barzi!
Spuma vorbăriei noastre e ca spuma de
pe mare,
Și ca uraganul veșnic, când străbate
peste zare!
Dar tot vine barca, vine, legănată și
stropită,
Ca un dor se zbate-n valuri, ca o
dragoste-n ispită,
Până ochiu se-nfioară de înalta-i
strălucire,
De se minuna o lume cu-a ei tristă
omenire!
De pe bord o voce strigă, glăsuind
prin guri de valuri
Șuiera-n urechi și-n creier: Ți-am
dat Duh cu multe haruri,
Unde, omule, ți-e capul? Unde gândul
rătăcești?
De ce-n uraganul vremii nu poți
viața-ți s-o privești?
Uite, uraganul moare, lăsând relele-i
să piară,
Într-o clipă se-nsenină, ceru-i clar
și marea-i clară,
Razele aduc lumina, lumea prinde
adevăr,
N-aștepta suflete-al meu, să te ia
Isus de păr!
Ci aleargă-I înainte, chiar de-i
drumul prea mult strâmt,
Ți-a dat Duh cu multe haruri, nu te
lăsa de greu frânt,
Căci Românul nu-I plămadă a scursurii
migratoare,
Ci e plămădit de Ceruri cu o vatră și
un soare!
Where ar you my sweet childhood?
Where ar you my sweet childhood,
With your eupforic days,
When everything was looking good,
Although poverty was dark and grey-
And where is the army of my friends?
Dressed in rags whithaut boots,
Attaking marshes darkness lands
To find a fish under deep roots,
The Heaven then in saint moment,
Connected my being to Sun,
To cosmic love, liberty and talent,
My soul became the Muse-s son,
But..., I was lost for eternity,
From beauty Romanian land,
Where the communist scab broke
our fraternity,
Making me mute, and deaf, and blind,
My soul was hanged to the hell,
My dreams were lost, and lost my
head,
But..., in any wrong are seeds of
well,
And Muse-s angel not left me dead,
He wishpered for me a song,
Oh, where are you my sweet childwood?
Please, come come with me, my path is
long,
But you will find the alive God,
In AUSTRALIA.
(Ioan Miclău- ”Versuri de durere-Verses of pain”
Editura ”Mihai Eminescu”-Publishing
House,
Oradea, 1993,România)
Stimate Domnule
Dr.George Anca
Vă Mulțumesc
cordial pentru truda Domniei Voastre a ține acest valoros Blog ”George Anca”,
fiindcă aici citesc și descopăr ce întradevăr înseamnă seriozitatea unui
adevărat OM de cultură pentru ceea ce dă cititorilor. Sincer Vă mărturisesc că
am ajuns la o așa întoxicație tot citind mereu cele mai năstrușnice ”studii” și
”cercetări”, ”mari dezvăluiri” ”găsiri/găselnițe” ”care nu s-au mai spus și
nici n-au mai fost auzite”, le spun acum ”vrăjitoare și vrăjitori” cu puteri
mai mari decât a lui Hristos Iisus, nemai vorbind de îndoielile și mereu
întoarsele descoperiri la adresa domnitorilor
români, cu: ”au fost n-au fost”, au făcut grozăvii sau nu”, ”au fost
români sau nu”, au fost sau nu in timpul si spațiul cunoscut până acum!? Parcă
e creată o anume rătăcire, să nu ne mai
găsim de fapt adevărata Istorie, că
altceva ce să mai crezi! Mie groază să mai și deschid la internet. Decâte ori
deschid caut de regulă scrieri de la surse oarecum conservatoare, cu certe
cunoștințe și conștiințe de oameni ai adevărului. Altfel, cred că m-am prostit
și eu, dacă nu complect încă, departe nu va fi, căci cu cât merg lucrurile mai
prost, cu atât avem și vestitori numai de bucurii și veselii pentru timpul ce
vine. Cum pot fi astea înțelese nu mai știe nimeni!
Numai
Dumnezeu-Fiul Sărbătorit la Sfânta Sa Naștere în Lumea noastră de azi, ne mai
poate lumina!
Doamne ai
grijă de acest Neam Românesc - Oaia rătăcită - îndreaptă-ne către Biserica Ta-
Catedrala Neamului Românesc- România.
10 poeți 100
de poeme, Arena artelor, 2018
Valeriu
Anania, Virgil Ierunca, George Țărnea, Dragoș Vrânceanu, Damian Ureche, Traian
Dobrinescu, George Anca, Ioan St. Lazăr, Valentin Dolfi și Felix Sima.
DUMITRU SÂRGHIE
Deschidere de cuvinte
Adeseori,
suntem tentați să căutăm modele și valori în altă parte, fără să ne uităm în
jurul nostru și fără a ne osteni să ne aplecăm asupra modelelor și valorilor pe
care le-a avut și le are comunitatea în care ne ducem veacul. Județul Vâlcea
este, incontestabil, un tărâm fascinant al României profunde, un tărâm care a
dat națiunii și lumii întregi oameni de înaltă conștiință morală, filosofi,
sociologi, doctori, profesori, scriitori, dascăli minunați, diplomați,
cântăreți de operă, politicieni însemnați, dar și poeți de geniu.
Rațiunea
aceasta de a pune în lumină trecutul, prin legătura sa cu prezentul poetic al
acestor locuri de legendă, ne-a determinat, pe noi, cei de la Editura Arena
Artelor, dar și pe reprezentanții culturii Primăriei Municipiului Râmnicu
Vâlcea, cu toții fermecați de istoria acestui județ, să punem la cale o
antologie poetică dedicată Centenarului Marii Uniri.
Am îmbinat
astfel trecutul cu prezentul, fiindcă prezentul este trecutul viitorului și
viitorul trecutului, cum ar spune Măria-sa poetul Damian Ureche.
Volumul
acesta, care a văzut, de curând, lumina tiparului se numește „10 poeți vâlceni
– 100 de poeme” și-i cuprinde pe următorii autori: Valeriu Anania, Virgil
Ierunca, George Țărnea, Dragoș Vrânceanu, Damian Ureche, Traian Dobrinescu,
George Anca, Ioan St. Lazăr, Valentin Dolfi și Felix Sima.
Desigur că
această selecțiune a stârnit și va mai stârni anumite controverse în lumea
actuală a spiritualității vâlcene, celebra zicere latină „Invidia medicorum”
transformându-se, subit, în „Invidia poeticorum”. Rămâne ca oamenii de carte ai
Vâlcii (căci sunt câtă frunză și iarbă) să proiecteze, în același sens al
respectului față de valorile județului marelui sociolog Dumitru Drăghicescu, o
carte cu mult mai aleasă, mai frumoasă și mai luminoasă decât cea pe care am
dat-o noi, cei de la Editura Arena Artelor, din Slatina, posterității.
Oricum, ne-a
fost tare dor de Valeriu Anania și de „mănunchiul de prieteni” ai cuvântului
din acest volum, fiindcă „Așa ne-om pierde’n dragostea suavă / și ne-om topi’n
văpaia unui cânt, / și n’om mai ști de cer și de pământ, / Ci de fiorul
rătăcirii’n slavă.” (Valeriu Anania – Poem pentru suflet)
Ne vom
apleca cu respect asupra poeziei lui Virgil Ierunca, meditând la „Moartea
jocului secund”, căci „Moartea jocului secund / A scos vorbei sufletul /
Verbu-i verb de e minciună / Cântec, numai urletul.” (Virgil Ierunca – Moartea
joculuisecund)
Nu putea să
lipsească din volumul nostru poetul marilor iubiri, vâlceanul George Țărnea,
„declanșatorul de plăceri”, care a lăsat posterității atâtea și atâtea versuri
cantabile și memorabile, între care
și nemuritorul poem „Balada blondelor iubiri”, pe care noi, cei cu părul de
argint, îl fredonăm și astăzi: „E frumos, e prea frumos la tine-n suflet; / E
târziu, e prea târziu la mine-n gând, / Împărtășim, împărtășim aceeași taină, /
Dar nu se știe, nu se știe până când.”
Vom intra,
desigur, și în universul poetic al lui Dragoș Vrânceanu, recitindu-i „Cloșca cu
puii de aur” și pomenindu-i, desigur, versurile: „Ca o iederă, / te-ai
înfășurat în jurul meu, / și frunză cu frunză, / inel cu inel, / ai urcat până
la soare / și m-ai legat de el.” (Dragoș Vrânceanu – In memoriam uxoris)
Poposim,
dragi prieteni, și în lirica lui Damian Ureche, celebrul poet anticomunist,
care a fost împins la periferia societății de Securitate și care a fost obligat
să se refugieze în alcool, determinat fiind să încerce două evadări din
infernul comunist, fiindcă a îndrăznit să scrie câtevapamflete la adresa
„geniului din Carpați”. Versurile lui nemuritoare ar trebui aduse la cunoștința
tinerei generații, care trebuie să știe, cu adevărat, ce a însemnat rezistența
prin cultură în „era ticăloșilor”, când gunoaiele erau mereu la suprafață: „Mă
iartă, mamă, / să nu-ți pară rău, / că, după atâta amar de vreme, / fiul tău, /
înfrânt, se întoarce din războiul, / în care-nvingător a fost gunoiul!” (Damian
Ureche – Nunta utopică)
Ținând
legătura răstimpului cu timpul, ajungem, dragi prieteni, la lirica post-modernistă a lui
Traian Dobrinescu și la „Timpurile vieții” sale: „Alaltăieri, parcă, învățam /
să vorbesc viața. Nu știam vorbi decât / la timpul ce urma. Gramatica vieții
era / așa de simplă, precum gândurile / copilului ce crește cu fața la timp.”
Trecem la
George Anca, poet, eseist, specializat în indianistică. Operă vastă de
combinații pline de virtuozitate, între originismul universal și modernismul
arhaizant: „orele altora pe ce chef / de-am mai trăi calendare / ne-am răcori
coama păcatului / d’alde în Dodona în Kogaion / tot nimic nu merge pe cal /
piscine, alergări, endorfine.” (George Anca – scenometria)
Poet,
etnolog, critic și istoric literar, doctor în Științe filologice, Ion St.
Lazăr, descendent spiritual din Dragoș Vrânceanu, ne vorbește, în lirica sa,
despre „GreleleCerului”: „Fecioare de cuget / purtând sămânța / Duhului Sfânt,
/ ele sunt Grelele Cerului, / cu îngerii-n cânt”.
Original
până-n celula-mamă, poetul Valentin Dolfi conturează sfârșitul visului din
aventura sa textualistă:
„de la șapte
dimineața la șapte seara străzile / străluceau de curățenie ca aurul parcă eram
/ într-o farmacie zicea nenea Gicu de la sculărie / singurul dintre noi care
ieșise din țară / buimaci îl ascultam la locul de fumat / cu țigările lipite de
degete povestind mereu / și mereu aceleași amintiri din Elveția”. (Valentin
Dolfi – Amintiri din Elveția)
Ultimul, dar
nu cel din urmă, poetul vâlcean Felix Sima este cel care, în urmă cu peste 30
de ani, pe vremea „comunismului luminos”, la o întâlnire cu membrii Cenaclului
Balada din Slatina, m-a încurajat să scriu și iar să scriu, după ce am citit,
în fața celor prezenți, poemul „Ochii părintelui Ștefan”, poem care nu convenea
deloc preceptelor moralei comuniste din acel timp. Călărind poezia veacului,
Felix Sima trece spre munte pe un cal arămiu și readuce în prim-plan istoria:
„Pe calul acela, oricând vreau să fiu, / El are, în frunte, un corn cu o stea /
Cu care tot Cerul, când vrea, îl și bea / Acela e calul istoriei vechi, / Tot
fluierul Lumii îi cântă-n urechi… / El umblă pe deal, așteptând un haiduc /
și-n noapte rămâne în drum, sub un nuc…” (Felix Sima – Când trece spre munte un
cal arămiu).
Închinăm
acest volum Centenarului Marii Uniri, avândsentimentul că poezia e un
instrument de măsurat timpul, un instrument cu care mulți dintre românii
înzestrați cu talent au reușit, deseori, să iasă din temnițele spirituale
impuse devremurile noastre politice, din ce în ce mai huliganice.
Editura
Arena Artelor mulțumește Tipografiei Hoffman pentru spiritul colegial de care a
dat și dă dovadă, mulțumește tuturor celor care dețin drepturile de autor ale
poeților plecați la stele, pe care i-am cuprins în acest volum, și se apleacă,
respectuos, în fața elocinței poeților vâlceni contemporani, care fac cinste
județului Vâlcea, un județ care debordează de istorie și cultură.
EUGEN NEGRICI
Precuvântare
Sunt de-a
dreptul surprins, plăcut surprins – și nu o spun pentru că se cuvine să o spun
într-un moment aniversar – de felul cum a fost concepută și editată această
carte de către Editura ARENA ARTELOR, aflată sub bagheta scriitorului Dumitru
Sârghie. Fie și numai prin cei zece poeți și prin cele o sută de poeme
antologate, ea se dovedește capabilă să releve creativitatea acestui tărâm
binecuvântat, forța, dar și delicatețea spiritualității vâlcene. Ea ar fi
trebuit să trezească de mai demult o mai mare atenție din partea criticilor și
istoricilor literari.
Mărturisesc
că mi-am reprimat spiritul critic spre a gusta din plin poeticitatea acestor
texte care mă aruncă în melancolie, căci volumul acesta de versuri articulate,
concepute inteligent și expresiv, îmi recheamă în minte vremurile în care
mediul online nu-și dovedise puterea de egalizare și poezia era poezie,
oferindu-ți șansa de a te bucura de splendoarea actului creator în sine.
BLAJÍN, -Ă,
blajini, -e, adj. 1. (Despre oameni) Bun la inimă, blînd, pașnic, îngăduitor.
Pînă și moș Ștefan, om blajin, începu să se întărîte. BUJOR, S. 123. ♦ (Despre fire, expresie, manifestări ale oamenilor) Care exprimă bunătate, blîndețe; prietenos, binevoitor; blînd. Înfruntarea asta plină de luare în rîs nu era decît o formă, blajină și dulce a
răzbunării. POPA, V. 107. Azi, ca un sfînt dintr-o icoană veche, Blînd îmi
răsai cu fața ta blajină. GOSA, P. 26. Avea o figură simpatică, un zîmbet
blajin. VLAHUȚĂ, O. A. I 108. ◊ Fig. E... atît de bine și în pădurea Cotoșmanei,
cînd îi știi seama și noaptea e blajină. GALACTION, O. I 266. Moșul se reazămă
de perete și închide ochii la dezmierdarea blajină... a soarelui. SANDU-ALDEA,
U. P. 217. Apă bună Și adîncă și blajină. PĂSCULESCU, L. p. 176. ◊ (Adverbial)
O doamnă corect îmbrăcată în negru... se așeză lîngă dînsa și-i vorbi blajin și
dulce, mîngîind-o și încurajînd-o. BART, E. 358. 2. (Mai rar, despre animale)
Blînd, de care te poți apropia fără frică. O căprioară blajină, privind sfios
și naiv ca și cum n-ar cugeta la nimic, se uită la copiii care întind mîinile
pentru a o mîngîia. DEMETRESCU, O. 118.
Paștele sau
Paștile Blajinilor este o sărbătoare religioasă, considerată de unii ca fiind
creștină, iar de alții ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne[1] cu influențe
creștine considerabile. Sărbătorită preponderent, în Europa de Sud-Est, această
sărbătoare are la bază pomenirea celor decedați și anume a rudelor și
prietenilor apropiați. De Paștile Blajinilor credincioșii vizitează mormintele
rudelor/apropiaților de la cimitire, le aduc în ordine, iar după slujbă preoții
săvârșesc sfințirea lor.
Tradițional,
Paștile Blajinilor se sărbătorește în lunea de după Duminica Tomii, la o
săptămână de la Învierea Domnului, Paștile propriu-zis. În localitățile rurale
mai mari și în orașele în care sunt mai multe cimitire, sărbătoarea are loc
timp de mai multe zile, începând de sâmbătă.[2]
Țara unde
sărbătoarea ia cea mai mare amploare este Republica Moldova, unde ziua de luni
de după duminica Paștelui Blajinilor (la o săptămână după Paștile
creștin-ortodox) este declarată oficial ca fiind zi liberă.[3]
În capitala
Republicii Moldova, în Chișinău, tradițional de Paștele Blajinilor
municipalitatea pune la dispoziția populației rute de autobuz gratuite către
cel mai mare cimitir din țară și unul din cele mai mari din Europa – Cimitirul
Sfântul Lazăr (Doina).[4]
La slavii de
est ortodocși există o sărbătoare similară, numită Radonița (Радоница) la ruși,
Radaunița (Радаўнiца) la bieloruși și Provodî (Проводи) la ucraineni,
sărbătorită în ziua de marți de după Duminica Tomii[necesită citare].
În perioada
comunistă sărbătoarea nu se putea ținea lunea, aceasta fiind zi de muncă, de
aceea a apărut obiceiul de a pomeni pe cei răposați duminica, zi oficială de
odihnă, ceea ce nu corespunde tradițiilor, întrucât Biserica Ortodoxă nu
oficiază pomenirea morților în Săptămâna Luminată, inclusiv în Duminica Tomii,
fiind vreme de bucurie pentru Învierea Domnului. Pomenirile în alte zile
apropiate Paștilor Blajinilor, nu sunt o regulă oficială, consfințită de
Biserică, ci doar o practică locală.
Paștele sau
Paștile Blajinilor este o sărbătoare religioasă, considerată de unii ca fiind
creștină, iar de alții ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne[1] cu influențe
creștine considerabile. Sărbătorită preponderent, în Europa de Sud-Est, această
sărbătoare are la bază pomenirea celor decedați și anume a rudelor și
prietenilor apropiați. De Paștile Blajinilor credincioșii vizitează mormintele
rudelor/apropiaților de la cimitire, le aduc în ordine, iar după slujbă preoții
săvârșesc sfințirea lor.
Tradițional,
Paștile Blajinilor se sărbătorește în lunea de după Duminica Tomii, la o
săptămână de la Învierea Domnului, Paștile propriu-zis. În localitățile rurale
mai mari și în orașele în care sunt mai multe cimitire, sărbătoarea are loc
timp de mai multe zile, începând de sâmbătă.[2]
Țara unde
sărbătoarea ia cea mai mare amploare este Republica Moldova, unde ziua de luni
de după duminica Paștelui Blajinilor (la o săptămână după Paștile
creștin-ortodox) este declarată oficial ca fiind zi liberă.[3]
În capitala
Republicii Moldova, în Chișinău, tradițional de Paștele Blajinilor
municipalitatea pune la dispoziția populației rute de autobuz gratuite către
cel mai mare cimitir din țară și unul din cele mai mari din Europa – Cimitirul
Sfântul Lazăr (Doina).[4]
La slavii de
est ortodocși există o sărbătoare similară, numită Radonița (Радоница) la ruși,
Radaunița (Радаўнiца) la bieloruși și Provodî (Проводи) la ucraineni,
sărbătorită în ziua de marți de după Duminica Tomii[necesită citare].
În perioada
comunistă sărbătoarea nu se putea ținea lunea, aceasta fiind zi de muncă, de
aceea a apărut obiceiul de a pomeni pe cei răposați duminica, zi oficială de
odihnă, ceea ce nu corespunde tradițiilor, întrucât Biserica Ortodoxă nu oficiază
pomenirea morților în Săptămâna Luminată, inclusiv în Duminica Tomii, fiind
vreme de bucurie pentru Învierea Domnului. Pomenirile în alte zile apropiate
Paștilor Blajinilor, nu sunt o regulă oficială, consfințită de Biserică, ci
doar o practică locală.
Rahmans
(Ukrainian: рахма́ни, Romanian: rohmani, blajini) — according to Ukrainian
popular beliefs, a mythical nation of righteous Christians.
Neopagans
think that Rahmans is the allusion to the Indian caste of Brahmins.[3]
Romanian name
The
etymology of the word blajini ([blaˈʒinʲ]) is the slavonian blažĕnŭ meaning
kind, well-minding person.
Rahmanian Easter
Following
the Orthodox Christian calendar, Romanians from Banat, Transylvania, Bukovina
and Maramureș regions celebrate the Rahmanian Easter (Romanian: Paştele
Blajinilor) on the first Monday after St. Thomas Sunday. The Rahmanian Easter
is called also Easter of Deaths or Mighty Easter.
Ukrainians
celebrate the Rahmanian Easter (Ukrainian: Рахманський Великдень) on
Mid-Pentecost.
Since
Rahmans live in isolation and have no year computation of their own,[6] they
have no way of knowing when Easter comes. It is for this reason that Romanians
and Ukrainians eat dyed eggs and let the shells flow downstream, from there
they believe they will get to the Rahmans.[5][2][7]:37 There is a custom in
Oster, Lityn, and Lutsk districts to throw egg shells into the river on Easter
Eve.
For
celebrating the souls of dead relatives or friends, Romanians from the
above-mentioned regions prepare festive meals and offer them, in the cemetery,
nearby the tombs, after the religious mass and benediction, to all who wished
to commemorate and pay their respects to the dead. They cheer up in memory of
the deceased.
Romanian beliefs
Romanians
generally perceived the earth as a disc, and they imagined what existed on the
other side. This other earth is imagined as a mirror image of our own, and as a
home to this creatures.
They are
described as anthropomorphic and short, sometimes having the head of a rat.
They are either described as malicious or as having great respect for God and
leading a sinless life. They are considered to fast the year through, and thus
doing humans a great service.[7]:33
Blajin also
means a dead child who did not receive the benediction of Holy Spirit. The
ethnograph Marian Simion Florea wrote : Blajini are fictitious beings,
incarnations of dead children not baptized who live at the end of Earth, nearby
The Holy water (of Saturday).[8] Some explain them as the descendants of Adam's
son Seth. Others think that they used to live alongside humans on the earth,
but Moses, seeing his people oppressed by them, split the waters and, after he
and his people had retreated to safety, poured the waters back onto them,
sending them to their current abode.[7]:34
Dacia Romana
In perioada
106 d.C. - 275 d.C. Dacia a fost sub stapânire romana. In aceasta perioada, prin
cucerirea Daciei, Imperiul Roman s-a refacut financiar si si-a intins granitele
mult spre miazanoapte. Cuceritorii romani au stiut ca dacii pot fi o aparare
foarte eficienta impotriva dusmanilor Imperiului Roman, deoarece erau
recunoscuti ca fiind de o vitejie fara egal. Geograful Ptolemeu afirma ca
hotarele Daciei Traiane se intindeau la apus pâna la Tisa, la miazanoapte pana
la muntii Carpati, la rasarit pana la râul Hierasos (identificat de unii cu
Siretul, de altii cu Prutul), iar la miazazi pana la Dunarea. In anii urmatori
razboaielor daco-romane, si in Muntenia si in Moldova au existat permanent
legiuni romane si asezari daco-romane.
Procesul de
sinteza si conlocuire a fost atât de intens deoarece dacii insisi erau urmasi
ai tracilor, precum foarte posibil erau si romanii. Astfel, este mai mult decât
probabil ca geneza poporului român are un caracter de altoire etnica a doua
popoare congenere, rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoarele urmase
ale latinilor si cea mai latina dintre limbile romanice. Insusi numele
românilor vine de la romani, cum poate foarte bine sa vina de la ROHMANI,
poporul stravechi, ancestral din care insisi romanii sunt descendenti. Marele
istoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre
popoarele romanice - abstractie facând fragmentul etnic neinsemnat al
romansilor - care pastram numele stapânitorilor". Acest fapt nu se explica
mai convingator decât prin romanitatea etnica intrinseca a dacilor, popor
congener cu latinii. Limba daco-romana este latina vulgara, limba care a
continuat sa fie folosita pe pamântul Daciei si dupa ce romanii si-au retras
armatele, tocmai pentru ca ea continea elementele lingvistice stravechi comune
celor doua idiomuri. Toti scriitorii antici sunt de acord ca dacii erau un popor
extraordinar de numeros, astfel incât teza exterminarii este absurda. Dacii si
romanii au coabitat si s-au amestecat nu numai in perioada de ocupatie romana a
Daciei, ci acest amestec a fost mai mult un aliaj extraordinar a doua popoare
ce aveau o radacina straveche comuna.
Faptul ca
latina vulgara s-a vorbit nu numai de catre colonistii romani aflati mai mult
in orase, ci chiar in satele Daciei Traiane, unde populatia era predominant
alcatuita din taranii daci, dovedeste faptul ca nu era o limba importata, ci
una care se potrivea perfect cu fondul lingvistic dac. In perioada traiana,
Dacia a fost o singura provincie. Mai târziu, pe vremea imparatului Hadrianus
(119-120 d.C.) ea a fost impartita in doua: Dacia Superior si Dacia Inferior,
adica partea de miazanoapte (nord) si parte de miazazi (sud). Intre 158-159
d.C., când domnea imparatul Antoninus Pius, Dacia s-a impartit in trei: DACIA
POROLISSENSIS, DACIA APULENSIS si DACIA MALVENSIS. Prima cuprindea partea de
vest a Ardealului, cu Tara Crisului si Muntii Apuseni si avea capitala la
Porolissum (azi, Moigrad). Dacia Apulensis avea resedinta la Apulum
(Alba-Iulia) si cuprindea restul Ardealului si Banatul, iar Dacia Malvensis
cuprindea Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei. Dacia a fost permanent o provincie
aflata sub supravegherea directa a imparatului, era deci o provincie imperiala.
Ea era condusa de un trimis imperial numit Legatus Augusti pre praetore. Mai
târziu, când Dacia a fost impartita in trei, trimisul imparatului s-a ales
dintre fostii consuli si isi adugau la titlu, la urma, cuvintele "trium
Daciarum". El era functionarul suprem si administratorul provinciei.
El era
ajutat de trei administratori financiari, numiti "procuratores", care
strângeau darile si repartizau cheltuielile. Marile impozite pe care le-am
platit dacii demonstreaza bogatia tarii, iar marele numar de soldati daci
daruiti Romei dovedeste capacitatea militara de exceptie a Daciei. Organul
superior era Legatus Augusti, dar local exista un Concilium Provinciarum
Daciarum trium, un fel de mic parlament. Resedinta lui Legatus Augusti era in
fosta capitala a Daciei, in Sarmizegetusa, iar dupa anul 118 d.C. s-a mutat la
Apulum. Tot la Sarmizegetusa se afla si "preotul incoronat al celor trei
Dacii si care slujea la altarul imparatului Sacerdos arae Augusti Coronatus
Daciarum III", dat fiind ca imparatul roman isi luase si titlul sacru,
divin. Preotii care oficiau cultul imparatului aveau la Sarmizegetusa un
templu, Aedes Augustalium, foarte impunator. Pentru cucerirea Daciei, Imperiul
Roman a utilizat o armata impresionanta. Izvoarele istorice si inscriptiile
vorbesc despre 9 legiuni a câte 6000 de soldati, 10 detasamente de cavalerie,
35 de cohorte (detasamente de infanterie) la care se adauga cohortele
pretoriene care l-au insotit pe imparat si trupele neregulate si marinarii de
pe Dunare. La razboiul impotriva Daciei au participat peste 100.000 de soldati
romani. Printre generali, comandând Legiunea Prima Minerva, se afla si viitorul
imparat Hadrianus. Dupa cucerirea Daciei, la Apullum a stationat permanent
Legiunea XIII Gemina iar la Potaissa (Turda de azi) legiunea V Macedonica.
Apararea
provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri, castre si
castele. Nenumarate descoperiri arheologice atesta prezenta acestui tip de
fortificatii romane pe teritoriul României de azi (Dacia de atunci). S-au
intarit si orasele, in jurul carora s-au construit ziduri de aparare. In Dacia
romana au existat ca si in restul Imperiului Roman, asezari de trei tipuri:
colonii, municipii si sate.
Coloniile
erau urmatoarele asezari: Sarmizegetusa (sau Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj); Drobeta (Turnu-Severin);
Dierna (lânga Orsova); Potovisa sau Potaissa (Turda); Romula (Rosca); Aquae
(Calan).
Municipiile
cele mai cunoscute au fost: Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jipa, lânga
Caransebes) si Ampelum (Zlatna, in Mtii Apuseni). Dinu C. Giurescu afirma ca
mai exista alte 91 de localitati, datând din epoca Daciei Traiane al caror
statut administrativ este insuficient cunoscut astazi. Aceste localitati si-au
reluat in prima jumatate a sec.XX si numele roman.
Municipiile
erau orase cu mai putine drepturi decât coloniile, care erau alcatuite din
cetateni romani cu drepturi depline, care puteau deci alege la Roma pe inaltii
demnitari si puteau fi alesi la rândul lor. Intre municipii, unele aveau mai
multe drepturi iar altele mai putine, existând insa posibilitatea evolutiei, in
sensul ca unele municipii puteau fi ridicate la rangul de colonii, iar unele
sate (vici sau pagi) puteau fi facute municipii. Romanii pastrau astfel o
puternica emulatie intre colectivitati. Coloniile si municipiile erau conduse
de un consiliu, numit ardo decurionum, alcatuite din 20 de consilieri sau
decurioni. Dintre acestia se alegeau fie doi (in colonii), fie patru (in
municipii) cu atributii similare primarilor si ajutorilor de primari de astazi.
Ei aveau si atributii judecatoresti, fiind numiti quattorviri jure dicundo,
condusi de unul dintre ei, numit primus. Quattorvirii erau alesi pe o perioada
de un an iar dumvirii pe o perioada de 5 ani. In afara de cei mentionati
anterior, administratia oraselor - colonii sau municipii - mai cuprindeau si pe
edili, care se ocupau de estetica urbana si pe questori, care corespundeau
casierilor. Orasele mai aveau de asemenea câte o persoana importanta, care
putea sa le sprijine sau sa le apere, dupa cum era cazul, la fixarea
impozitelor sau a unor prestatii extraordinare. Aparatorii se numeau patroni
sau defensori.
Unul dintre
patronii Sarmizegetusei era chiar guvernatorul provinciei, trimisul
imparatului, proconsului Tiberius Fronto. Ptolemeu, preluând si izvoare
anterioare, noteaza in harta sa un numar de 44 de orase in Dacia. S-au
descoperit cele mai multe dintre ele, chiar unele despre care se credea ca au
disparut, cum ar fi Comidava si Puroboridava, orase dacice propriu-zise.
Piroboridava, despre care s-a crezut ca ar fi disparut dupa caderea regatului
dac, o gasim, intr-un papirus descoperit recent, mentionata ca existând inca
din sec.II d.H. deoarece romanii au trimis acolo in garnizoana un detasament
din Cohors I Hispanorum Veterana, al carui lagar era la Drajna de Sus. Intr-o
inscriptie din sec.III, gasita la Novae (pe teritoriul actualei Bulgarii) este
amintit una nume Aurelius Victor Perburidavensis, adica Piroboridava.
Pastele Blajinilor – Traditii si
legende
CalendarulOrtodox.ro
Conform
traditiei din popor, in lunea care urmeaza duminicii Tomei se sarbatoreste
Pastele Blajinilor. In zonele rurale, oamenii mai folosesc si denumirea de Rohmani
cand se fera la Blajini.
In popor,
oamenii credeau ca blajinii se numara printre cei dintai oameni de pe pamant.
Acestia traiesc fara femeile lor, stand cu ele doar 30 de zile pe an in scopul
procreatiei. Incapabili de a savarsi fapte rele, blajinii se afla dincolo de
lumea vazuta, pe unde se varsa Apa Sambetei, pe Ostroavele Albe. Cele mai
insemnate preocupari ale Blajinilor sunt rugaciunile si postul pentru cei vii.
Se crede ca desi acestia sunt virtuosi, Blajinii nu stiu cum sa calculeze cand
va cadea sarbatoarea Sfintelor Pasti. Oamenii dau de veste Blajinilor ca a
venit Pastele cu ajutorul apei, aruncand pe ea coji de oua rosii.
In ziua de
Pastele Blajinilor, in regiunea Botosanului batranii obisnuiau sa dea de-a dura
oua rosii in amintirea Blajinilor. In Bucovina, in aceasta zi se obisnuia
mancatul de iarba verde, unde se obisnuia sa se lase fimituri pe pamant, pentru
a ii pomeni pe cei morti. In alte zone din tara, oamenii obisnuiesc sa mearga
in aceasta zi la cimitire si sa dea pomana oua rosii, cozonac si pasca celor
nevoiasi dar si sa puna flori pe morminte.
Tot in
aceaasta zi nu se pomenesc doar mortii cunoscuti, ci tot neammul stramosilor
comuni. De asemenea, se obisnuieste ca fiecare femeie sa aduca cu ea un stergar
strans la un capat si legat cu o lumanare. Stergarul este oferit cadou
preotului care urmeaza sa citeasca pomenicele.
De asemenea,
despre Blajini se mai crede faptul ca acestia provin din copii nebotezati, care
au murit imediat dupa nastere. In conceptia altora, acestia sunt cei care
sustin stalpii pamantului, iar lipsa acestora ar arunca lumea in haos.
Iar unele
persoane mai cred despre Blajini ca acestia sunt urmasi ai celor care si-au
gasit sfarsitul pe mare, in momentul in care Moise a scapat poporul evreu de
robia egipteana, despartind apele. Acestia au ajuns sa ramane pe o insula
apropiata de Rai, pe unde ar trece Apa Sambetei.
Tot in
Bucovina se crede ca Blajinii sunt jumatatea de sus om, iar cealalta jumatate
peste si ca traiesc in apa. De asemenea, femeile si fetele acestora canta
foarte frumos.
Mai mult,
unii credinciosi cred ca Dumnezeu a creat prima data uriasii. Iar datorita
faptului ca acestia se razboiau intre ei, Creatorul i-a lasat sa piara si a
creat Blajinii. Datorita faptului ca acestia erau prea mici, ei au fost mutat
pe lumea cealalta si abia apoi l-a facut pe om.
Pastele Ortodox,
traditii: Pastele Blajinilor semnificatii.
Prima luni
din a doua saptamana dupa Pasti se mai numeste Lunea Mortilor, Pastele
Mortilor, Pastele Mici, Pastele Rohmanilor, Pastele Blajinilor sau Matcalaul.
Blajinii
sunt fiinte mitice, care traiesc pe Taramul Celalalt, dar pastreaza legaturi cu
lumea noastra. Li se mai spune Rohmani, Rocamni, Rugmani, Urici si Oameni
Rosii.
Ei locuiesc
in Ostroavele Albe ale Apei Sambetei. Unii dintre ei au apucaturi dusmanoase.
Cele mai multe legende ii prezinta insa ca pe niste fiinte miloase, devotate
lui Dumnezeu.
Asdar,
Blajinii sunt fiinte mitologice, care desi traiesc pe Taramul Celalalt, dar
pastreaza legaturi cu lumea terestra, devenind niste "mesageri
interdimensionali".
Se crede ca
ei provin din copii nebotezati morti imediat dupa nastere. Altii spun ca
Rohmanii sunt oameni vechi, care au o credinta mai curata decat a actualilor
pamanteni.
Ei duc cam
aceeasi viata ca noi, avand orase si sate. La sfarsitul lumii ei vor lua locul
oamenilor pe pamant.
De Pastele
Blajinilor se crede ca sufletele mortilor sunt slobode; de aceea in aceasta zi
se gatesc multe si alese bucate, impartindu-se pe la vecini, cu credinta ca
mortii numai in aceasta zi sunt liberi si pot gusta din mancarurile pregatite.
La cine nu
serbeaza si nu da mortilor de pomana vin mortii noaptea si le cer. In unele
tinuturi se impart doar oua si colaci saracilor si se face slujba la cimitir.
De Pastele
Blajinilor au loc sarbatori campenesti, unde se mananca oua rosii si
incondeiate. Se crede ca Blajinii se bucura tare mult vazandu-i pe oameni ca
petrec la aceasta sarbatoare.
In aceasta
zi, in Botosani, batranii dadeau de-a dura oua rosii in amintirea Blajinilor,
iar in Bucovina se manca la iarba verde, unde multe firimituri erau lasate sa
cada intentionat pe pamant, intru pomenirea celor morti.
In cele mai
multe locuri din Romania, oamenii merg in aceasta zi la cimitire, dand de
pomana oua rosii, pasca si cozonac si punand flori pe morminte.
De Pastele
Blajinilor nu se pomenesc doar mortii cunoscuti pe linia ascendenta a unei
familii, ci intregul neam al stramosilor comuni: Uitatii, Nestiutii, Albii.
Când se serbează ”Paştele
blajinilor“?
Ce înseamnă în tradiţia populară
pastele blajinilor, duminica Tomii,
sarbatoare crestina
de Marina Dohi
Conform
tradiţiei din popor, în lunea care urmează Duminicii Tomei se sărbătoreşte
Paştele Blajinilor. În zonele rurale, în zona Bucovinei, oamenii mai folosesc
si denumirea de Rohmani.
Paştele
Blajilor sau Paştele Morţilor se ţine în lunea de după Duminica Luminată, la o
săptămână după Învierea Domnului. În acest an, va fi în 17 aprilie. Tradiţia
populară de Paştele Morţilor spune că blajinii sunt de fapt sufletele celor
morţi, ale celor care nu mai sunt printre noi.
I se spune
„Paştele Blajinilor“, „Paştele Rohmanilor“ sau „Mătcălăul”. „Mătcălăul“ este
patronul fetelor care, în această zi, se prind „mătcuţe”, adică surate, surori
de cruce.
”Mătcălăul“
e frate mai mic cu Paştele. „Tot în această zi de luni se crede că sufletele
morţilor sunt slobode şi se întorc acasă, spre a se ospăta din hrana ofrandă,
iar dacă cineva uită să împartă de pomană, vin noaptea şi o cer. Peste zi, au
loc adevărate serbări câmpeneşti, unde se mănâncă ouă roşii, spre bucuria «Blajinilor»
care sunt fericiţi atunci când îi văd pe oameni că le ţin sărbătoare, potrivit.
folcloristului Florea Marian Simion, citat de scrie adevarul.ro.
Cine sunt blajinii
Tradiţia
populară spune că blajinii ar fi printre primii oameni de pe pământ, care
trăiesc doar 30 de zile pe an cu femeile lor, în scopul procreaţiei. Despre
blajini se spune că sunt incapabili să facă rău cuiva, întrucât trăiesc doar în
rugăciune şi post, dar eu nu cunosc cu adevărat ziua în care se sărbătoreşte
Paştele, fiind anunţaţi despre eveniment de oameni.
”Blajinii“
sunt personaje mito-folclorice despre care se povesteşte că trăiesc pe «Tărâmul
Celălalt», în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, râu mitic aflat la horarul
dintre cele două lumi. Li se mai spune Rogmani (Moldova), Ragmani (Maramureş),
Rohmani (Bucovina), sau Rugmani (Năsăud) şi se crede că s-au întrupat din
sufletele curate ale copiilor morţi nebotezaţi sau că ar fi descendenţi ai
oamenilor primordiali prezenţi la Facerea lumii şi că, încă de pe atunci,
susţin stâlpii Pământului.
Singurul
moment din an când oamenii pot comunica cu ”Blajinii“ este cel pascal. Atunci
tinerele fete neajunse la pubertate şi femeile „iertate” aruncă coji de ouă
roşii pe apele curgătoare, pentru ca o săptămână mai târziu, şi anume în a doua
luni după Paşte, aceste fiinţe enigmatice să primească vestea Învierii
Mântuitorului.
BLAJINII, LOCUITORII DE LA MARGINEA
PĂMÂNTULUI
În Iliada,
Homer îi pomenește pe abioi ca fiind un neam de origine traco-getică, al căror
nume ar desemna pe cei care duc o viață pașnică, liniștită, adică oameni
blajini. Istoricii greci îi considerau pe abioi ca fiind un popor de origine
hiperboreeană. Și pentru că locuiau dincolo de Istru, erau considerați nordici.
Mircea
Vulcănescu a căutat să lămurească sorgintea apariției în paleofolclor a unor
metonime de tipul, căpcăuni, uriași, urici, blajini, abioi, ,rolumani, ragmani,
solomonari.
Căpcăunii ar
fi fost făpturile create de Fărtat și corupte de Nefărtat. Uriașii aparțin
celei de a doua ere antropogenice și ar fi populat Pământul înainte de crearea
omului. Dintre aceștia, pelasgii ar fi fost creatorii de artă de la Cucuteni,
Vădastra, Hamangia. Uricii ar fi fost ultima specie umană, numiți uneori
rahmani sau alteori blajini. Erau opuși ca dimensiune și ca fire uriașilor,
mari cât jumătate de om, dar buni și cinstiți.
Pentru că
oamenii s-au întins pe tot pământul, blajinii au fost obligați să se retragă
spre marginea pământului, tocmai spre stâlpii cerului și chiar în ostroavele
albe ale Apei Sâmbetei. După dispariția oamenilor, ei, blajinii, vor stăpânii
Pământul.
Solomonarii
pot interveni în declanșarea sau oprirea ploilor. Solomonarii au o înfățișare
respingătoare, descind din munți la vreme de cumpănă, străbat satele, cerșesc
și prin asta încearcă inima oamenilor. Pomana pe care o primesC o aruncă pe
ape, necuraților. Când sunt refuzați, se răzbună pe întreg satul, vremuind
grindină și ploaie.
Solomonarii
se întorc în țara lor pe calea norilor. Ei stau pe nori ca pe un cal. Blajinii
ar fi o populație care din cea mai veche istorie atestă posibilitatea
existenței unei lumi paralele. Ei trăiesc sub pământ și au o singură zi
festivă, Paștele Blajinilor.
Ei sunt
anunțați de săteni că a venit Paștele, aruncând coji de ouă roșii pe râuri,
după care sunt oferite ofrande în cimitirul satului.
Ei mai sunt
numiți și rolumani și sunt considerați un fel de model al brahmanilor. Pentru
că sunt buni și drepți, Dumnezeu i-ar fi dus pe Tărâmul Celălalt, sub pământ,
pe unde curge Apa Sâmbetei.
Vasile
Voiculescu făcea în una din operele sale o analogie între blajini și sihaștrii
coborâtori din geto-daci. Aceștia trăiau în chiliile lor rupestre din Munții
Buzăului, iar primăvara porneau spre satele din vale sau spre Buceac pentru a
oferi sătenilor unele servicii în altoirea pomilor sau în zootehnie. Sihaștrii
erau considerați oameni slobozi, fără să le pese de rânduiala obștei, asemenea
blajinilor.
Blajinii”. Milogi de profesie și preoți care nu sunt… preoți
Scris de Cosmin
Zaporojan | 16 aprilie, 2018 | Constanța | 0
Paștele
Blajinilor este o zi de sărbătoare pentru creștinii ortodocși, o zi dedicată
pomenirii celor care nu mai sunt printre noi. Orânduielile bisericii spun că
cei vii trebui să ofere daruri și mâncare ca milostenie pentru cei adormiți,
iar preoții să le facă pomenire la căpătâi. Bineînțeles, tradiția, cutumele și
interpretările ulterioare au transformat această zi în afacerea „Blajinii”,
care, între noi cei vii fie vorba, numai a sărbătoare sau a moment spiritual
sau religios nu mai seamănă. Cel puțin, nu în cimitirele din Constanța.
Ca în
fiecare an, prima duminică și zi de luni după Paște sunt dedicate pomenirii
morților. Majoritatea dintre noi au în familie o rudă sau o persoană dragă
plecată dintre cei vii. Așa că experiența Paștele Blajinilor probabil că o
împărtășim la fel, an de an. Fiecare înțelege ce vrea, îi găsește propria
semnificație sau mângâiere, după nivelul de credință, cunoștințe religioase sau
pur și simplu experiență și practică bisericească. În fond, toți ajungem în
aceeași îmbulzeală, ne călcăm pe picioare și milostivim cu pachete aceiași
„amărâți”. Noi suntem mulțumiți că ne-am achitat de sarcini față de cei morți,
preoții sunt încântați de veniturile consistente generate de zecile de
mini-slujbe de pomenire, în timp ce tone de mâncare, dulciuri și băutură ajung în
sacii speculanților, care pleacă din cimitire cu taxiurile burdușite.
https://georgeanca.blogspot.com/2018/12/blajinii.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu