Doina Ţetcu - File de istorie traită:1989-1990

File de istorie traită:1989-1990

de Doina Tetcu

dtetcu@yahoo.com

 Motto

« On ne peut pas s’écarter de la manifestation

Puisque nous sommes plongés dedans. »

Eugène Ionesco

Journal en miettes

Şi eu am văzut revoluţia şi am trăit-o. Mai întâi am privit ca la teatru de la balcon. Ştiţi că revoluţia a început sub geamurile mele? Să nu-mi spuneţi că nu a fost revoluţie! O fi fost şi altceva, dar a fost şi revoluţie. Am fost acolo! După ora 12, când au fost primele semne de organizare, tinerii care s-au adunat în faţa sălii Dalles s-au retras către Universitate şi s-au întors mai mulţi. La 4 erau deja foarte mulţi. Au venit şi muncitorii! Şi au strigat şi au scandat, şi au spus Tatăl nostru. Şi, la un moment dat, au scandat, uitându-se spre bloc şi arătând cu mâna către noi, cei atârnaţi la geamuri: „Şi voi sunteţi români, şi voi sunteţi români, veniţi cu noi, veniţi cu noi!“

Mi-a fost tare ruşine atunci! Gândeam la fel, dar acţionam diferit. Cu lacrimi în ochi, am coborât scările şi am intrat în mulţime. Fusesem la o distanţă de numai 9 etaje de revoluţie. Acum eram în revoluţie. Ce diferenţă mare! De sus priveam ca un strateg toate mişcările trupelor de armată, de miliţie, dar şi trupele USLA (atunci am aflat că există aşa ceva), puteam să evaluez, să apreciez. De jos nu vedeam, nu auzeam. Simţeam. Simţeam coeziunea mulţimii, simţeam vibraţia care ne unea. Nu-mi era frică ! Trăiam! Trăiam ceva înălţător! După un timp, am ridicat ochii şi l-am văzut pe tata la balcon. Singur şi bolnav, numai în cămaşă. Mi s-a făcut frică pentru el. La copii nu mă gândeam. Erau de trei zile plecaţi la bunici, în Balta Albă. Atunci mi-am zis să urc puţin să văd ce face tata. Şi să mai analizez situaţia de ansamblu. Aveam acces la ceva la care mulţimea nu avea acces. Am ajuns sus. După câteva minute, a intrat în casă şi soţul meu. Pe tata am pus o haină, că era prea dezbrăcat.  Împreună am ieşit pe balcon. Şi am văzut mulţimea aliniată faţă în faţă cu soldaţii. Înainte de a coborî, au fost trupe USLA, îmbrăcaţi ca nişte cosmonauţi, cu costume albastre, cu căşti cu parbriz şi scuturi argintii. Cei de acum erau îmbrăcaţi în kaki şi aveau căşti şi scuturi albe. Deodată, apare un camion mare. Vine cu viteză dinspre Universitate. Când ajunge în dreptul manifestanţilor, încetineşte, mulţimea se desface în două, soldaţii la fel, camionul trece şi se opreşte pe undeva prin faţă pe la magazinul Unic. Rândurile se refac. Manifestaţia de protest continuă. După un timp, apare alt camion în mare viteză, care frânează aproape de mulţime, rândurile se desfac, se face culoar şi camionul trece. Şi încă o dată. Scandările continuă. Manifestanţii oferă flori soldaţilor. Apoi îngenunchiază şi spun Tatăl nostru. Şi mai apare un camion, în viteză şi mai mare, dar care nu a mai frânat, a intrat şi a izbit în mulţime ca într-un zid. Aşa s-a auzit. Cât pe-aci să intre şi în soldaţi. Atunci am intrat în casă, am început să dau din picioare şi să urlu. Am avut cel mai cumplit sentiment de vinovăţie. De ce nu am strigat, de ce nu i-am avertizat să se ferească? Dar totul s-a petrecut atât de repede, că nu mi-am dat seama. Mai fuseseră şi alte camioane care procedaseră altfel. De unde să ştiu eu ce va fi?

Soţul meu a crezut că am făcut un şoc emoţional şi mi-a dat o palmă să-mi revin. Am vrut să mă întorc pe balcon să văd ce s-a întâmplat. M-a ţinut, nu a vrut să mă lase. L-am împins cu forţă şi am ieşit. Doamne! Jos fusese măcel. Camionul s-a oprit şi a prins între roţile sale duble un tânăr pe care-l laminase. Un altul era prins între o roată dublă şi uriaşul rezervor de benzină. Alţi câţiva zăceau întinşi pe jos, fără suflare. Eu am apreciat că erau vreo 25. Pe crucea care a fost montată mai târziu scrie 13. Poate unii au fost răniţi şi au scăpat, poate am apreciat eu greşit. În rest, nu mai era nimeni, numai soldaţi. Fugiseră toţi, care încotro.

Majoritatea s-a adăpostit în sala de expoziţie de la Dalles, unde au spart vitrinele ca să poată să intre. Alţii au fugit pe scările blocului. Atunci au pătruns în bloc miliţieni, care erau pe strada Traian Vuia, şi au tras ţintit. În stradă s-au auzit rafale de mitralieră. Două fete au fost împuşcate în cap în holul blocului.

Aşa mi s-a povestit de cei doi care au reuşit să ia liftul şi să ajungă până la noi. Niki a auzit zgomot şi a deschis uşa. Eram toţi speriaţi, dar calmi. Prima întebare pe care le-am pus-o a fost cum îi cheamă. Dacă vin miliţienii să zicem că suntem prieteni. Erau o fată şi un băiat. Doi tineri. El pe la 30 de ani. Ea era studentă şi ţinea în mână o bucată de steag. Mi l-a întins. Mă gândeam cum să scăpăm de el. Să-l ard şi să-l arunc în WC? Ciudate reacţii au oamenii! Când fata a vrut să intre în casă, mi-a cerut ceva să-şi şteargă cizmele. Atunci i-am întins bucata de steag. Şi şi-a şters cizmele cu steagul. Nu mi-am mai pus problema arderii steagului, l-am aruncat în baie, undeva sub chiuvetă. Cine spăla şi freca a doua zi acea bucată de steag?

Am închis geamurile. Niki, care făcuse armata, mi-a interzis să mai deschid geamul, ba chiar ne-am adăpostit în baie când a început concertul de mitraliere şi cerul s-a luminat. Dar în turuiala   continuă   se   auzeau împuşcături disparate.   Peste ani, când am aflat că nu toate gloanţele erau adevărate, am înţeles că acele împuşcături izolate au fost ţintite şi au făcut victime.

Am întrebat-o pe fată cum a ajuns la manifestaţie. Mi-a răspuns că venise la coafor să se tundă, la Sabena. Era un coafor vestit şi multă lume venea acolo. Şi, în timp ce se tundea, a început manifestaţia. Coafeza s-a speriat şi i-a spus că nu o mai poate tunde. Şi fata a plecat cu părul tuns numai într-o parte. A pornit către Piaţa Romană. Dar a auzit ce se scanda. S-a întors şi a vrut să se alăture mulţimii. Dar i s-a făcut frică şi a vrut să plece. Apoi, ruşinată, şi-a spus: „Dacă toţi fac ca mine, cine mai rămâne?“ Şi a rămas, s-a încolonat şi a strigat. Era pe margine, în apropierea trotuarului. Când a venit monstruosul camion, mulţimea s-a călcat în picioare, ea a fost doborâtă şi nu a reuşit să se mai ridice în picioare. S-a agăţat cu braţele de piciorul unui bărbat şi acesta a târât-o după el până când a reuşit să se ridice. Norocul ei că a fost la margine şi norocul ei că a intrat printre primii în bloc şi a ajuns până sus la noi. Tânărul a venit mai târziu, de la serviciu. Era tot fizician. El nu a ajuns din întâmplare. După ce ne-am liniştit  puţin  şi miliţienii   nu  ne-au  vizitat, iar manifestaţia se mutase la Intercontinental şi sub geamurile noastre se instalase marele stat major al armatei, miliţiei, securităţii, gărzilor patriotice, m-am gândit că noaptea e lungă şi incertă. Trebuia să mâncăm ceva. Eram fericită fiindcă tocmai reuşisem sa cumpăr cu o zi înainte pâine, un salam de vară întreg (singurul care se găsea din când în când), zahăr şi lămâi. Ceai aveam. Am făcut un ceai mare, dulce şi cu lămâie multă. Am pus salam pe pâine şi l-am numit sandwich. Am mâncat şi ne-am simţit mai bine.

Am privit afară, prin geamul închis, cât s-a putut, dar totuşi s-a văzut cum s-a ridicat baricada de la Intercontinental, cum a ars, cum au escaladat-o blindatele cu şenile şi cum s-a pus furtunul cu apă pe manifestanţi. Şi după ora 2 noaptea, cum au venit maşinile de salubritate care au adunat cadavrele şi au spălat de sânge carosabilul şi trotuarele, dar nu şi gangul de la intrarea în blocul meu.

Dimineaţa, oaspeţii noştri vroiau să plece. Şi noi doream asta. Zona era închisă, înconjurată de armată. Nu ştiam ce se poate întâmpla. Se făcea control de acte la ieşirea din bloc? S-a mai întâmplat asta şi pe timp de pace. Am procedat ca în filmele cu partizani. Soţul meu a plecat la serviciu. Consemnul a fost că, dacă   merge înainte, totul era bine şi, dacă traversează, înseamnă pericol. A mers înainte. Şi cei doi au plecat pe rând, respectând consemnul, întâi băiatul, apoi fata.

Eram sub asediu. Puteam ieşi din zonă, dar de intrat intrau numai riveranii. Nu ştiam cât va dura şi ce se va întâmpla. M-am hotărât să cobor şi să încerc să merg la Unic, care se vedea că e deschis, şi să iau raţia lunara de zahăr, ulei şi, de o lună încoace, şi jumătate de kilogram de carne de persoană (o singură dată pe luna puteam să cumpăram, se raţionalizase!). Am coborât şi în gang am văzut lacul de sânge. M-am oprit, am tesărit, m-am înfiorat. Sânge de om! Pe unde să calc? N-am avut pe unde şi am călcat în sânge de eroi.

Am ajuns în strada de curând spălată cu detergent, am păşit şi, după câţiva paşi, m-am oprit şi am privit înapoi. Priveam urmele de sânge ale paşilor mei.

M-au urmărit de-a lungul timpului aceste urme însângerate şi m-au adus înapoi acasă atunci când, în Statele Unite fiind, am primit invitaţia şi am fost tentată pentru o clipă să rămân acolo. Şi tot ele, dar mai ales trupurile tinere care s-au sfârşit fără vină pe 21 decembrie 1989 în faţa intrării casei mele, m-au îndemnat să strâng bani din om în om, de la colegii din institut, dar şi de la studenţii facultăţii de fizică, cărora le-am solicitat să contribuie simbolic cu 10 lei în numele tuturor şi a căror contribuţie a fost mai mare decât cea strânsă de la cercetători, în vederea realizării unei plăci comemorative care să marcheze momentul 21 decembrie 1989. Apoi m-am adresat studenţilor de la Arhitectură să mă ajute la realizarea plăcii şi le-am propus, ştiindu-i plini de iniţiativă şi de inspiraţie, să organizăm pe 21 martie (la trei luni de la 21 decembrie 1989) un fel de parastas păgân, o pomenire cu muzică pe gustul tinerilor care s-au jertfit, dar şi a celor care trăiesc. Să fi fost asta sămânţa Pieţii Universităţii? Adesea m-am întrebat. M-au ajutat studenţii şi au adus din Maramureş o placă neagră din granit. Acum ea trebuia scrisă. M-am sfătuit cu mai mulţi colegi. Unii spuneau să descriu cum s-au petrecut lucrurile în masacrul cu camionul. Nu era loc pentru o poveste. Şi într-o clipă de inspiraţie am găsit esenţa: „Aici au murit eroi adevăraţi! 21 decembrie 1989“ Şi o cruce simplă. Dacă analizăm această propoziţie, niciodată nu am întâlnit o alta în care fiecare cuvânt să aibă atâta miez. Dar nu găseam cine să o scrie. Nu aveau scule pentru acea rocă atât de dură. Chiar am trăit o spaimă că nu voi reuşi. Am cerut ajutorul preşedintelui Asociaţiei 21 Decembrie. El mi-a recomandat un sculptor, care a reuşit să scrie placa. Am hotărât s-o montăm pe 21 decembrie 1990. La parastasul de un an.

Placă din granit în memoria “Eroilor Adevăraţi”

Am avut atunci un stagiu de lucru la reactorul nuclear de la Dubna şi am ezitat mult dacă să plec. Până la urmă am plecat, dar l-am însărcinat pe soţul meu să ducă treaba până la capăt. Pe 20 decembrie seara, pe ninsoare, eu monitorizam telefonic de la Dubna montarea plăcii puse în operă de Niki şi de sculptor. Mi-am îndeplinit dorinţa şi misiunea autoimpusă. În memoria EROILOR ADEVĂRAŢI.

În aprilie 1990 l-am pierdut pe tata. În 22 aprilie, când mă îndreptam spre spital la tata, Piaţa Universităţii începea să se ocupe. Apăruseră şi nişte soldaţi „în termen“ de vreo 35, chiar 40 de ani. I-am văzut de aproape. L-am înmormântat pe tata în satul natal. Am rămas acolo încă o săptămână. La întoarcere, am găsit Piaţa Universităţii ocupată. Am parcat maşina şi, fără să urcăm în casă, ne-am îndreptat spre Piaţă, spre mulţime, spre „zona liberă de neocomunism“. Am văzut oameni care aveau în piept însemne pe care scria „golan“. Am înţeles mai târziu. Şi, de atunci, zile la rând am fost seară de seară în Piaţa Universităţii. Şi când nu am putut coborî, venea „Piaţa“ la mine în casă. Se canta, se scanda, se ţineau cuvântari împotriva reinstaurării comunismului, chiar dacă cu “faţă umană”.

M-a întrebat cineva: „Nu te deranjează?  Poţi să dormi?“` Cântecele din „piaţă“ au fost pentru mine cântece de leagăn. Am dormit bine şi am sperat. Eram din nou cuprinsă de fiorul de la revoluţie.

          Şi nici dispariţia lui tata nu m-a apăsat aşa de tare. Nu am avut timp să sufăr. Mi-e tare dor acum.

Într-una dintre zile, am ieşit în Piaţă. Era ceva mai special. Am ieşit împreună cu băiatul cel mare. Avea 10 ani. Cel mic era plecat cu şcoala în Austria. Am luat cu noi baloane. Şi băiatul m-a întrebat atunci: „Mamă, eu ce sunt? Golănaş sau minigolan?“ Şi pe unul dintre baloane am scris „minigolan“ şi el i-a dat drumul să urce la cer.

De ce golan? Pentru că aşa i-a numit Ion Iliescu, preşedintele de atunci al ţării, pe cei care manifestau în Piaţa Universităţii.

Şi atunci, manifestanţii s-au autointitulat “golani”, o distincţie pe care si-au pus-o in piept: inginer-golan, cercetator-golan, medic-golan, muncitor-golan sau, simplu, golan. “Mai bine golan, decât comunist” spunea cântecul care s-a cântat atunci, în Piaţa Universitaţii – “zona liberă de neocomunism”. Acesta a devenit imnul Pietii, imnul “golanilor”.

Au urmat minerii. Am văzut multe dintre atrocităţile comise de aceştia, am văzut oameni bătuţi la sânge, am văzut cum o femeie gravidă a fost lovită de câteva ori cu bocancii în burtă, apoi luată şi aruncată într-un camion. Şi încă multe altele.

Tot ce povestesc în aceste rânduri sunt lucruri trăite personal sau la care am fost martor ocular. Am fost profund marcată de acele evenimente şi, prin tot ce a fost şi ce a urmat, am înţeles concret ce înseamnă spiritul de gloată.

Mineri în Bucureşti, 13-15 iunie 1990.

Tot ce am notat în aceste rânduri înseamn ă istorie adevarată, file de istorie trăită.

Inchei cu spusele lui Thomas Jefferson:

Când nedreptatea devine lege,

Rezistența devine o datorie!

În faţa Sălii Dalles, 21 decembrie 1989.

Source: http://www.jurnalul.ro/sc-nteia/jurnalul-national/mihai-gatlan-rockerul-martir-de-la-dalles-524799.html

Armata este cu noi! Cu căştile scoase de pe cap şi scuturile sub braţ, soldatii pleacă, 22 decembrie 1989.

Am învins. Te iubim LIBERTATE! 22 decembrie 1989.

Doina Ţetcu a făcut pe baza acesror file de “istorie traită” o prezentare care a impresionat publicul in sala Aula Magna a Universitătii Gh. Asachi, la congresul ARA 42 al Academiei Romano-Americane de Arte şi Ştiinte. 26-29 August, Iaşi.

Notă: Acest articol a apărut în engleză în American Romanian Academy Arts and Humanities Journal new series, no. 34.1, pp. 182-188, 2018

===

Notă biografică

Doina Țetcu – absolventă a Facultății de Fizică a Universității din București, România (1971), cercetător la Institutul de Fizică Atomică, Institutul de Reactori Nucleari și Institutul de Cercetări pentru Fizică și Tehnologia Materialelor (timp de 38 ani).

Utilizând metode nucleare ca tehnicile de difracție de raze X și neutroni, a desfășurat  cercetări în domeniul fizicii corpului solid și cristalografiei, studiind o gamă largă de materiale, menționând printre altele, materiale utilizate în industria aeronautică până la cele folosite în construcția reactorilor nucleari energetici. A participat la proiecte internaționale în domeniul reactorilor de fuziune nucleară. Prin microscopie în infraroșu și topografie de raze X a efectuat studii ale defectelor de rețea din semiconductori și dispozitive semiconductoare.

De peste 20 de ani, Doina Tetcu este interesată de medicină holistică, este terapeut în electroacupunctură și lumina polarizată, în terapia durerii și EFT, acreditat internațional. Este practician de qigong.