Naţionalismul şi Noua Europă.
Sfârşitul colectivismului etnic?
General (r) Dr. Mircea Chelaru
Sâmbătă, 29 Decembrie 2018 14:23
Abordarea
naţionalismului din perspectiva categoriilor filosofice ale construcţiei Noii
Europe obligă mai întâi de toate la a înţelege ce este Noua Europă, şi ce anume
ipoteză de lucru cu viitorul ne propune această nouă organizare comunitară.
Pentru a defini „naţionalismul de tip european" va trebui să se renunţe la
tehnica îndeobşte cunoscută ca fiind nesociologică. Construcţia abstractă,
(referenţial logică) nu este suficientă, şi nici suma paradigmelor ştiinţifice
(etnopsihologia, etnologia stilurilor, morfologia culturii etc.) nu satisface o
realitate percepută, însă modest cuprinsă în explicaţii mulţumitoare. Personal,
recuz atribuirea tipologică unei entităţi teritoriale sau structuri etnice.
Este separatismul catalan datorat „catalanismului" sau cel scoţian
„scoţianismului"? Sau autonomismul secuilor vine din „secuismul
doctrinar"? Nicidecum. Cu siguranţă naţionalismul din Europa nu este unul
original european şi nici nu poate fi atribuit unui exportator impersonal.
Naţionalismul este o stare de manifestare instantanee, latentă sau activă,
moderată sau violentă ca toate stările sufleteşti ale unei fiinţe umane. Doar
că fiinţa umană de data aceasta este una multiplă, complexă, continuuă,
conştientă, identitară şi neconvertibilă, numită Naţiune. O Fiinţă colectivă
racordată organic la un mental istoric, cultural şi spiritual, continuu!
Naţionalismul
a revenit un subiect al actualităţii dar conectat la sursa istoriei care, după
cum am putut vedea, nu este numai etnicismul cu clişeele sale separatiste, xenofobe
sau rasial-segregaţioniste. El se redefineşte în fiecare epocă şi cu fiecare
eveniment mai important. De aceea este nevoie să pornim de la sistemul lumii
moderne, de la mediul său de civilizaţie, regândită în termenii de
supravieţuire a lui A. Toffler[1]. În lumea post-statalităţii celui de Al
Treilea Val[2] se naşte şi se dezvoltă cu o viteză neliniştitoare o
hipercivilizaţie devoratoare. După Al Treilea Val ne izbeşte un Tsunami
devastator. O civilizaţie a competiţiei neiertătoare, cu o reţea neuronală pe
care o denumesc info-structură, în care informaţia este quasi-instantanee. În
această lume reprezentările de sine, individuale sau colective sunt superflue,
adesea paradoxale. Economiile statelor naţionale se supun intruziunilor
mondiale şi obligă politicile de stat să-şi abandoneze măcar o parte din
suveranitate. Poeţii globalismului înalţă imnurile lumii fără frontiere, ale
„conştiinţei planetare", ignorând diferenţele abisale existente în gropile
fără fund ale sărăciei la fel de globalizată. Dacă Huntington propovăduia
Ciocnirea Civilizaţiilor Majore[3] de-a lungul liniilor de ruptură culturale,
în numai un sfert de secol putem declina motivat o asemenea ipoteză reducând-o
la doar două civilizaţii în permanentă coliziune: „super-civilizaţia"
bogaţilor şi „sub-civilizaţia" săracilor. De la indivizi în coliziune şi
clanuri în luptă, la trans- şi supranaţionale în antagonisme distrugătoare cu
naţiunile inseşi!
Un proces
ascuns a început să lucreze revers în subconştientul individului. La fel ca în
teoria lui Freud[4] fiinţa naturală a oricărei civilizaţii îşi produce
propriile imagini de sine din însăşi punctul său originar, pentru că sistemele
naturale de viaţă sunt cele care se constituie sub guvernarea legilor naturale.
Toate sistemele, de la cel al familiei agricole triliniare[5] de rudenie,
religioase, morale sau integratoare de grup (până la naţiune) sunt sisteme
naturale, ascultă de legea cosmică, naturală. Civilizaţiile lui Huntington şi
speculaţiile de altfel întemeiate ale lui Toffler sunt acceptabile în
interiorul unor sisteme artificiale, în acord cu reguli şi legi raţionaliste,
chiar pozitiviste, mult prea abstractizate şi consolidate pe modele deziderat
şi nu real funcţionabile.
Imperiile,
confederaţiile, globalismul, capitalizarea uniformă, echitatea absolută sunt de
factură imaginară, hedonistă, artificial croite, dacă nu împotriva, cu
siguranţă prin ignorarea legilor naturale. Cu cât presiunea europenizării,
americanizării sau globalizării este mai mare, pe atât de mult asistăm la accentuarea
diferenţierilor interioare sistemului prin rezistenţă identitară. Cu referire
la specificitatea românească merită să amintesc Mişcarea ce s-a creat în jurul
Ligii Culturale[6], numită R.I.S.C. O angajare lucidă şi activă a
intelectualităţii în Rezistenţa Identitară prin Spirit şi Cultură. O atitudine
defetistă de genul „nu mai e nimic de făcut, suntem terminaţi" este
suicid, este tocmai marele risc de a dispărea identitar din inventarul
umanităţii! Tot mai mulţi pretendenţi la „ghidonarea lumii" îşi însuşesc
acea caracteristică lansată de Yehzekel Dror[7] al „nebuniei puterii" fără
să sesizeze că, atunci când sistemele se află tot mai departe de echilibrul
natural, apare comportamentul bizar, care violează inexplicabil şi surprinzător
regulile stabilite. Acţiunile devin „iraţionale", ies din normalitate şi
nu pot fi explicate prin reperele standardelor convenţional stabilite. De
altfel, dispare regula şi reflexul nu mai recunoaşte starea. Neliniştea
reacţiilor şi a manifestărilor individuale sau colective, apar din „micile
cauze care pot declanşa efecte mari"[8]. Numai că suma defectelor mărunte
nu generează automat şi îngrijorări majore. Se instalează o acomodare defectă a
obişnuintei care plasează realitatea toxică în normalitate. Aşa se întâmplă şi
cu societatea Europei de azi. Ne este suficientă doar trimiterea la crizele
ultimilor cinci ani, culminate cu invazia afro-asiatică de confesiune
preponderent musulmană. Şi fenomenul este în desfăşurare...
Iată-ne
aşadar într-o Europă care abandonează regulile chiar de ea create. Europa este
tributară limitelor sale de înţelegere, defazării sale faţă de ritmul aspirator
american, îndeletnicirilor sale „artificiale şi gomoase" care o fac să
funcţioneze cu „viteze interioare diferite". Occidentul European rămâne în
dublă ipostază permiţând pe de o parte, tot mai evident întoarcerea la rădăcini
şi acceptă provocarea originarului, dar, pe de altă parte, asumându-şi
competiţia cu expansiunea erei globale pentru care nu este pe deplin pregătită.
Obosită de propriile-i contradicţii, Europa celor mai diverse stadii de
existenţă nu poate prezenta o civilizaţie omogenă dar a lăsat impresia
„americanizării" modelului de administraţie, acordându-se cu principiile
transatlantice, îndeobşte cu cele hiperliberale, fără însă a evita unele
revolte deschise. Părăsirea occidentalului clasic de către elitele
cosmpolitizate, este caracteristica ce însoţeşte fenomenul de americanizare a
maselor. Masificarea igoranţei şi izolarea rezistenţei conştiinţelor este deja
politică publică a guvernelor peste state devenite recuzită simbolică.
Laboratoarele produselor societale sunt unice, racordate la aceeaşi doctrină:
control şi obedianţă totală. Europa patristică, scolastică, renascentistă sau
iluministă, raţionalistă, pozitivistă, carteziană, hegeliană sau kantiană nu se
poate dezice în unanimitate, de sine. Raţiunea de a exista a diversităţii prin
originalitate şi devenire este în a.d.n.-ul acestei civilizaţii continentale.
Bruxelles-ul este la mare anaghie...!
În această
lume de început de secolul al XXI-lea, intrăm: pe deoparte, chemaţi pentru a
completa diversitatea şi a salva conţinutul natural al civilizaţiei europene,
iar pe de altă parte, înghiţiţi în malaxorul regulilor unice, convenite,
imaginate şi inventate de „dumnezei ai puterii", maeştrii ai manipulării
speranţelor şi creatori ai himerelor. O asemenea himeră ar putea fi şi noul
„particularism universalist", paradigmă ce ar putea deschide calea către
configurarea statelor non-naţionale, în interiorul cărora „naţionalismul",
în fapt cel european, să devină noul model universal. Un stat non-naţional cu
geometrie variabilă, adaptabil numărului de „enoriaşi" plătitori de taxe
şi impozite, autohtoni sau proveniţi din emigrări masive provocate. Hiperstatul
non-naţional este ţinta ultimă a guvernării absolute, fără alternativă.
În abordarea
de faţă este vital pentru logica subiectului să clarificăm tendinţele europene,
măcar pe termen scurt şi să extragem pe baza noilor proceduri de
instituţionalizare, o primă imagine a Noii Europe, (în fapt o găselniţă) pentru
că nu putem vorbi de o Europă abstractă cu referire doar la un spaţiu geografic
şi acela în dispută, ci în mod deosebit la fiinţele umane care locuiesc acest
spaţiu. În acest spaţiu, naţiunile moştenite din secolul al XX-lea formează un
mozaic care nu este de tip consolidat, sunt lucrative sub o aparentă armonie,
dar nu acceptă omogenizarea culturală. U.E.-ficarea, N.A.T.O.-izarea,
Schengen-izarea sunt creaţii ale unei societăţi superpuse în incercarea de a-şi
garanta ereditar privilegiile dominatoare. Numai că Europa Vie, Europa
Trestiilor Gânditoare și Minților Carteziene a simţit cataclismul existenţial
ce i se pregăteşte. Ideologii europeni nu ezită ca această ultimă atitudine,
trezirea acum, să o plaseze imediat sub incidenţa unui naţionalism rebel, dar
suficient de atenuat încă, prin tocmai diversificarea sa. În fond, acceptarea
naţionalismului atenuat poate fi concesia lucrativă a Noii Ordini Europene.
Tehnica absorbţiei provocării prin
conduită mimetică şi deversare în derizoriu!
Această nouă
ordine impune o nouă construcţie, după cum am mai spus cu o geometrie
variabilă, iar arhitecţii proiectanţi, de la Schumman încoace, ca să ne referim
doar la Europa post-război rece, sunt puşi în situaţia unei opţiunii rapide şi
definitive. Să vedem la ce s-au gândit..
O primă
soluţie, cea a Federaţiei Europene, nu poate fi atacată decât dacă o privim ca
pe un proiect politic consensual. O minimă evaluare a evoluţiei din ultimii 10
ani, denotă că Europa nu-şi mai poate permite nici un fel de tergiversare în
construcţia instituţională. Cenzura "meticulozităţilor" şi aderenţele
post-ideologice trebuie abandonate imediat, numai şi pentru că evoluţia
globalismului, accelerată de prezenţa provocatoare a Chinei, poate face din
actuala Uniune Europeană stagnantă o entitate „pusă la colţ", suficient
marginalizată şi cu o identitate precară. „Egoismul" patriotic al lui D.
Trump nu poate justifica elaborarea unei Americi Măreţe decât în detrimentul
competitorului de calitate, Europa, faţă de care, revanşa se pare a fi pe
deplin justificată. Acest uriaş conflict a fost „pipăit" anticipat de
britanici iar brexit-ul, cu toţi comedianţii eurosceptici puşi în scenă de un
„intelligence" redutabil, a fost pregătit cu abilitate, dându-i-se şi
legitimitatea unui referendum popular. Pentru a fi competitiv şi credibil,
Proiectul Federaţiei Europene ar trebui să cuprindă, după unii analişti,
întreaga comunitate a Statelor Europene din spaţiul cuprins între Oceanul
Atlantic, inclusiv Marea Britanie şi Irlanda, plus Groenlanda şi frontiera
vestică a Federaţiei Ruse[9]. Mai mult chiar, o rezoluţie adoptată de Consiliul
Europei în 1993 privind extinderea Europei a circumscris un spaţiu dezirabil de
jurisdicţie europeană în care se includea şi Federaţia Rusă! Cu Marea Britanie
ne-am lămurit. Cu Federaţia Rusă nici nu mai era cazul! Cum de sunt posibile
asemenea proiecţii? Pentru că actuala logică birocratică şi supertehnocrată a
celor de la Bruxelles este contraproductivă şi nu lasă loc unei abordări
esenţialmente politice. O asemenea abordare poitică ar trebui concretizată ca o
gândire prospectivă care să determine evoluţia Continentului în raport cu
obiectivele propuse şi agrementate, printr-o reprogramare concentrată a
mijloacelor care i-au mai rămas la dispoziţie. Se va cere în acest caz tuturor
guvernelor depăşirea intereselor de specificitate regională şi naţională şi
consolidarea solidarităţii în jurul conceptului politic în construcţie.
„Visul
european" nu poate fi făcut realitate decât numai prin constituirea unei
formule de guvernare şi execuţie pe un proiect în care toate ţările îşi asumă
principiile politice europene. Aceasta este logica de funcţionare a Federaţiei,
în care se poate aştepta la o distribuţie a competenţelor în virtutea
principiului de subsidiaritate, ceea ce ar salva conceptul de suveranitate
naţională acceptată. Acest raport face posibilă recunoaşterea identităţii şi
intereselor fireşti ale statelor naţionale. Într-o asemenea viziune se poate
accepta o ordine europeană cu caracteristici specifice care în esenţă poate
atenua manifestarea naţionalismului prin diminuarea contradicţiilor din
binomurile „centru-periferie" şi „continentalizare-regionalizare",
„stat naţional-confederaţie", „globalism-naţionalism" ş.a. Guvernarea
„supra-guvernamentală", ca să forţăm prin metaforă stilistică o intenţie
utopică, mizează pe rezonanţa tuturor actorilor statali în aceeaşi frecvenţă de
opţiune strategică a scopurilor politice, ceea ce nici într-o famile de trei
persoane autonome nu este posibil. Astfel, „Visul European" devine o
parodie glumeaţă de tip „music-hall"de pe Broadway.
O a doua
opţiune ar fi cea exprimată de Helen Wallance[10] în conceptul
Transguvernamentalismului pentru a extrage diferenţele majore din actualul
model de lucru interguverne. Astfel în poziţia preeminenţei decidenţilor
naţionali, unificarea tratatelor europene din 1997, şi cele ulterioare, precum
şi intensificarea cooperării pe o reţea de interese negociate, ar menţine
coerenţa procesului decizional într-un cadru european. Cu alte cuvinte,
transguvernamentalismul a fi modalitatea prin care pregătirea deciziilor să se
facă prin atingerea numitorului comun( cel mai mare, cel mai mic?) al
intereselor interguvernamentale, un fel de combinaţii de 30 luate cîte doi,
după care decizia să vină cu autoritatea recunoscută prin negociere, de la
Centru. Un fel de democraţie guvernamentală participativă între lumi paralele.
Liberalismul exagerat al convingerilor sale, dobândite la Clubul Universitar,
face din strălucita profesoară de Oxford, Helen Sarah Wallace, Lady of
Saltaire, o visătoare edenică.
Cea de a
treia opţiune, a superstatului european, chiar dacă are o vechime de aproape 60
de ani, s-a revigorat după ce ministrul de externe german Joschka Fischer şi
preşedintele francez Jacques Chirac, fiecare în felul său, sugerau la acea
vreme, o conducere europeană, fie printr-un guvern european, fie printr-un
Parlament cu puteri decizionale majore. Ceea ce pare să se configureze tot mai
pregnant, în zilele prezente prin vocea lui Jean-Claude Junker, cu implicarea
brutală a Comisiei Europene în afacerile interne a statelor membre. Ideea este
regăsită în frenezia cu are , mai nou, președintele Franței Emmanuel Macron și
tripla cancelară a Germaniei Angela Merkel sugerează deja o ierarhizare
ponderată valoric a statelor membre în arhitectura unei Europe cu mai multe
etaje, dar cu siguranță și suficiente niveluri la subsol.
Şi într-un
caz şi în altul, se sugerează embrionarea „statelor unite ale Europei" sub
comandă unică. Sau, de ce nu, bicefală! Problema spinoasă derivă din
răspunsurile încă nesatisfăcătoare la întrebări de genul: „Cum vor arăta
legăturile juridice cu superstatul exprimate prin cetăţenie ?" „Care va fi
teritoriul de jurisdicţie al acestui superstat?", „Ce limbă sau limbi
oficiale se vor adopta?", „Cum se vor interpreta componentele naţionale în
contextul culturii şi diversităţii?", „Se vor topi naţiunile în populaţii
regionale?" şi numărul lor ar putea continua. Iată de ce construcţia unui
superstat european, chiar dacă rămâne de esenţă politică devine o problemă
serioasă atunci când se pune în discuţie interesele naţionale puternic
conturate precum şi identităţile comunităţilor din aceste state naţionale.Este
de aşteptat în cazul succesului unei astfel de opţiuni să nu ne întâlnim cu
modelul american. Este posibil ca această nouă creaţie să aducă o nouă soluţie
conceptuală, o abordare inovatoare, neîndoielnic ancorată în lumea vie a
realităţii Europei Naţiunilor. Pentru mine este evidentă formula imperului susţinută
de falanga germană (Merkel, Junker, Tusk, Timmermans) în dualism cu falanga
franceză (Macron, Mogherini, Barnier). Bine,bine, vor zice unii, dar noi,
provincia? Noi periferia, când primim instrucţiunile de folosire a Europei?
Primim şi certificatul de garanţie pentru „second-hand"?
Indiferent
de forma pe care o va lua, societatea europeană va trebui să-şi asume o anume
identitate care nu poate să provină din suma identităţilor etnice din care se
compune. Ideea că într-o Europă a viitorului vom putea vorbi doar despre
minorităţi, în sensul că faţă de cele aproximativ 450 000 milioane de locuitori
(fără imigranţii merkelieni sau macronieni) pe care ar putea să le cuprindă,
fiecare actuală naţiune devine o minoritate, este dacă nu ridicolă, cel puţin hazardată.
Însă este absolut necesar să abordăm, în această nouă fizionomie nu doar o
reaşezare a conceptelor ci o inventariere a acestora în vederea clasării dar
mai ales, casării multora dintre ele. Indiferent că ne referim la Noua sau
Vechea Europă[11], în interiorul societăţilor vestice şi central-europene, cu
predilecţie provenite din dinastia fostelor imperii, naţionalismul practicat
are cel puţin două caracteristici fundamentale: etnocentrismul şi etnocraţia.
Etnocentrismul
reprezintă acea formă de atitudine publică axată pe propria etnie (la unii,
rasa pură, rasa superioară, rasa nobilă, etc) a cărei valori se constituie
obligatoriu în standarde pentru lansarea judecăţilor şi opţiunilor în discursul
politic, sociologic sau cultural. În funcţie de gradul de culturaţie al
etnosocialului în cauză, „ceilalţi" sunt consideraţi şi trataţi, în
diferite aspecte procedurale, ca inferiori şi toleraţi, chiar dacă se are
cunoştinţă de faptul că „nu există dovezi ştiinţifice demne de încredere pentru
vreo formă de inferioritate valorică a unui grup rasial, deşi dovezi aparente
sunt din când în când ridicate la suprafaţă"[12]. Există o explicaţie
raţională asupra conservării conştiinţei identităţii etnice şi acest aspect
trebuie acceptat ca un lucru relativ pozitiv. Dar a promova dezvoltarea
aroganţei superiorităţii etnice, indiferent de postura în care se află, este
similar cu o declaraţie de război în care prejudecăţile, ura şi dispreţul faţă
de „cei care nu sunt ca noi" susţin „ciclonul" escaladării naţionalismelor
instinctuale şi iraţionale.Inter-ego-ul etnic, naţionalismul bazat pe
identitate creată prin diferenţe de ordin biologic-genetice, este o altă temă,
de grea încercare, a Europei viitoare. Generaţiile biologice noi, din păcate nu
vin pe lume şi cu zestrea de educaţie, greu acumulată de genitori, şi sunt
fatalmente predispuse la aceleaşi riscuri ale repetării erorilor. Nu ne putem
exprima aici dacă individul se naşte cu instinctul protecţiei propriei rase sau
această caracteristică este dobândită în cadrul etnogrupului în care se
dezvoltă social. Cert este că, ciclic, istoria Europei, pentru a rămâne în tema
subiectului, a convulsionat de prea multe ori în ciocniri mult prea violente
pentru a justifica o anume teorie a conservării, fără ca să se creeze o certitudine
a sfârşitului acestei istorii tragice.
Etnocraţia
se defineşte ca fiind dominaţia unei etnii asupra alteia în cadrul unui stat
naţional. Va trebui, aşadar, să ne întrebăm : cum va apărea diagrama relaţiilor
de „dominaţie" în cazul în care luăm ca fezabilă doctrina minorităţilor
continentale. În ce sens se va putea practica o anume etnocraţie europeană de
către o autoinstalată conducere europeană, cu o anume preponderenţă etnică?
Tendinţa etnocratică se afirmă astăzi în toate statele Europei. Că poate fi
clasificată tradiţională sau recrudescentă, contează mai puţin. Sunt cunoscute
mişcările naţionaliste din Franţa, Germania, Spania şi mai nou Austria. Dar
este de atenţionat a nu se confunda cu mişcările secesioniste sau etnic
separatiste!Ţările din fostul sistem satelizat al Moscovei sunt cele mai
fragile întrucât nici până la scrierea acestor rânduri nu s-au creat anticorpii
prin „vaccinare" democratică durabilă. Majoritatea ideologiilor unor
doctrine de partide „mucegăite" nu-şi găsesc credibilitatea şi accesează
pachetele de idei evocatoare, exaltate şi propagandistice. Mai mult, răul
social pe care nu pot să-l extirpe din neputinţă managerială, îşi găseşte sursa
în vina « celuilalt », tocmai a celui care « nu este dintre ai tăi ». Când
exponenţii acestor ideologii preiau puterea, introduc norme discriminatorii,
folosind în mod discreţionar pârghiile statului, în numele interesului
naţional. Vi se pare cunoscut, nu-i aşa ? Ori, se insistă în aprecierile de
convenienţă publică, că un stat naţional se poate defini astfel numai dacă
majoritatea cetăţenilor săi aparţin unui grup etnic, lingvistic şi cultural
distinct[13]. În cazul România această majoritate este covârşitoare, de peste
80%. Dar a folosi astfel statul în numele exclusivist al unei colectivităţi
etnice nu face altceva decât să mărească prejudiciul de credibilitate acesteia.
De aceea ne menţinem opinia că statul naţional a fost şi rămâne cea mai
importantă formă de organizare politică nediscriminatorie a societăţii moderne
şi susţinem ideea că „noţiunea esenţialmente europeană a statului naţional a
devenit modelul statului modern"[14].
Dacă aşa
stau lucrurile, care ar mai fi sensul „topirii" esenţei statelor naţionale
în creuzetul regionalizărilor, supraregiunilor sau extinderilor economice transfrontaliere?
Este sănătoasă această incitare şi cât de bine este pregătită pentru a nu
produce confuzii şi reacţie adversă virulentă? Pentru că, dinspre regulile
etnocraţiei cu care ne catadixeşte actualmente vestul, deviza este: „pe noi să
nu ne conducă alţii, nouă să nu ne poruncească străinii!". Bineînţeles,
valabil pentru ei! Dar pentru noi, noi cei de la periferie, supuşi mişeleşte
prin xenocraţie, poate fi valabilă zicala? Care ar fi soluţia europeană a
acestei dileme? Se încearcă preluarea şi validarea teoriei lui Jurgen Habermas
pentru constituirea unui stat constituţional democratic[15] şi chiar lansarea
sintagmelor „patriotism constituţional" sau „cetăţenesc", nelegat de
criteriul etnic al descendenţei etnice[16]. Discursurile pe speţă ale actualului
Preşedinte preiau uimitor de „copy-paste" acest concept. Şi mai
surprinzător, unii leaderi a comunităţii maghiare, făcând notă disonantă cu
formaţiunea lor politică, acceptă şi promovează asemenea idei pe o dezvoltare
nu lipsită de partizanat, care presupune şi autoguvernarea etnică[17]. Numai că
o asemenea soluţie pune în discuţie însăşi logica ideii de stat naţional, mai
ales aceea a suveranităţii exercitate a acestuia, lezându-se inevitabil
politica unităţii teritoriale. O asemenea viziune-cerinţă este oriunde în
Europa, autoexcludere, exemplele Tirolului, Lombardiei, Cataluniei sau Ţării
Bascilor fiind mai mult decât concludente.
Patriotismul
local reprezină în acest caz forţa de regionalizare. Nu este de mirare că o
asemenea teorie generează, mai ales în ţările cu un grad scăzut de conştiinţă
civică, mişcări politice hibride, fără anvergură dar sâcîietoare. Partidul
Moldovenilor condus cândva de Constantin Simirad la Iaşi sau mereu anunţatul
Partid al Ardelenilor al lui Sabin Gherman din Cluj, fac dovada unor asemenea
deviaţii. Este rezultanta focalizării unor interese minore provenite din
procesele de confiscare oligarhică a puterii locale. Este explicabil că în
asemena circumstanţe, nevoia de „eliberare" față de forța constrângătoare
a centrului se manifestă prin acţiuni centrifuge separatiste sau de autonomie
extinsă. Europa încearcă însă să cupleze acest tip de populaţii pe criteriul
intereselor comune pe termene şi aşteptări imediate sau limitate, racordate
direct de hegemonia Bruxelles-ului. Cu cuvinte pe înţeles, sună cam aşa : „dacă
nu sunteţi mulţumiţi de statutul vostru statal, veniţi direct la noi şi vă
gestionăm conform dorinţelor voastre".
Cooperarea
transfrontalieră este cea care încearcă să producă fuziunea energiilor de
coexistenţă într-un spaţiu delimitat de o frontieră juridică. Este evident că
Europa, fie ea Veche sau Nouă nu va putea fi întregită decât prin depăşirea
frontierelor sale interioare. Dar trebuie adăugat că depăşirea frontierelor nu
înseamnă desfiinţarea acestora. Majoritatea, dacă nu chiar totalitatea
actualelor graniţe au fost reconfirmate prin tratate bilaterale, consfiinţind
în acelaşi timp separări (divizări) de regiuni istorice, formate de-a.lungul
veacurilor, cu identităţi marcate în conştiinţa populaţiilor ce le locuiesc. Se
acreditează ideea că organizarea şi recunoaşterea acestor regiuni
transfrontaliere nu reprezintă doar o adâncire a schimburilor directe, ci şi o
nouă politică cu privire la minorităţi, conferindu-le, în biunivocitate (dublu
sens) funcţia de punte în procesul de apropiere dintre state[19]. Dar acest
instrument de omogenizare hibrid, spunem noi, nu are voie să devieze în
Guvernare Transfrontalieră. Relaţiile preponderent informale care se formează
pe timpul schimburilor transfrontaliere, capătă încetul cu încetul fizionomii
proprii de comportament juridic ele fiind identificate cu „politicile externe
comunale" eliberate de concentrarea instituţionalizată structurală a
statului. O asemenea idee, cu toată nobleţea ei, ascunde nocivitatea disoluţiei
autorităţii statului. Zona cu regiunea de cooperare transfrontalieră, ca
soluţie de creare a premeabilităţii şi difuziunii înţelegerii, poate deveni
sursă de conflict virulent în cazul confiscării principiului de către anumite
pan-idei cu vădită încărcătură iredentistă sau revanşardă - şi nu sunt puţine
la nivelul Europei. În cazul României, sensul occidental al autoadministrării,
descentralizării şi regionalizării transfrontaliere este frecvent convertit
pernicios la sensul etnologic, autonomist şi separatist, cu predilecţie pe
spaţiul Transilvaniei. De la Cooperarea Transfrontalieră la ingerinţe directe
prin Guvernarea Transfrontalieră drumul duce direct spre uzurparea
statalităţilor, convenirea cosuveranităţilor şi rehegemonizarea spaţiilor şi
populaţiilor devenite libere de Constituţiile de bază, prin referendumuri
circumstanţiale de tip catalunez ! În căutarea soluţiilor pentru o Europă
Unită, regiunile şi regionalizările îşi produc definiţii şi înţelesuri noi
funcţie de epocă, dar, după cum am mai spus, şi de interesele locale (zonale),
generând o altă proiecţie, într-o dinamică turbionară, virusată şi adesea
alterată.
Convenţia
asupra viitorului Europei vorbeşte despre o Europă a Statelor Membre, dar
admite posibilitatea constituirii logice, pe criterii de înaltă obiectivitate,
a unor subdiviziuni regionale. Convenţia nu impune însă, nimic niciunui stat.
„Eu nu văd o problemă în dezvoltarea regionalismului, care nu reprezintă un
substitut pentru identitatea unei naţiuni, ci dă un caracter variat acestei
identităţi, Nu sunt de acord cu premisa că Europa să devină o Europă a
regiunilor. Nu acest aspect a fost luat în considerare în cadrul Convenţiei
pentru viitorul Europei, unde dezbaterea continuă pe tema consolidării şi a
extinderii, pentru o Europă a Statelor Membre, care să reflecte nevoile şi
dorinţele cetăţenilor ei [...] coborând mereu spre nivelul regional. [...] Nu
cred că trebuie să cerem României să adopte un model anume, ci acea formă de
guvernare la nivel local care se potriveşte oamenilor şi nevoilor ţării ",
afirma Sir Albert Bore, preşedintele Comitetului regiunilor[20].
Dacă
regionalizarea îşi are, prin ultimele regândiri, o acceptare cât de cât
argumentată şi se poate modera în contrapartidă cu soluţia subsidiarităţii,
supraregionalizarea nu apare ca o alternativă ci, după generatorul acestei
concepţii D. Darell, ea este noua paradigmă de lucru. Supraregiunile Europei
reflectă, în opinia autorului, o tendinţă duală, paradoxală la prima vedere -
către integrarea economică şi chiar politică a ţărilor, pe de o parte şi,
simultan, către o autonomie mai mare a unor alcătuiri regionale mai mici, în
cadrul cărora coeziunea socială şi culturală ar fi mai mare. Darell concepe
supraregiunile ca fiind paradigme complementare la paradigma statului-naţiune
în regândirea Europei. Este simplu de constatat că Darell încearcă să mimeze
această conciliere între supraregiune şi stat-naţiune, el nefăcând altceva decât
să apologizeze suprastatalitatea. Marile supraregiuni europene ar simplifica
actul de guvernare asupra a 11 entităţi[21], sugerând o comprimare
transistorică a diferenţelor diacronice. Adică, lăsaţi timpii istoriei
deoparte, uitaţi sursele devenirii voastre, eliminaţi diferenţele de fus orar
al dezvoltărilor specifice ce vă identifică şi translataţi-vă toţi în acelaşi
conţinut spaţio-temporal al prezentului unic. Un model imposibil, spunem noi!
Însoţirea
teoriilor asupra Europei viitoare, cu sensul devenirii naţiunilor, este
obligatorie pentru extragerea unor concluzii. Constituirea Europei Unite,
indiferent de forma de organizare nu va produce dispariţia diferenţierilor
naturale. Nici supraregiunile, nici regiunile ca subrutine statale, nici
cooperările transfrontaliere în constituirea agreată a regiunilor
transfrontaliere, nu pot oferi alternativa naţiunii şi nici nu pot substitui
specificitatea identitară a acesteia. Este o realitate a cărei complexitate nu
poate fi substituită prin transferuri de modele teoretice, iar experimentele
declanşate în diferite etape istorice au cauzat tot atâtea eşecuri, când au
încercat prin căi de forţă să impună o utopie. Ceea ce se întâmplă şi nu
înţelegem încă, reprezintă realităţi adevărate şi suntem obligaţi să le acceptăm.
Europa viitoare nu va putea să elimine sentimentele de apartenenţă.
Naţionalismele nu sunt identităţi artificiale. Ele nu pot fi reconfigurate prin
mutaţii de laborator, păstrându-şi rezistenţa naturală. Identitatea unei
naţiuni se opune instinctiv sensului uniformizant al continentalizării, în
toate cele trei componente ale sale: biologică, culturală şi civilizaţională,
în mod programatic, sistematic şi metodic. Structura naţionalismului autentic
fondat pe principiul ontologic al legii supreme, îşi extrage existenţa din
dreptul natural şi nu dintr-o ideologie academică. Toate ideile politice
inventariate de noi reliefează existenţa Naţiunilor ca un dat al Creaţiei şi nu
ca o invenţie a Omului.
Acest „jus
naturale perene" este înscrisul identitar al naţiunilor şi nu poate fi
desfigurat de nici o lege omenească. Opunerea la acest principiu este trufie de
neiertat. Existenţa Naţiunilor îşi redobîndeşte astăzi mai mult ca oricînd
importanţa prin recompunerea conţinutului său, prin convertirea în funcţionarea
sa istorică a moralei şi justiţiei divine. De aceea se poate spune că
integrarea Europei prin asimilare şi export de caracteristici identitare, este
cel mai adesea percepută ca o agresiune asupra conştiinţelor naţionale.
Naţiunile
sunt fiinţe colective şi ele nu pot fi depersonalizate. Fiecare naţiune
europeană produce în forme şi proporţii diferite, valori, cultură, aport de
civilizaţie. Dar o conştiinţă a valorii umanităţii poate chema la ordine
gândirile primitive rămase agăţate în perversitatea instinctului de rasă. Cu
siguranţă, Europa viitorului va fi o Europă a naţiunilor şi nu a populaţiilor,
va fi o Europă a statelor naţionale şi nu a regiunilor. Dacă statele naţionale
îşi vor reconfigura propria dominantă pe civismul activ, cu siguranţă vom identifica
şi soluţia înlăturării, prin viitoarea Constituţie a Europei, a segregării prin
apartenenţă la minoritate.
Sfârşitul
colectivismului etnic este semnat de aderenţa naţiunilor la conceptul de
solidaritate europeană şi la eliminarea oricărei forme de discriminare.
Protecţia prin „minorizare"[22] este în faza reconsiderării ideologice,
fiind mai degrabă un rezidual al societăţii decât un beneficiu al individului.
--------------------------------------------------
[1] Toffler
Alvin şi Heidi, „Război şi antirăzboi - Supravieţuirea în zorii secolului
XXI", Ed. Antet, Buc., 1995, pg. 286-287.
[2] Ibdm
(59) Lucrare monumentală de analiză sociologică a lumii la sfârşitului de secol
XX
[3] Samuel
Huntington, „The Clash of Civilisation" în Foreign Affairs, Summer, 1993,
pg. 22-49.
El apreciază
că „în viitor omenirea va fi în mare măsură modelată de şapte sau opt
civilizaţii majore". În concepţia sa, acestea sunt : civilizaţia
occidentală, confuciană, japoneză, islamică, hinduistă, slav - ortodoxă, latino
- americană şi posibil, africană.
[4] Zigmund
Freud, întemeietorul psihologiei subconştientului
[5] Vezi
Mircea Chelaru, "O posibilă soluţie", Ed. Balec, 1993, pg. 94
[6] Liga
Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, refondată la 25 decembrie
1989 de către prof.univ.dr. Victor Crăciun este continuatoarea Ligii cu acelaşi
nume fondată la1890 sub preşedinţia Ilustrului Barbu Delavrancea, şi condusă
mai bine de 30 de ani de Marele Nicolae Iorga. Congresele Ligii Culturale,
numite Congresele Spiritualităţii Româneşti au pus bazele Mişcării de
Rezistenţă Identitară prin Spirit şi Cultură(R.I.S.C.), prin cele 21 de
Rezoluţii anuale adresate întregii românităţi. Ca vicepreşedinte al Ligii
Culturale şi membru fondator al Congresului am consolidat Mişcarea ca factor
permanet de afirmare identitară a românilor de pretutindeni.
[7] Yehzekel
Dror, politolog israelian, analist al globalismului galopant care a emis
sintagma "statelor nebune".
[8] A.
Toffler, Opere citate, pg. 288
[9] Gabriel
Andreescu, Adrian Severin „Un concept românesc al Europei federale"
în„Reinventând Europa", perspective româneşti, pg. 12
[10] Hellen
Wallance „The instituţional setting : Five variations on a Theme" , în
„Policy making in the European Union", 4 Edition, Oxford University Press,
2000, pg. 6
[11] Cu
referire la afirmaţiile administraţiei americane, în disputa cu liderii
europeni opozanţi ai războiului pentru înlăturarea lui Sadam Hussein.
[12] David
Robertson „The Penguin Dictionary of Politics", penguin Book, London 1993,
pg. 404
[13] Michael
Rush, „Politics and Society. An introduction to political sociology",
Practice Hall, New York, 1992, pg. 35
[14] Michael
Rush, Opere citate, pg.37
[15] Jurgen
Habermas „Gelahmte Politik", Der Spiegel nr. 23/1993, pg.55
[16] Ralf
Dahrendorf, „Uber Deutschlande Rolle der Welt", Der Spiegel, nr. 3/ 1993,
pg. 22
[17] Marko
Belo, Alocuţiune rostită cu ocazia simpozionului internaţional
"Minorităţile naţionale, factor de echilibru în procesul democratic
", sub egida Ministerului Informaţiilor Publice şi Centrului European
pentru Studii de Securitate G. C. Marshal, 20 mai 2003, Palatul Parlamentului,
Sala I. C. Brătianu
[18] După
Grigore Iulian „Geopolitica şi sociologia integrării europene, teorii şi
doctrine", în revista Euxin, nr. 1-2/1997, pg. 137.
[19] Dieter
Blumenwitz, „Regionalismul transfrontalier – un instrument posibil de atenuare
a conflictelor", revista Strategii XXI, nr. 3/1998, Ed. AISM, pg. 36-38.
[20] În
„Ziarul " din 2 mai 2003, pg 3, interviu "Exclusivitate", de
Cristian Unteanu
[21] Idem
57, pg. 140
[22] Termen
prin care dăm o anume semnificaţie tendinţei unor grupuri fără personalitate
creativă, sau fără valenţe competitive de a se declara "minoritate"
pentru a beneficia de o anume discriminare pozitivă, exploatând pervers
conceptul de moderaţie şi toleranţă socială
https://www.art-emis.ro/analize/5210-nationalismul-si-noua-europa-sfarsitul-colectivismului-etnic.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu