DE BUNĂ SEAMĂ - Pentru supremul lui Nicolae Breban

DE BUNĂ SEAMĂ

Pentru supremul lui Nicolae Breban

~*~

Eram eu doctor, după oamenii de rând,

dar nu pentru... Animalele bolnave a lui Don Juan, Nicolae Breban,

doar dragoste şi dor profund,

flămând solul să-afânez arând afund,

că-i de nemuncă suferind,

(în ulima, recenta, carte Frica, răcnet, de fobia fricii,

economia îşi clatină butucii, sălbăticia, cu roşii maci

împânzind întinsul luncii social-umane,

că omul, a scris cu adâncime iubire la înălțime,

în dragoste şi dor, prin botez de botezat să poare un nume,

că e un izvor cu inspirație

şi rezolvări de situație,

cu fabulație şi imflație

ca structură  cu umană spirituală curmătură în măsură,

că-n ascensune de înțelepciune urcă pe scară fără viață precară,

neuitând să dea academic, în van: bună ziua la toată lumea,

până şi la lumea de afără,

că dacă n-ar răspunde la salut verde, i s-ar replica-n biserică pe arcă:

"Bună ziua căciulă,

că stăpânul n-are cuvântul, în gură !",

l-ar considera oamenii, un taie frunze la câini şi vară pierde,

cei mai fleți, îndrăsneți, cu tupeu mai ițiți foaie-verde,

că vârsta iubirii, nu e ceea ce o au,

ci ceea ce în iubire ca Don Juan se vede,

o simți simnțindu-ți sângele epigon,

ca neuron luptându-te, ca Napoleon, în mirabilă sămânță şi conştiință

cu impact, cu atingere moleculară în Hiperion-infinit apropiat de obiect, de hormon,

furându-te, văduvindu-te, de  somn,

ca să umbli prin casă nedemn,

ca un nebun,

ajuns ca ursul la tomberon,

în gură la frige peşte, să-şi ia: "țusli", biberon, cu trombon,

că pardon, în scuză, de ce-ai face în cărțile tale: moarte de om !?

că nici undeva pe la Paris, cocoşatul cocoşat, cu Notre Dam incendiat,

de milă nu-i plângi cu silă,

nu plângi, nici nu râzi, dumneata,

că Hristos pe Golgota

îşi cară-n spate crucea ta

Doamne feri! egoist cumva de cineva artist şi optimist,

c-ar fi de pe undeva,

Vica, care de doi bani nici de la duşmani,

n-a şmanglit făcând afaceri cu boieri/

oameni mari pe nicăieri baroni, nimeni", hipeni" străini,

deşi nu l-a dat ca şobolan, cotrobăind şi rozând în marele templu

pur şi simplu, cu limbă de lemn,

de patrie limba română, exemplu, ca-n lemn cu plun de făină de carii şi avarii peste mână mesia iubirii,

în nepăsarea mării,

a lui "mai am un sigur dor,"

ca Vica, cu sapa-n mână,

cugetare-n luncă de faur şi bun augur,

ca un fluier cântând unealta lovită, zdrobită, harnic, cu osteneală de os,

că dacă-mi vine să fluier, de bună seamă: fluier !

~*~

PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE