George Anca - R O B O A M . A Z I - Nevoia roboamică

ROBOAM AZI

George Anca – Doru Viorel Ursu – Neagu Djuvara – București cuceriți de nemți – Nevasta șefului de gară – Lili Hanganu – Lora Levițchi – Vișan Dragoș – Stalin-Dej – Plecarea armatei sovietice din România

GEORGE ANCA

Nevoia roboamică

            Bine de Tache, în cărticele, de-l citeşti taş-talaş, Danton-not Dan. Ce planuri ai la 77, nu mă mai popesc, nici călugăresc. Uite că bancheriţele se apucă de poezie, genul de plată pe stricăciune la fericirea extremei. Mai am tutun, ţigani, eu Tîrgu-Jiul, cu pregătire eliadiană şi de Vâlcea, poate nu caut şi scrisorile mai pierdute decât amorul. Zi însorită altfel, câte romane de extras din versuri, vezi Mamma Trinidad, tot nuvele de călătorie, cum naratrorul peregrinează şi se transformă în locuri, mai mult singur, dar un duplex ceva pică. Romanul Mamma Trinidad, cum spuneam, tu-n depresii că nu ştii de vii la 12 (13) la Sf. Gheorghe şi de acolo amândoi la Aurelia (Diaconu) – cafea, plăcintă şi vorbim, cum v-ar sta vouă mai bine, cum trebuie amândoi să ne ivim cu încurajări de ambele părţi. Târgoviştea pe tata îl îngropă, pe mine mă înstrăină, de la ţară la ţară pe costelive amatorisme – tema ţiganilor, nebunul, arheologul, soprana, nebuna, jos virtualii cum îmi viermuiesc prin creiere de ne stricăm şi ochii fiecare. Și pot pune sub alarmă, vacuum la decolonizări, când în loc să te invadeze, blocul dărâmă tariful şi masa critică a părăsitorilor, pe cine, că de cine, bătrâni că măritori prin trenurile astea, ce şi ce, puţine singuratice casierii.

         Greu cazi, uşoară pustiire, chiar nu mai există România şi noi nu mai existăm, de-am dus comunismul înmormântare şi nu mai avem unde ne îngropa, obligaţi să citim forumuri ca-n celulă muzică de îngheţ, mi-am adus aminte banii. Doi bătrâni, nu noi, am discutat în tinereţe, eraţi cu 15 ani mai mari, acum nimic, te uiţi la picioare, tinere, când eu visai o faţă blondă spirit, cum ne-am tăvălit viaţa până la brâu, pitici în propria şansă şi religiozitate de sine, de ceva, înserasem poezii. Un scaun, băiete, ca Richard, uite-aicea, d-nă, hai că-ţi dă voie dl, mamaie, auzi îţi dă voie la geam, nu şi bombărie, c-ar plânge, şi tace, educaţie, visata piesă pe piept la geam ajunge, ştiind de oră, nu şi trafic, o să-ţi spun, să nu uit, foto, dacă nu aduc eu pictorul. Ar fi să scriu orele, minutele, peste opera dintre dus şi întors, incluziunile excluziunilor debranşate de sociologie, pe ce căderi în aşteptare. Neteorii ieremiadine, transe-n tranşee numai până mâine dimineaţă, materialitatea civilizaţiei subliminale, toba caltaboşilor menu Remeş, mâncare pe politică, lele, argou cu manieră Astalos când om mai şi vorbi, al bătrâneţii, pe ce intimidări. Discriminaţi de copii şi societate, în tunel la ce mai întârziem, capetele nu ni se cuveneau, hăul, ce luminate alte părţi. Nărui-ne-vom căldurii de nu slăbiciune frigului, Hokusai, de şaizeci şi cinci de ani acuşi, a ne sărbători dinainte, Veto. Platitudinea feţei din abstinenţă, riduri freudiene, publicitate, asta era faţa din vis, călugărie, pe gama, neieşind din fa prin undă.

         Scena ar fi pierderea comunicatorului şi grupul ăstora din interne, vorbesc undeva, mă pregătesc şi cu trac, se găsesc să mă mai cheme. Mai mult nu şi vom ajunge până la Hobiţa (s)înge(r), nu mai ţii cinci minutele scăzutele necăzutele. Se pisează românime în crăpime, fericire să-i vezi pe cei de mai jos, nefericire pe cei de mai sus.

         M-am pomenit cu 14 câini, păi dl Diaconu vi i-a trimis, păi cine le făcea mâncare, m-am născut kopekciu, iubitor de câini, zicea. Copil leşinat, l-a crescut bunicul, a citit de mic, de fusta mamei, şi vizavi, turci bătrâni, mama lui că să mai cumpărăm pământ, el, nu mamă, nu rămânem aici, la cafenea se făcea politică, toţi oamenii iau unii de la alţii, dar spun ce.

        Petre şi al câinilor şi noi şi un peşte. Patru descărcaţi de le plătit-ai supraviaţă. Nu-l visasei. Oana zice, nu vezi Aurelia cum el căţeii îţi trimise mai mari cât să nu fie direct omorâţi. Ci tot viaţa (aprox) depăşind viaţa (că nu moartea). Dumnezeu sau Petre îi aduse şi fata asta, Ursu, ca pe ea, din satul ei. Scrie-n carnet ăl mai frumos oraş de-ar fi din lume nu e ca Dobrogea (vezi),

       

         apărări din greu aduceri aminte cum am fi existat părinţi văzându-ne de treabă bătrâneşte până ne tot îngăibărară măcar să ni se fi părând măcar italienizându-ne

         ştiusem hainei dimia sufletului ţărănia soarta mi-avu fiinţa ruptă în intimitatea erorii de-a fi existat pe lume la mau mi-ai dat maul ţi-am luat buddha pomeni ţigăneşti nir Niraj

         mai avea Petre Diaconu ceva de spus spune Aurelia nevisându-l să nu-ţi pară viaţa moarte o transcriere mai puţin ţigani indieni americani o perspectivă a unui câmp nestudiat

         şcoala izbindu-ni-se mai vedem noi mai încet când obosit când meşă cu ochi pe încântate închisă măselariţă Dodona în renovare le-am citit moara a ta e

         daruri ţiganilor din neboieri africani ceaţa asta din Manchester ca în Seattle spre agent literar invitaţie în India de sărbătorile noastre tot ne ducem de râpă

         cititul carstic filmării chinezeşti cu asasini ce-i climatizasem unu la unu de nu ne-am mai certa desfăşuraţi deslavizare liberă numai nervi desfiguraţi

         hatârul satârul nălbirăm nalba de până la Indore să rezistăm furnici contra sonete metoda graţiei toamna plimbată du-te la ţigăncile tale 

         de-aţi mai auzi de mine orelor devreme linia mai aproape munţii mai la vale ce ziceţi şi voi de mine câte staţii o eşarfă părţile de jos impure din ajuns în ajuns ajungere

         avea un nuc te văd te văd uite scot briceagul de la brâu îţi spintec pântecele şi mă încing cu maţele tale odată l-a şi prins mese întinse în noapte într-o vrăjitorie

         de pictori săturaţi cu pocăiţii fraţi ca jug mai transparenţă o grijă penitenţă ne furgăseala cenţă ce-n ţară avicenţă

         mâncau carne de câine şi de mort de foame ce le era nici nu mai aveau cuvinte să vorbească român bengos şi sifilitic felicitări Mailat

         problema ţiganilor începe cu intelectualii din România sunt atât de furioşi pe trecutul acestui neam o zi căluşarii o zi coci o zi ţurcă o zi spărgeam seminţe

         atraşi ca un magnet de salba de lacuri a Dunării se poate locui pe malul bălţilor şi să mînânci peşte pe săturate comuniştii au desfiinţat salba de lacuri a Dunării

         nu putem omorâ puricii atunci omorâm pisica cu purici cu tot macabre expoziţii de membre disparate şi hârci în parii de la capetele podurilor

         staborul nu condamnă furturile săvârşite de ţigani împotriva românilor ci numai pe acelea săvârşite împotriva ţiganilor la şcoală doar bărbaţii pentru carnet de conducere

         oare de ce suntem cei mai nefericiţi din Europa ce facem cu ţiganul de Cărtărescu că ăsta sigur n-o să vrea să plece în India priviţi domnilor pe steagul croaţilor

         mai comod să bântuie eşti tu bănăţean cât este Mailat italian nonviolenţi care fac cea mai bună pastramă din lume albii vor deveni minoritari în propriile ţări

         ce s-ar întâmpla dacă li s-ar da o ţară a lor nonsens păi în Mangladesh cum e sau prin India ţigani avem şi la juifi singura deosebire e că au altă religie

         cultivarea limbii prin vorbire glasul versus cuvântul scris poate şi cunoscuţii au un rol de conştiinţă pentru unii fiecare dintre noi a păstrat nomadismul şi ţigănismul

         libelulo tu nu te ţigănizezi că n-ai cum să te mătăseşti sau flutureşti iaca m-am gândit şi eu că altfel amorţeşte toiagul în Bărăgan şi nu în nu ştiu care pământ arab

         viaţa ţiganilor ne mai aduce aminte din când în când că există natura libertatea fără pâine e o teroare mai mare decât privarea de libertate

         hai să fim serioşi şi să nu ne mai autoflagelăm pe această problemă în drumurile lor din India au fost alungaţi cam de peste tot nişte paria veniţi pe dulcele plai mioritic

         forţa imunitară a ţiganilor poate fi folosită ţiganul a fost adus cu forţa pe corăbii româneşti din India transformaţi în sclavi de cuceritorii musulmani ai Indiei

         cuvântul rom adus din India ţigan exonim atziganoi care nu se ating rom endonim munca nu le e în sânge îşi bagă caii în apartament sau îşi fac nevoile pe fereastră

         vorbind în limbi în somn penticostal pastişa forumurilor frustărilor securismelor cu amintirea scrisă pe rezistenţa limbii voastre vedice harţei hârtia nevoia roboamică.

DORU VIOREL URSU

Ambasada României la Gheorghieni

(Publicat în 1993). Este tare frig în Harghita. Oamenii locului spun că aici vara a fost într-o joi. Cu frigul ar mai fi cum ar mai fi, îi macină însa un sentiment de singurătate, se simt izolați și uitați. Chiar dacă, în sfârșit, domnii de la București i-au miluit cu câțiva lei pentru sobele școlilor românești, între miliardele risipite aiurea. Așa că din mila Guvernului, s-ar putea ca anul acesta copiii români să poată să-și scoată mănușile, căciulițele și fularele la intrarea în clasă. E drept, nu au caiete, nici manuale în limba română, Gheorghenii sunt asa departe de minister și de Capitală, dar cei mici ar putea învăța să citească după ziarele românești trimise de rudele și prietenii din țară. Dacă s-ar găsi niște oameni cu inimă, poate s-ar forma un convoi cu ajutoare pentru românii din Harghita, măcar pentru copiii lor, să poată învăța în țara lor în limba maternă. Unii specialiști pretind că textul Constituției României pare a le conferi și copiilor români acest drept. Au trecut, în lista pe care mi-au înmânat-o, cu luciri de speranță și lacrimi în ochi, că roagă Țara să le trimită - ca ei plătesc, să nu se teamă Guvernul că rămân datori, strâng ban cu ban și plătesc anticipat pentru dreptul de a învăța în limba română, în propria lor țară, fără să afecteze cumva bugetul național - ceva hărți ale României, substanțe pentru laboratorul de chimie, un proiector și tot ce pot domnii parlamentari și miniștri. Și aceste ultime cuvinte îmi dau un soi de sfârșala și îmi vine să mă duc și să mă tot duc, că am fost ministru și demnitar și sunt deputat și degeaba atâtea funcții și titluri și fuduleală vanitoasă, când copiii români din Harghita se roagă pentru ceva sodiu, zinc, sulf și turnesol. Și o să mă tot duc, să-mi înghit lacrimile și rușinea și să ajung la țăranii români unde n-a ajuns încă electrificarea, că țara are alte griji. O să iau lumină din sufletele lor care găsesc mereu puterea să ne ierte. Când urci la Dănțuraș, în munții Harghitei, lângă Monumentul eroilor români, prin aerul limpede și pur se vede Țara. De la București, din fotolii înalte, România se vede tot mai puțin. Și din atâta micime, opacitate și nesimțire, s-ar putea să-i treacă prin minte vreunuia din stâlpii puterii să deschidă ambasada Romaniei la Gheorgheni.

ROMÂNIA, MAI 2019, VALEA UZULUI. Nu toți suntem aidoma lui Liorica sau Livache. Bunicul meu îmi povestea, lângă măsuța cu trei picioare, așteptând oalele cu varză și făsui de pe vatra de cărămidă arsă cu miros dulce de sat, cum a batut drumul de la Mărășești la Budapesta. Apoi, când i-a venit rândul, a plecat în pământ. Iar eu, nepotul lui, nu voi ceda o palmă din acest pământ, în numele dreptului de a ne îngropa în propria țară.

NEAGU DJUVARA

Era o vreme

Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, "Domnul inginer sau Domnul profesor, sau Domnul avocat".

Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul, tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu...

Era o vreme în ţara asta, când dacă vedeai o maşină pe stradă, ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere, sau este vreun boss de la partid. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau în alimentaţia publică.

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între orele 08 şi 16, te gândeai că este în concediu, zile libere, sau poate e bolnav, săracu om, şi merge la doctor...

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.

Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic - ca toată lumea - în ziar, sub haină, convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept.

Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă, şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că " este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala" şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de serviciu, sau de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla ta'cs'o că a chiulit... !

Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.

Era o vreme în ţara asta când băieţii deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace: făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: " ăsta e a lui Ilie de la sculărie. A termenat primul facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept" ...

Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-au luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta, sau nunta copilului.

Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul, sau de ce nu ai moţ la bască, sau de unde te îmbraci...

Era o vreme în ţara asta când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie: "Uite mamă, trece armata".

Astazi ...

Astăzi, în ţara asta, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru "o linie".

Astăzi, în ţara asta, nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.

Astăzi, în ţara asta, străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.

Astăzi, în ţara asta, când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet înainte de a da cu bună ziua, trebuie să dai cu plicul.

Astăzi, în ţara asta, când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, "ifonul", sau tableta.

Astăzi, în ţara asta, tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu.

Astăzi, în ţara asta, băieţi deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să "se învârtă" sau sunt "băieţi de băieţi deştepti" care obţin bani uşor din "afaceri" cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deştept.

Astăzi, în ţara asta, când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, sau să nu te invite la o nuntă...

Astăzi, în ţara asta, oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă "la ţară" de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te mir că nu se dau cap în cap...

Astăzi, în ţara asta, când lumea aude de armată întoarce capul pentru că "Aştia au tras în noi în '89 şi acum au pensii nesimţite".

Oare ce va fi mâine? Cum va mai fi ţara asta?

Cum Va Fi Mâine?

***

Cum a fost cucerit Bucureştiul de nemţi, în 1916, fără să se tragă un foc de armă.

Presaţi de marii proprietari de imobile, care se opuneau unor confruntări distrugătoare, guvernanţii au preferat să evacueze armata din capitala României şi să lase oraşul pe mâna nemţilor, turcilor, austriecilor şi bulgarilor. Au urmat doi ani de coşmar pentru bucureşteni, care au fost efectiv jefuiţi la drumul mare.

Istoria ocupării Bucureştiului, către sfârşitul anului 2016, de către trupele Puterilor Centrale, nu s-a scris, din păcate, niciodată pe de-a-ntregul.

Ce-i drept, au existat câteva lucrări ale unor istorici pasionaţi de subiect (dintre care îi putem aminti aici pe Constantin Bacalbaşa, pe Nicolae Ciachiar şi pe Constantin  Cazanişteanu), însă acestea n-au fost suficient de convingătoare încât să intre şi în manualele de istorie, rămânând pe teritoriul studiilor aprofundate.

Chiar şi aşa, prin intermediul istoricilor menţionaţi, transpare către noi tabloul unui moment istoric trist pentru Bucureşti, care, deşi a fost declarat oraş liber, a căzut pradă unor abuzuri revoltătoare din partea trupelor de ocupaţie.

Niciun glonţ pentru apărarea celei mai fortificate capitale europene

Dacă este să dăm crezare istoricului Constantin  Cazanişteanu (care scrie despre asta, sub titlul „Mişcarea de rezistenţă a populaţiei din Bucureşti împotriva ocupaţiei străine -1916-1918”,  în volumul „Materiale de istorie şi muzeografie nr. 7”, editat de Muzeul de istorie al municipiului Bucureşti în anul 1969), capitala României era la acel moment (toamna lui 1916) cea mai fortificată capitală din Europa.

Asta după ce, în perioada 1903-1911 se investiseră sume importante în liniile fortificate care înconjurau oraşul şi ale căror rămăşiţe mai sunt vizibile şi în zilele noastre în zona şoselei de centură.

În fapt, cedarea oraşului s-a făcut, oarecum bizar, nu prin negocieri cu inamicul, ci după lungi negocieri între marii proprietari de clădiri din Bucureşti şi guvernanţii ţării, care au fost convinşi că luptele ar produce mari distrugeri oraşului, deci e mai bine să fie cedat fără luptă. A fost un soi de laşitate cu substrat economic, după principiul înfierat apoi de presă sub deviza ironică „Patriotismul, după portofel”.

Strategia declarării Bucureştiului ca fiind oraş liber a fost, prin urmare, doar o simplă stratagemă de imagine, căci ocupaţia devine (în 23 noiembrie/6 decembrie 1916) o realitate incontestabilă. Capitala era ocupată, sub coordonarea celebrului feldmareşal neamţ August Von Mackensen, de trupe germane, dar şi de austrieci, de bulgari şi de turci.

Prăduitorii ruşi i-au avut ca model pe prăduitorii turci

Multă vreme, mentalul colectiv a păstrat şi cultivat ideea că cel mai mare jaf produs asupra industriei româneşti ar fi fost săvârşit de sovietici, care în perioada 1946-1956 au demontat sute de fabrici şi le-au mutat în URSS.

Evident, aceste afirmaţii sunt acoperite de fapte pe de-a-ntregul, încă se cuvine a spune că România a mai avut parte de-a lungul istoriei de încă două astfel de operaţiuni de cotropire şi jaf: una s-a produs după 1989 (şi s-a numit privatizare), iar cealaltă a avut loc în 1916-1917, sub ocupaţia Puterilor Centrale.

După cum consemnează istoricul Constantin Bacalbaşa în volumul „Capitala sub ocupaţia duşmanului, 1916-1918”, apărut la Bucureşti la scurt timp după încetarea Primului Război Mondial, deşi ocupaţia era sub comandă germană, multe dintre trupe erau balcanice, atât ca origine geografică, dar şi în ceea ce priveşte năravurile.

Sursele citate de istorici nu consemnează vreo acţiune germană de jaf propriu-zis (existau rechiziţiile, dar astea se făceau cu documente, nu la adăpostul întunericului), însă în ceea ce-i priveşte pe turci şi pe bulgari lucrurile au stat cu totul altfel.

Turcii aveau poliţie de plătit după confruntarea din 1877, dar şi o lăcomie proverbială. Ei sunt cei care au devastat, bunăoară, celebra moară Assan, demontând şi transferând echipamentele nou-nouţe la Istanbul. Cel puţin aşa susţine istoricul  Constantin  Cazanişteanu.

Însă alături de acest exemplu se mai pot adăuga sute. Turcii nu s-au dat în lături nici de la furtul clopotelor de biserici (bronzul se recicla bine şi pe atunci, nu doar în zilele noastre), ca să nu mai vorbim despre miile de obiecte de artă dispărute în confuzia generală.

Şi bulgarii au avut, dincolo de sutele de furtişaguri, un fel de climax al prăduielii, atunci când au atacat Mitropolia (era 17 februarie 1918) şi au furat moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului.

Hoţii, care credeau că fac un act de dreptate, căci sfântul era născut pe teritoriul Bulgariei, au fost prinşi de-abia după două zile, în urma intervenţiei lui Von Mackensen, care se încăpăţâna să creadă că rigoarea germană e valabilă şi pentru slavii de la sud de Dunăre, dar şi pentru că ortodocşii bucureşteni erau în pragul unei răscoale.

Nemţii au pus varză în Cişmigiu şi au omorât câinii

Dincolo de faptul că au ocupat toate clădirile impozante (ca reşedinţe militare sau pentru ofiţeri) şi au rechiziţionat toate maşinile şi o bună parte din mărfurile de consum, germanii s-au dedat şi la fapte cu caracter de anecdotă.

Bunăoară, istoricul Nicolae Ciachir (în lucrarea „Decorarea oraşului Bucureşti de către statul francez pentru eroismul de care a dat dovada în timpul primului război mondial”, apărută în „Materiale de istorie si muzeografie” nr. 6, editat de Muzeul de istorie al municipiului Bucureşti, 1968) scrie că peluza principală din Cişmigiu a devenit grădină de zarzavat, fiind cultivată acolo în special varză roşie.

Şi Constantin Bacalbaşa, în volumul citat mai înainte, face referiri la acest aspect, dar şi la uciderea de către soldaţii nemţi, transformaţi în hingheri, a tuturor câinilor cu sau fără stăpân din Bucureşti.

Explicaţia oficială era că patrupedele purtau paraziţi ce se putea transmite la om (împreună cu tot felul de boli contagioase grave) însă s-a vorbit, mai pe după perdele, şi despre temerea germanilor că animalele ar fi putut să fie folosite la acte de sabotaj.

Cumva hazlie (dar şi destul de greu credibilă) pare să fi fost şi obsesia lui Von Mackensen pentru uciderea porumbeilor din oraş, ca nu cumva zburătoarele să fie transformate în curieri ai spionilor Antantei.

Două istorii diferite

Cât priveşte reacţia populaţiei faţă de ocupaţie şi de abuzurilor ocupanţilor, putem spune răspicat că totul se încadrează în teoria conform căreia istoria s-a scris mereu în două feluri, în funcţie de interesele părţilor.

Astfel, dacă germanii au consemnat despre perioada 1916-1918 cum că ar fi fost înfloritoare pentru capitala României şi că poporul a fost de-a dreptul entuziasmat de prezenţa trupelor Puterii Centrale, istoricii români (ca şi presa) au scos în evidenţă existenţa unei ostilităţi clare a bucureştenilor faţă de nemţi.

Probabil că adevărul este, ca mai întotdeauna, pe undeva pe la mijloc, cu menţiunea că nicicând în istoria omenirii nu s-a bucurat vreun popor că este sub ocupaţia străinilor.

Nevasta sefului de gara...

Nevasta şefului de gara...

În toamna anului 1911 a avut loc aniversarea a 57 de ani a Teatrului Naţional din Craiova (fondat în 1854), director fiind Emil Gârleanu, iar secretar literar Liviu Rebreanu.

Din Capitala României se urcă în acelaşi compartiment al trenului spre Cetatea Banilor - Craiova , scriitorii: Victor Eftimiu, Octavian Goga şi Ştefan O. Iosif. Pe la Slatina sau Piatra Olt, la una din ferestrele gării, probabil locuinţa şefului, o tânără femeie privea trenul şi-i urmărea plecarea cu melancolie.

Şi-n ritmul roţilor, cu imaginea acelei tinere femei în suflet – cei trei amintiţi mai sus, "am început să scandăm", scrie V. Eftimiu, poezia "Nevasta şefului de gară", apărută sub o triplă semnătură în revista Flacăra:

Ducându-şi viaţa solitară,

Un suflet trist şi visător,

Nevasta şefului de gară

S-a îndrăgostit de-un călător.

Dar trenul a plecat, şi-n goana

Cu care monstrul a trecut

În suflet i-a lăsat icoana

Frumosului necunoscut.

De-atunci trec zile, nopţi de-a rândul

Şi trenuri trec neîncetat.

Ea stă şi astăzi, aşteptându-l

La geamul veşnic luminat.

Şi trenuri vin şi pleacă iară

Şi nu ştiu rănile ce-o dor.

Nevasta şefului de gară

S-a îndrăgostit de-un călător!

La un moment dat a venit în vagonul, compartimentul celor trei, Cincinat Pavelescu care, ascultând "creaţia", propuse alt final:

Şi trenuri vin şi pleacă iară

Şi plictisită-ntr-un târziu,

Nevasta şefului de gară

A deraiat c-un macagiu.

Şi iată cum, în anul de graţie 1911, s-a realizat colaborarea a patru poeţi români în drum spre Cetatea Banilor.

LILI HANGANU

pleci pe poteci, 5

nuferi în vis

copilul așteaptă

maci între linii

portative de linii

intră-n verde,

ca-ntr-o maree

respiră. sacadat, apăsat

relaxat. res-pi-ră!

în față, o construcție perfectă.

pod peste apă.

vremuri regale: inginerie,

tehnologie, necesitate.

copilul respiră iar.

constant, consecvent,

conștiincios, cuviincios.

nomad în timp

ieșit din răstimp

eliberat de poveri

alinat de căderi

portative de linii

maci între linii

copilul așteaptă

nuferi în vis

LORA LEVȚCHI

Regăsire

Simt valuri, cu intensitate de jaratec,in inima ce-am zavorat-o-n gheata,

Trezesc vulcanii adormiti, de pe pamant la viata,

Oceanul ce ne desparte, cere in schimbul de-a ne reintalni,

Tribut, sa reinviem o dragoste cu-n rege si-o regina,ce a fost uitata,

Acestia vin dintr-o legenda, adusa din trecut,

De unde, divinul, se transforma in etern, si-i a iluminarii poarta.

Natura infiorata a curentilor de apa, anunta schimbari ce vin din cer,

Ea matura-n furtuna, in dezmat total: vazduh, pamant si ape,

Iar eu, privind la geam stihia, locul nu-mi mai gasesc, caci sufletul, imi e stingher;

In tremurat de ramuri si de frunze, padurile unite se- aduna scuturate,

Si se scoboara pe pamant, in lacrimi mari de ploaie repezita, adusa de nori.

A mea floare decis-a sa ramane, inchisa, in profiriu boboc, pan' ce-ai sa vii sa o saruti,

Polenul, cu grija si-a pastrat, si se transforma, in al vietii nectar, placute virtuti,

Ce merg direct la tine, in vibratii de soare, frumos demiurg,

Te simt atata de plenar, in maretia, imensitatii tale,

De te imbratisez prin mine, tu, oglinda a mea,

Zvacnesc numai la gandul ca odata si odata, tu vei fi cu mine,

Stiu, ca exista riscul din atata dragoste navalnica, pe tine, a te coplesi;

Dar viata asta este un joc al destinelor, de ruseasca ruleta,

Ce-i dinainte stabilita, sa se-nvarta, intr-o viata desueta,

Pe traiectorii de astrii albastrii scanteietori,

Ori asteptam sa fim alesi de moarte,

Ori mana insasi pe al vietii revolver o punem,

Schimband potentialul prestabilit destin,

Ce pentru unii s-a dovedit de timpuriu, mortal.

De repetam aceleasi fapte, si ne-ne-nturlucam,

Cu aceleasi personalitati de oameni,

Ce-n suflet far de mila, ne-au infierat, de au putut,

Si ne-au facut a suferi, asta riscam si noi.

De data asta insa, destinele ni s-au incrucisat,

Ca si-au vorbit acum la al mijlocului vietilor noatre hat,

M-am inselat gandind ca esti doar, iluzie in mintea mea,

Ai dovedit ca tu existi, cu adevarat.

Si de la soarta, nimic mai mult, eu c-as mai vrea.

De multe ori eu te-am impins peste a omului banala limitare,

Iar tu nu ai cragnit, ai dat din cap si ai executat,

In uimire acuma dupa zeci de ani, ai observat,

Ca standardele din trecut, ce eu sever, ti le-am impus,

Eu mie insami, le-am setat si dupa ele am performat.

E martor, Cel de Sus.

Argint topit in scantei, poleiaza, a oceanului nestavilite valuri,

Sclipirea lui in soare, imi freamata in sufletul cel zbuciumat,

Cum as putea sa dorm eu oare far' de tine,

Cand ai starnit cutremure ce am crezut,

Ca le-am trimis in adormire, definitiva, mai demult?!

Zbor peste muntii cei albiti , unde, doar vantul salbatec, cuteaza a ajunge,

Si am decis ca vultur in singuratate, a-mi schimba al meu plisc si varfuri de aripe,

Prin tine am reinviat, tu simti la randu-ti ca incepi sa te transformi,

Si-mi spui ca vezi cu ochii mintii, franturi de viata din veacuri, cu multi sori.

Cand calaream in medievale vremi,

Din cap pana-n picioare imbracati in platose de-otel,

Mai tii tu minte, cum noi ne luptam cu barbarii, cu dibacie manuind a noastre spade,

Cele calite-n lupte grele, lund putere din miezul incandescent, cel de pamant?

Si cum ne-am intalnit din nou in interbelic si ne-am salutat,

si ne-am jurat credinta pan la capat,

Spunand ca nici o moarte de aci inainte,

nu ne va mai desparte?

Tu vezi cu ochii mintii, cum ne-am retras in munti,

Castel cu fata-n soare, am construit,

Cum prunci din ceia bucalati, noi am facut,

Iar tu te simti cu una mie ani, reintinerit.

Chiar de-i furtuna, chiar de-i soare,

Oceanul ne poarta cu el, a noastre vise, sperante si dorinte de eliberare,

De ale pamantescului perfide, mari si mici manipulari,

A unor nesemnificativi, ce vietile ni le-au umplut,

Pentru a soarbe din a noastra energie,

Din ai nostrii ochi si maruntaie,

Si a ne pune la pamant, in a lor bicisnicie,

Cu gura pana la urechi, razand.

Insa habar nu au, ca la biserici degeaba merg,

Daca nu stiu ca viata exista si dupa mormant,

Ca spirituale entitati, au decazut intr-o mocirla, asa de mare,

De au putut, il a nostre spinari, incovoiate de munca,

Sa-nfinga pumnale.

Frecventa parvenitilor o ridicam, cu ai nostrii umeri si ai facem sa-ngenunche,

Dar ei, tot mai marsav, ni se prezinta, noi nu ai pedepsim,

Lasam asta, in a Domnului ingrijire, caci ni s-a spus ca trebuie sa iertam;

La timpul potrivit, El, ai va ridica in aer, ca pe niste simple marionete din carpa ori din paie,

Si ai v-a transforma in tarana ce umple, ale pamantului in adancime maruntaie.

Cu intelepciune, ne-am detasat, de toata aceasta mizerie umana,

Noi aripile noi noute, de vulturi ne-am luat,

Si atuncea, nimeni nu mai poate ca sa ne ajunga,

Caci dreptul la libertate absoluta ca spirite, de a zbura in soare,

Am castigat;

In limpezimea oceanului, privesc in ochii tai ce se reflecta-n el,

Safirul, topazul si smaraldul ce emiti in valuri translucente ,

O binefacatoare energie, ce ne trimite-n absolut,

Suntem fiinte de lumina, ma bucur ca asta ai simtit de la-nceput,

Trec mana-mi peste fruntea ta ce atatea lupte a intrecut,

Si-ti sterg a oamenilor semne, ce-au incrustat in ea, a lor probleme,

Si al lor tumult.

Strafulgerat sufletul meu, in uimirea, la regasirea noastra,

Starneste in mintea mea, memorii ale vietii ce am dus,

Am plans cu fruntea la pamant,

Om mic ce sunt in fata lui Dumnezeu.

Te simt cu bratele-mi intinse pe sub ape,

Imbratisez oceanul si pamantul , caci in sfarsit mi te-am gasit,

Incep a rememora, a noastre zile impreuna,

Mergeam mana in mana pe strazi cu culori de neoane colorate,

Radeai la a mea candoare de-a trai, cand de dupa gat cu dragoste,

Mi te imbratisam.

Cum disparea tot imprejur si universul ramanea format doar din noi doi,

Suntem numai, la un ocean unul de altul departare,

Albastrul din el in vad in fiecare noapte, cand drept privesc in ochii tai,

Există asa apa multa între noi, de vrei, tu stii unde ma vei gasi.

E raiul intrupat in realitate, din inima ta.

Te simt in profunzime, mai mult de- o viata intreaga,

Ce parca e facuta continuă peste secole, dintotdeauna.

Ca strategie de-a trai, mi-am poruncit, ca inghetata-n suflet, eu sa fiu,

Ca sa rezist fara cragnire, la multa durere ce-am intrecut.

La cele 7 iaduri ce- am simtit,

De la miseii din 7 neamuri, platind a lor pacate multe,

Ce cu viteza furibunda, ei le-au strans;

Pentru a le duce eu in spate si a-mplini un legamant,

De iluminare ori de distrugere totala,

Dar cu tine, sunt clipe când am inceput din nou sa simt,

Al meu suflet in rani, dupa atatea lupte, si asta, doare,

Si-am plans, caci nu mai vreau din ale slabiciunii riscuri,

Eu sa gust.

O jumatate din mine-i inghetata, ce-mi urla ca sa imi revin, la a fi de neclintit,

Si alta jumatate, ce topita dupa tine, n-asculta indemnul primei, si s-a pus la iubit!

Si te-a cules de prin stelele cazute, cu zgomot, in ocean,

Si ma indeamna, ma dezghet complet si om cu sentimente eu,

Din nou sa fiu.

A mele picioare inmuiate vor fi, cand ne vom intalni,

Mi-e teama de asa vulnerabilitate,

a cerberilor pacate din trecut nu mai doresc a prelua,

O data a fost de-ajuns, caci ele aproape, m-au omorat;

Ascult insa de constiinta, si ea-mi confirma, certitudinea,

Ca trebuie sa fii in viața mea.

Te voi lasa ca sa termini, ce-ai inceput,

In doi, orice pare sa fie, mai usor, de indurat, de manageriat,

Mă atingi și te ating, cum de aceste senzatii oare putea-voi a ma satura?!

Te simt plenar in a mea inima, si tare doare,

Doresc ca să nu plâng, dar insa aceasta stare, ajunge pan la tine,

Imi spui, sa ma opresc, ca viata asta frumoasa poate ca sa fie,

Cu jumatea dezghetata a sufletului meu, incep ca sa te cred pe tine,pe cuvant.

Acuma stii pe harta, unde, poti să mă găsești; doar mergi pe firul apei, eu te-oi calauzi, cu inima,

De multe vieti eu te cunosc, se pare ca din totdeauna,

Ti-aduci aminte in era renascentista,

cum pe-al tau murg ca sageata de iute, ce pe-ale sale nari scotea jaratec,

In noaptea ca o pacla deasa, doar cu luceafarul la sfat,

De la ai mei parinti, fecioara, pe mine m-ai furat?

Dar obsesiv imi reamintesc, ca esti doar un ocean departe,

Si ca pamantul ce ne desparte, este asa de mic,

in comparatie cu galaxiile ce-n alte vieti, am cercetat;

In simfonii de valuri, din a noastre suflete ce acuma s-au dezlantuit

Oceanul metamorfozat, devine, fir de apa lina de parau,

Ce eu il culeg si- il fac un impletit lant de- argint, batut in margarite,

Si-l port ca jiuvaer de pret, la al meu gat.

Asa pe mine ma vei recunoaste, cand ne vom intalni,

Din spatiu, planeta se vede este colorata in safir, ca ochii tai

Din spatiu, planeta este doar un teritoriu ca orice altul,

Nu este al oamenilor, ci al intregului ce ne-a creat,

Si de aceia timpul, spatiul si pamantul,

Spre a ne regasi in armonie, s-au sincronizat,

VIȘAN DRAGOȘ

Cafeaua umblă-n zare prin Yannina City

1.

De la tânărul gay

fort turcesc

până-n sodomizatul

fort bizantin

din agoră prin parcuri

fredonând

își uită-n groază noaptea

ceasul fugii

.

Zigzagată din tălpi și până

în creștet

biciuită-n veacuri cu ghiulele

blestemată

odată prin Balcanul cel păgân

rănit în cur

fuge noaptea în trecut departe

.

Trezit de zorii

ultimei veniri în floare

după alt party din noapte

la "Fortăreața" fostă închisoare

(pe metereze azi cu terase fastuoase)

Yannina-i petrecăreț erou al cetăților albe

în trecuta prin cenușă parte 'apusă' a Elladei

.

Uitat mușcat de-nveninatele ventuze orientale

precum un uriaș mascul în clasa Cephalopoda -

fascinat de nurlii grecoaice și Torpedinidae

acest dandy Yannina City zace iarăși

precum treazul cântăreț Orpheu

sfârtecat în stihuiri pe note iuți

de către-amantele bancante

străpuns în trilul și chiuitul

pumnalelor - vorbe goale

neintrat în râușorul Ouzo

precum se lasă noii aezi

unși de muze să-i amuze

.

Orașul Yannina e înviat

doar cu leacul inventat

de vechii săi stăpânitori

cerberii Semilunii verzi

care au odrăslit culturii

în... caftane cu turbane

mici delectări din atâtea...

biciuiri și stropiri cu găleți

”Răpiri din serai” la dulciuri

și cazne ale lui Ba'al Zebûb

.

Leacul turcesc pentru trezit

tot Orientul unui continent

și inima celor ce pășesc

la viață din neviață

este CAFEAUA

descântată

la nisip

.

2.

Din zorii licurind

peste raiul violat

Yannina City își tot

oglindește peste lac

o insulă soră-n veci

a blândei Panaghia

.

Măicuța-și bea azi

ușor-ușor cafeaua

inspiră aburii larg

până spre țărmuri

ca și cum ar trage

fumul narghilelei

sângele montanei

sălbăticii originare

.

Martiri i se perindă

pe Câmpiile Elizee

îmbarcați pe-un vas

răsfrânți vii în tămâia

și apoi din zațul ceștii

.

Poetă în straie negre

stă și scrie la poeme

Fecioară preacurată

cu părul bine-ascuns

nu și înfășurat în coc

ca odinioară pe când

veneau s-o tragă turcii

s-o ducă-ntr-o speluncă

.

Mănăstirea milenar născută

dintr-un lac montan strălucitor

fu ocupată mai-’nainte de Hristos

de cei mai înalți bărbați – în cuget

chiar Platon Aristotel Solon și Thales

.

Scolastic și paideic bizantin zugrăviți

din pridvorul mănăstirii ”Panaghia”

înțelepții stau încă drepți străjuind

să nu mai apară huriile lui Allah

uciderile și jefuiri de odoare

pe această insulă - refugiul

unui Euthanasius - corifeul

Eminului Ieronim - "Cezara"

.

3.

Se ridică asupra lacului

auriu-bleu-roz-cenușiu

stafiile tuturor cafelelor -

sclipiri din ochii matinali

în ruga măicuțelor firave

.

Aburii își scot răcoarea

din pavaje

iar căldura pătrunde tiptil

toate curțile

mângâierile curg exotic -

pe curmali trandafiri lămâi

leandri smochini și cactuși

peste geamurile sus rotunjite

cu pleoape de-arcade otomane

prinse-arhitectonic totuși bizantin

.

4.

Cu-adâncul brâu citadin acvatic

își strânge-ntr-un dans grecesc

Alexis Zorba mort mijlocul semeț

spre cerul antic –

muntele Gorica

izvorul de peșteri portocalii-maro

și-n oraculara cavernă Peramatos

vinul lui Zagreus

e băut de bacante

și-n Lesbos de urmașele lui Sapho

care pretindeau să-l învie-n cenaclu

STALIN-DEJ

1946,  3 aprilie.

Stenograma discuțiilor la care au participat I.V. Stalin, V.M. Molotov și G.M. Malenkov, respectiv Gh. Gheorghiu-Dej și Teoharie Georgescu în problema pregătirii P.C.R. pentru campania electorală

S E C R E T

I.V. Stalin: În alegeri veţi merge în bloc?

Gh. Gheorghiu-Dej: În C.C. al P.C.R. au fost discutate două variante: una – bloc guvernamental, alta – F.N.D. aparte şi Tătătescu aparte, încheindu-se pact de neagresiune.

/Gh. Gheorghiu-Dej explică de ce e nevoie ca Tătărescu, deşi nu reprezintă multe voturi, să meargă în bloc guvernamental, arătând că prin aceasta se sparge frontul burgheziei şi se înlătură pericolul ca reacţionarii să arate lista F.N.D. ca listă comunistă./

I.V. Stalin: Este just. Cum înţelegeţi blocul?

Gh. Gheorghiu-Dej: Un program comun de guvernare pe patru ani, listă comună în alegeri şi repartizarea procentuală a mandatelor.

I.V. Stalin: Cum repartizaţi procentele în bloc?

Gh. Gheorghiu-Dej: Fr. Plug. – 24%, Soc.-Dem. – 23%, P.C.R. – 21%, P.N.L. – 20%, P.N.P. – 7%, P.N.Ţ. –5%.

I.V. Stalin: Armata votează?

Gh. Gheorghiu-Dej: Nu am hotărât încă această chestiune. Ne-am gândit că, deoarece aramta nu este încă curăţată de reacţionari, poate că ar fi cazul să nu voteze.

I.V. Stalin: Câtă armată aveţi?

Gh. Gheorghiu-Dej: 120.000 oameni.

V.M. Molotov: Cu aviaţie, marină, grăniceri aveţi mai mult, aveţi peste 200.000.

I.V. Stalin: Armata nu o putem lipsi de dreptul de vot. Trebuie lucrat intens pe linia agitaţiei şi propagandei în armată, însă dreptul de vot trebuie să li-l daţi neapărat. Femeile votează?

Gh. Gheorghiu-Dej: Da, votează.

I.V. Stalin: Cu drepturi egale ca şi bărbaţii?

Gh. Gheorghiu-Dej: Cu aceleaşi drepturi.

I.V. Stalin: Tineretul votează? De la ce vârstă are dreptul de vot?

Gh. Gheorghiu-Dej: Ne-am gândit de la 18 ani în sus.

I.V. Stalin: Aveţi mulţi analfabeţi?

Teoharie Georgescu: Aproximativ 40% din populaţie.

I.V. Stalin: Mulţi analfabeţi. Cred că trebuie să daţi dreptul la vot de la 21 de ani în sus. Dreptul de a fi ales de la ce vârstă îl daţi?

Gh. Gheorghiu-Dej: De la 25 de ani în sus.

I.V. Stalin: E bine. Daţi dreptul de vot de la 21 de ani în sus şi dreptul de a fi ales de la 25 de ani. Aveţi lege electorală?

Gh. Gheorghiu-Dej: Avem.

I.V. Stalin: Este aprobată de toate partidele? Guvernul a consfinţit-o?

Gh. Gheorghiu-Dej: Nu am discutat-o încă în guvern.

I.V. Stalin: Atunci nu există lege electorală. Aveţi în platformă naţionalizarea B.N.R., aceasta este o măsură bună. Naţionalizarea societăţilor de asigurare se poate de asemenea pune. În ceea ce priveşte controlul industriilor cartelate, aceasta nu se poate face prin bănci. Controlul se poate face fie de jos în sus, cu ajutorul sindicatelor, fie de sus în jos prin numire de directori generali ai guvernului. Se pot crea şi organe mixte. Mă îndoiesc că veţi puea face aşa ceva şi de aceea e mai bine să nu treceţi aceasta în program, ca să nu-i speriaţi degeaba. /Râde./ Tătărescu este de acord cu aceasta?

Gh. Gheorghiu-Dej: Tătărescu este de acord cu toate aceste propuneri. El spune însă:„Dacă vreţi, putem s-o facem, dar să n-o scriem în program, ca să nu speriem lumea.”

I.V. Stalin: Are dreptate. Faceţi controlul, dar nu scrieţi aceasta în program. Controlul îl poate face orice bancă, prin faptul că îndrumează creditele şi le acordă sau nu le acordă anumitor întreprinderi. Pentru aceasta nu trebuie lege şi nici să fie prevăzut în program. Vorbiţi în program de exproprierea pădurilor moşiereşti?

Gh. Gheorghiu-Dej: Majoritatea membrilor C.C. au fost pentru scoaterea acestui punct din program. Când va fi nevoie, putem să facem confiscarea pădurilor, dar în program nu scriem nimic, ca să nu-i speriem.

V.M. Molotov: Totuşi, în textul programului acest punct a rămas.

I.V. Stalin: Nu e bine să scrieţi acest lucru. Scoateţi-l. Văd că aveţi trecut aici monopolul comerţului exterior. Aceasta nu o veţi realiza şi deci nu are rost s-o treceţi în program.

Gh. Gheorghiu-Dej: Dar putem pune chestiunea controlului şi îndrumării comerţului exterior?

I.V. Stalin: Acest lucru îl puteţi obţine printr-o politică vamală justă. Ridicaţi, de exemplu, vama la lămâi, dacă nu vreţi să fie importate. Coborâţi vama la obiectele ce voiţi să fie importate. Coborâţi de asemenea vama la obiectele ce vreţi să fie exportate şi dacă aveţi un interes deosebit pentru exportul de mărfuri oarecare, acordaţi prime de export. Afară de aceasta vă trebuie vameşi buni, ca să nu poată intra sau ieşi din ţară decât ceea ce doriţi. Vorbiţi de reorganizarea şi extinderea asigurărilor sociale. Despre ce fel de asigurări este vorba? Contra boalei, contra bătrâneţei sau contra şomajului? Trebuie precizat. Asigurarea contra şomajului nu veţi fi în stare s-o realizaţi. Trebuie deci scris precis ce vreţi.

Preconizaţi în program... „reducerea impozitelor indirecte până la anulare”. Aceasta nu o veţi putea realiza. Şi noi ne-am propus-o un timp, dar n-a ieşit nimic.

Gh. Gheorghiu-Dej: Să aduc un exemplu:O pereche de bocanci costă 150.000 lei. În această sumă impozitele şi taxele reprezintă 120.000 lei.

I.V. Stalin: Puteţi pune „reducerea impozitelor indirecte” [subl. în text], însă nu anularea lor. E nevoie de întărirea valutei, de oprirea inflaţiei. Pentru aceasta trebuie făcute economii drastice. Bugetul trebuie redus la cheltuieli.

În ceea ce priveşte... „stabilizarea monedei naţionale”..., nu prevedeţi în program prin ce mijloace vreţi să realizaţi această stabilizare şi cum vreţi s-o realizaţi, la ce curs, la cursul de astăzi? Aceasta este puţin, să treci într-un program de 4 ani menţinerea valutei la nivelul de devalorizare de astăzi. Trebuie să treceţi în program... „întărirea valutei”... Prin lichidarea treptată a inflaţiei, trebuie să ridicaţi cursul banilor. Trebuiesc făcute economii serioase:micşorarea armatei, lichidarea instituţiilor inutile. Trebuiesc produse cât mai multe mărfuri, atunci vor creşte banii în valoare.

Ce înţelegeţi prin... „desăvârşirea reformei agrare”?

Gh. Gheorghiu-Dej: Procurarea de credite ieftine pentru ţărani, staţiuni de închiriat maşini agricole, procurare de seminţe etc.

I.V. Stalin: Atunci este greşit formulată. Prin „desăvârşire” se poate înţelege că mai vreţi să luaţi pământ de la moşieri. De ce să-i speriaţi degeaba, dacă nici nu aveţi această intenţie? /Râde./ Această expresie trebuie scoasă. Ideea o puteţi exprima mai bine prin fraza:„Măsuri de ajutorare a gospodăriilor ţărăneşti”.

Aveţi învăţământ primar obligatoriu? Aşa cum este la noi obligaţiunea pentru părinţi de a-şi trimite copiii la şcoală, sub ameninţarea amenzii? Nu scrieţi nimic în privinţa învăţământului primar obligatoriu. Trebuiesc luate măsuri severe, ca toţi copiii să înveţe şi atunci nu veţi mai avea niciun analfabet.

Teoharie Georgescu: Legea învăţământului primar gratuit şi obligatoriu o avem demult, dar copii de ţărani săraci nu au posibilitatea să se ducă la şcoală. Şcolile nu au lemne. Copiii sunt goi şi desculţi şi nu pot frecventa şcolile.

I.V. Stalin: Da, aceasta desigur trebuie să coste bani. Trebuie să înscrieţi „măsuri pentru asigurarea învăţământului primar general obligatoriu”. Vorbiţi despre libertăţile cetăţeneşti. Scrieţi ... „libertatea cuvântului, libertatea scrisului etc. etc. ...”. La aceasta trebuie neapărat adăugat „Libertatea confesiunilor religioase”.

Ce înţelegeţi prin reorganizarea armatei pe baze democratice?

Gh. Gheorghiu-Dej: A rămas în armată un număr foarte mare de reacţionari. Armata trebuie reeducată şi reacţionarii scoşi afară din cadrele ei.

I.V. Stalin: Şi ei, citind acest lucru în programul vostru, vor vota bineînţeles imediat pentru blocul guvernamental. /Râde./ Aceasta nu trebuie scris în program. Degeaba produceţi panică în armată şi îi respingeţi pe militari. Curăţirea de reacţionari trebuie făcută. Orice guvern are drepturi să-şi cureţe armata, dar aceasta nu trebuie spus în programul de guvernare. Dacă vreţi, puteţi vorbi de „întărirea armatei”. În armată trebuie să existe disciplină.

În ceea ce priveşte naţionalităţile conlocuitoare, voi preconizaţi egalitatea lor. Egalitatea naţionalităţilor este o utopie. Nu se poate vorbi de egalitate între naţiuni. De exemplu, Belgia este un stat independent, dar nu se poate vorbi de egalitatea Belgiei cu Statele Unite ale Americii. Nu are nici putrea lor şi nici mijloacele lor. Dacă iei 2 oameni, nici aceia nu sunt egali, unul este mai deştept, mai capabil, mai voinic etc. Cu atât mai mult două naţiuni. Se poate însă vorbi de „drepturi egale pentru naţionalităţi conlocuitoare”. „Egalitate” şi „drepturi egale” nu este unul şi acelaşi lucru. /Răsfoieşte programul lui Tătărescu. Citeşte:/„Consolidarea regimului monarhiei constituţionale, ca aşezământ de bază al statului român, şi garanţia dezvoltării sale istorice.” /Râde./ Şi voi sunteţi de acord cu această propunere?

Gh. Gheorghiu-Dej: Nu. Nici nu am discutat-o cu el.

I.V. Stalin: Şi care este propunerea voastră?

Gh. Gheorghiu-Dej: Noi nu am discutat în C.C. acest lucru, abia aici studiind împreună cu Teoharie Georgescu programul lui Tătărescu, am găsit că nu putem ocoli problema monarhiei şi am studiat şi noi posibilitatea de a trata această chestiune nu într-un punct aparte, ci indirect în legătură cu altă problemă.

I.V. Stalin: Să vedem propunerea voastră.

Gh. Gheorghiu-Dej: „Asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în cadrul regimului monarhiei constituţionale.”

I.V. Stalin:Ar trebui spus nu numai „asigurarea drepturilor şi libertăţilor”, ci „asigurarea regimului democratic”. Acesta trebuie legat de independenţa statului, ca atunci când monarhia ar ameninţa independenţa şi suveranitatea ţării, să poată fi desfiinţată de popor. /Dictează:/ „Asigurarea regimului democratic şi a suveranităţii depline a statului român în cadrul monarhiei constituţionale.” /Reflectează./ S-ar putea scrie:„în cadrul” ori „pe baza” sau „pe principiile monarhiei constituţionale.”

V.M. Molotov:„Pe bază” nu merge. Se apropie de formula lui Tătărescu.

I.V. Stalin: Cel mai bine e „în cadrul”.

V.M. Molotov: Ne-aţi făcut şi pe noi monarhişti. /Râde./

I.V. Stalin: Această formulare poate fi acceptată. Este adevărat, între monarhie şi republică este o deosebire, dar nu este aşa de mare, dacă regimul este democratic. De exemplu, în Germania hitleristă nu a fost monarhie, însă acest regim a fost mai dezastruos decât toate monarhiile. Să vedem ce mai scrie Tătărescu. /Citeşte./ „... capitalul generator de bogăţii...” /Râde./ Da, interesant de văzut ce generator de bogăţii ar fi capitalul fără muncitori. Fără munca depusă de muncitori, capitalul nu este în stare să facă ceva. Va sta în bănci şi va mucegăi. /Lasă textele./

În privinţa ungurilor nu puteţi scrie nimic? Ungurii au la voi şcoli?

Teoharie Georgescu: Au şi Universitate maghiară.

I.V. Stalin: Da? Dar la justiţie în ce limbă se vorbeşte?

Teoharie Georgescu:În regiunile cu minoritate maghiară de peste 30% se vorbesc ambele limbi:româna şi maghiara.

V.M. Molotov: Dar la instituţii, autorităţi?

Teoharie Georgescu: La fel. De exemplu, în Oradea Mare, oraş cu majoritate maghiară, 85-90% din funcţionari sunt unguri. Ei trebuie să cunoască însă limba română.

V.M. Molotov:Bineînţeles.

I.V. Stalin:Ar trebui formulat în program:„Asigurarea dreptului pentru populaţia ungară din România de a folosi liber limba natală, a o preda în şcoli, precum şi a o folosi în justiţie.”

Teoharie Georgescu: Avem un statut al naţionalităţilor care cuprinde toate aceste drepturi.

V.M. Molotov: Atunci ar trebui scris:„Aplicarea consecventă a statutului naţionalităţilor.”

I.V. Stalin: Ei, să vedem cum veţi merge în alegeri. Tătărescu a cerut să intre în Frontul Naţional Democrat?

Gh. Gheorghiu-Dej: Nu, el nu a cerut-o, însă în alegeri vrea să meargă pe liste comune. Ne cere însă 30% din mandatele blocului. Bineînţeles, nu e ultimul lui cuvânt.

I.V. Stalin: E mult. 30% nu se poate da, daţi-i mai puţin.

Gh. Gheorghiu-Dej: Tătărescu nu reprezintă o forţă din punct de vedere numeric, dar socotim de mare importanţă participarea lui în blocul guvernului, pentru a lovi împreună cu dânsul în partea cea mai reacţionară a lagărului advers.

I.V. Stalin: E just.

Teoharie Georgescu: Ca voturi, nu valorează mai mult de 10%. Dar ca să meargă alături de noi, am fost de acord să-i dăm 15-18%, maximum 20%.

I.V. Stalin: Târguiţi-vă cu dânsul, dar daţi-i mai puţin. Pentru Partid câţi aţi prevăzut?

Gh. Gheorghiu-Dej:21%.

I.V. Stalin: Nu puteţi lua pentru Partid în niciun caz mai puţin decât îi daţi lui Tătărescu.

Gh. Gheorghiu-Dej: Noi avem un număr de membri de partid în celelalte partide, aşa încât vom avea mai multe mandate.

I.V. Stalin: Aceasta este altă chestiune. Oficial însă, pentru lume, nu puteţi cere mai puţin. Dacă nu aţi merge în bloc şi fiecare ar merge aparte, aţi căpăta mai puţine voturi decât Tătărescu?

Gh. Gheorghiu-Dej: Nu, am căpăta mai multe decât el.

Gh. Gheorghiu-Dej: Ei, vedeţi. Atunci să creaţi o părere falsă despre forţa Partidului? În străinătate nu se cunoaşte situaţia voastră înăuntrul celorlalte partide şi se vor trage concluzii false. Se va spune că sunteţi slabi, că sunteţi abia al treilea partid. Dar social-democraţilor cât le daţi?

Gh. Gheorghiu-Dej: Ei au cerut 30%. Vrem să le oferim 23%.

I.V. Stalin: Nici lor nu e bine să le daţi mai mult decât vouă. Dacă aţi merge pe liste separate, ei ar lua mai multe voturi decât voi?

Gh. Gheorghiu-Dej: E greu de precizat, dar cred că nu.

I.V. Stalin: Dacă le daţi mai mult, se va trage concluzia că recunoaşteţi că sunteţi mai slabi. Cât daţi Frontului Plugarilor?

Gh. Gheorghiu-Dej: 24%.

I.V. Stalin: Lor li se poate da mai mult, este o organizaţie care cuprinde mase mari ţărăneşti. Însă nu puteţi lua mai puţin decât celelalte partide. Trebuie să mergeţi la partitate cu ei. Dacă aţi aduna procentele: 21+23+20=64:3=21 şi ceva. /După câteva momente de reflecţie:/ Daţi procente egale la cei patru participanţi mai mari. Luaţi procentele 21+23+20+24=88;88:4=22. Daţi fiecăruia câte 22 procente şi celelalte partide, vor rămâne P.N.P. cu 7% şi P.N.Ţ. cu 5%. Vor accepta?

Gh. Gheorghiu-Dej: Cu social-democraţii ar merge greu, ei ştiu că avem oamenii noştri şi în celelalte partide.

I.V. Stalin: Dacă nu vor accepta, daţi-le mai bine câteva locuri în lotul vostru. Însă oficial să fie toate patru partidele în mod egal cu câte 22%. Şi la voi în ţară nu este bine să se creadă că sunteţi mai slabi decât în realitate. Poporul nu va înţelege ce aranjamente aveţi şi vor crede că vă recunoaşteţi mai slabi decât ceilalţi. Nu trebuie creată o părere falsă despre puterea voastră.

Mai aveţi întrebări?

Gh. Gheorghiu-Dej: Avem în ţară vreo 500.000 saşi şi şvabi. Ei au fost la noi totdeauna pionerii imperialismului german şi focarele reacţiunii. În prezent, au început din nou să ridice capul. Am vrea să-i expulzăm.

I.V. Stalin: Războiul s-a terminat. Acum e greu de expulzat. Ei au dreptul la vot?

Gh. Gheorghiu-Dej: Tocmai la aceasta ne-am gândit şi noi. Am vrea să-i lipsim de dreptul de vot.

I.V. Stalin: Sunt cetăţeni români?

Gh. Gheorghiu-Dej: Da.

I.V. Stalin: Atunci e greu să-i lipsiţi de dreptul de vot. Doar dacă aţi avea vreun motiv.

Gh. Gheorghiu-Dej: Majoritatea din ei au fost înscrişi în Grupul Etnic German, organizaţie hitleristă. Am putea să le luăm acestora dreptul de vot.

I.V. Stalin: Aşa da, dacă aveţi această posibilitatea, faceţi-o. Nu trebuie avut milă de ei. Altceva?

Gh. Gheorghiu-Dej: Am vrea să ni se predea principalii criminali de război:Antonescu etc. pentru a-i judeca în ţară.

I.V. Stalin: (către V.M. Molotov) N-au primit încă pe aceşti criminali? Trebuie să-i capete.

V.M. Molotov: S-a întârziat chestiunea din cauza avizului anglo-americanilor.

I.V. Stalin:Dă-i dracului de anglo-americani. Nu sunt oare prizonerii noştri? Trebuie trimişi în România.

V.M. Molotov: Anglo-americanii au făcut rezerve în ceea ce priveşte cazul dacă ar fi ceruţi la Tribunalul din Nürnberg.

I.V. Stalin: Bine, aceasta se referă la toţi criminalii de război /Către Gh. Gheorghiu-Dej. și Teoharie Georgescu/. Bine, îi veţi primi.

Gheorghe Gheorghiu-Dej rostindu-şi cuvântarea la Congresul Frontului Plugarilor, ţinut pe Stadionul A.N.E.F. din Capitală (24 iunie 1945)

Gh. Gheorghiu-Dej:Am vrea să discutăm chestiunea ajutorului financiar pentru alegeri.

I.V. Stalin: Pentru Partid?

Gh. Gheorghiu-Dej: Da, pentru Partid.

I.V. Stalin: De cât aveţi nevoie?

Gh. Gheorghiu-Dej: Am vrea să trimitem în toată ţara vreo 15.000 de activişti pentru trei luni de propagandă:mai, iunie şi iulie.

I.V. Stalin: De câţi bani este nevoie?

Gh. Gheorghiu-Dej: De cca. 10 miliarde pe lună.

V.M. Molotov: Se vede că cifra a fost între timp studiată mai precis. În scrisoare era vorba de 14 miliarde pe lună.

I.V. Stalin: Zece miliarde înseamnă:30 miliarde în total. Avem banii aceştia?

V.M. Molotov: /După ce controlează./ Avem în total 600 milioane lei. Suma este cu totul insuficientă. Noi primim conform armistiţiului 13 miliarde lei pe lună. E vorba să reducem această cifră. Am putea să nu o reducem şi suma ce am fi vrut s-o reducem să le-o dăm lor. Dar şi în acest caz, am putea scoate de acolo vreo 2-3 miliarde pe lună, în nici un caz 10 miliarde.

I.V. Stalin: Dar dacă am cumpăra lei?

V.M. Molotov: Trebuie studiată chestiunea.

I.V. Stalin:Cu dolari aţi putea face ceva? Aţi putea să-i transformaţi în lei?

Gh. Gheorghiu-Dej: Da.

I.V. Stalin: La ce curs?

Gh. Gheorghiu-Dej: Oficial e 10.000 lei dolarul, dar la bursă este peste 40.000 lei.

I.V. Stalin: La ce curs este bine să vă dăm atunci? La cursul de 30.000 lei puteţi face faţă?

I.V. Stalin: Bine, atunci veţi primi un milion de dolari. Mai departe?

Teoharie Georgescu: În Ardealul de Nord există cetăţeni unguri aduşi acolo ca funcţionari de stat de regimul lui Horthy în timpul ocupării acestei regiuni. Majoritatea din ei sunt reacţionari. Duc o propagandă şovină şi întreţin o atmosferă nesănătoasă. Am vrea să-i trimitem în patria lor.

I.V. Stalin: Aţi vorbit cu comuniştii ungarhi despre aceasta?

Gh. Gheorghiu-Dej: Am vorbit cu câţiva tovarăşi. Ei au fost de acord cu aceasta.

I.V. Stalin: Am vorbit cu Rakoszi [Rákosi]. El spunea că ei se tem să ia înapoi ungurii din Cehoslovacia şi din alte ţări. Înţelegeţi-vă cu ei.

Teoharie Georgescu: În România au sosit din U.R.S.S. o serie de evrei care au fost în Basarabia şi Bucovina de Nord în momentul eliberării acestor regiuni de către Armata Roşie în 1940. Noi nu punem problema lor din cauză că nu sunt cetăţeni români, dar sunt elemente care se ocupă cu diverse speculaţii de bursă şi în acelaşi timp duc o propagandă ostilă Uniunii Sovietice.

V.M. Molotov: Noi nu reţinem cu forţa pe aceşti oameni şi nici nu i-am trimis la voi. Dragoste cu sila nu se face.

I.V. Stalin: Simpatia lor nu ne interesează.

Gh. Gheorghiu-Dej: O serie de state, printre care şi Ungaria, au căpătat împrumuturi din partea U.S.A. [Statele Unite ale Americii]. Putem să acceptăm şi noi?

I.V. Stalin: Dacă vă dă, luaţi. /Râde./ Însă nu acceptaţi să vă pună condiţiuni, care să atingă suveranitatea voastră. Ei au acordat polonezilor un împrumut, însă au pus condiţiuni cum şi pentru ce să-i folosească. Polonezii au răspuns politicos:că numai guvernul lor poate hotărî ce folosinţă să le dea banilor. Dacă vă vor pune şi vouă condiţiuni, răspundeţi-le în acelaşi sens. Puteţi accepta un împrumut, însă fără condiţiuni.

Gh. Gheorghiu-Dej: Dar dacă ne dă un împrumut ca să cumpărăm de la ei maşini şi alte diversxe materiale?

I.V. Stalin: Aceasta este altceva, se poate accepta. (...)

Teoharie Georgescu: au venit propuneri din partea Frontului Plugarilor / în special Groza / de a trasnforma în partid această organizaţie.

I.V. Stalin: Mai aveţi şi alte partide ţărăneşti?

Teoharie Georgescu: Partidul Naţional-Ţărănesc al lui Maniu şi cel al lui Anton Alexandrescu.

I.V. Stalin: Puteţi să-l numiţi Partidul Plugarilor Muncitori, ca să se deosebească de partidul culacilor lui Maniu. La fel este şi în Polonia. Există partidul ţărănesc al lui Mikolajczyk, în care intră toţi culacii şi există partidul plugarilor muncitori. Acestui partid trebuie să-i daţi toată atenţia şi să trimiteţi acolo 2-3 conducători din cei mai puternici şi mai bine pregătiţi, ca să poată stăpâni situaţia. Acest lucru merită orice efort, căci are o importanţă foarte mare. Trimiteţi pe cei mai buni şi mai tari.

Gh. Gheorghiu-Dej: /Arată diagramele economice, care dovedesc foarfecile tot mai mari între producţie pe de o parte şi preţuri pe de altă parte. În acelaşi timp, salariile sunt complet insuficiente, iar mărfurile extrem de puţine./

I.V. Stalin: Această situaţie este caracteristică pentru inflaţie. Trebuie făcute economii drastice. Reduceţi armata. Afară de aceasta trebuie un ministru de Finanţe puternic şi priceput.

Gh. Gheorghiu-Dej: Dacă la reorganizarea cabinetului ni se oferă Ministerul Economiei Naţionale, putem să-l acceptăm?

I.V. Stalin: Aveţi cadre pregătite?

Gh. Gheorghiu-Dej: Avem cadre destul de bine pregătite.

I.V. Stalin: În cazul acesta puteţi să-l luaţi.

Teoharie Georgescu: În timpul lui Rădescu forţele poliţiei erau de 80.000 de oameni. Înainte de 6 Martie efectivul lor a fost redus la 30.000 oameni. În prezent nu se poate face faţă situaţiei cu un efectiv atât de redus.

I.V. Stalin: 80.000 era extrem de mult. Puteţi mări efectivul la 40.000 de oameni. Ce efectiv aveţi în armată?

Teoharie Georgescu: 120.000.

V.M. Molotov: Cu celelalte forţe, aviaţie, marină şi grăniceri, aveţi peste 200.000. Aceste efective vor trebui reduse.

Teoharie Georgescu: Regele se opune.

I.V. Stalin:Trebuie să-i arătaţi că nu sunt mijloace şi că în situaţia actuală de inflaţie este necesar să se facă această reducere. Regele are listă civilă?

Gh. Gheorghiu-Dej:Da.

I.V. Stalin:Cât are pe lista civilă?

Teoharie Georgescu:Nu ştim exact. În tot cazul, aceasta nu contează prea mult pentru el, este unul din cei mai bogaţi moşieri din ţară. Are moşii întinse.

I.V. Stalin: În timpul reformei agrare n-au fost atinse pământurile lui?

Teoharie Georgescu: Nu.

I.V. Stalin: Şi el nu a fost atât de generos să împartă singur pământul la ţărani?

Teoharie Georgescu:Nu a fost de loc generos.

1947, 10 februarie. Notă de convorbire a lui I.V. Stalin cu Gh. Gheorghiu-Dej cu privire la politica economică a guvernului României şi situaţia din P.C.R. (Fragment)

Moscova, 10 februarie 1947, orele 19.20. 

SECRET

Participă: tovarăşii Molotov, Mikoian, Susaikov, Şkoda (interpret).

(...)

Referindu-se nemijlocit la tratativele comerciale pe care le poartă delegaţia comercială română la Moscova şi rugăminţile guvernului român de a uşura situaţia economică grea a ţării, tov. Stalin declară că guvernul sovietic a fost de acord să vină din nou în ajutorul României şi să facă următoarele înlesniri:

1) Guvernul sovietice reduce suma de 300 miliarde de lei pe care guvernul român trebuie s-o plătească potrivit articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu, până la 100 miliarde lei.

2) În pofida Convenţiei semnate de români, guvernul sovietic preia asupra așa toate cheltuielile legate de transportul pe teritoriul sovietic a bunurilor sovietice înapoiate în Uniunea Sovietică.

Românii vor trebui să transporte bunurile sovietice numai până la frontierele şi porturile Uniunii Sovietice. Toate cheltuielile de transport ale acestor bunuri pe teritoriul românesc şi în porturile româneşti vor fi plătite de români. Toate cheltuielile legate de transportul bunurilor pe teritoriul sovietic şi în porturile sovietice vor fi plătite de Uniunea Sovietică.

3) Guvernul sovietic va oferi României, potrivit acordului comercial, un împrumut în sumă de 10 milioane dolari (în mărfuri).

În afară de aceasta, guvernul sovietic va oferi României mărfurile necesare acesteia în valoare de încă 15 milioane dolari, în schimbul cărora va primi în România mărfuri tot în valoare de 15 milioane dolari.

Dej mulţumeşte şi subliniază că dacă comuniştii români vor primi ajutorul respectiv din U.R.S.S., atunci pot să facă faţă sarcinilor economice car stau în faţa ţării.

Tov. Stalin răspunde că dacă comuniştii români nu vor pune ordine în ţară la ei, niciun ajutor din afară nu-i va ajuta.

Tov. Molotov menţionează că în România clasa muncitoare a fost scăpată din frâu, a fost învăţată să fie indisciplinată, nu este pusă să muncească, deoarece nu o hrănesc, iar de la ţărani nu se iau impozite. În aceste condiii, statul nu poate fi condus şi poate fi doar ruinat.

Tov. Stalin spune că trebuie redus numărul muncitorilor în fabrici şi uzine, ţăranii trebuie impozitaţi neîntârziat, să fie redus numărul funcţionarilor. După înfăptuirea reformei monetare trebuie să fie redus salariul, să fie luate măsuri ferme împotriva speculanţilor. Toate aceste acţiuni trebuie prezentate guvernului şi, dacă acesta va crea obstacole în opera de înfăpturie a lor, atunci Dej trebuie să fie pregătit să-şi dea demisia şi să spună acest lucru guvernului.

Trecând la problema situaţiei în interioriul Partidului Comunist Român, tov. Stalin spune că Dej nu i-a relatat complet, sincer, despre devierea naţionalistă în interiorul Partidului Comunist Român. Doar Dej însuşi a ridicat în faţa tov. Vîşinski problema că Pauker trebuie trimisă la Paris. Aceata este o poziţie incorectă şi dăunătoare. Activiştii buni trebuie să fie apreciaţi şi promovaţi, indiferent dacă aceştia sunt români, evrei sau unguri. Şi în Rusia a fost o mişcare antisemită puternică, mai puternică decât în România. Un val de pogromuri evreieşti s-a abătut asupra întregii Rușii. Cu toate acestea, bolşevicii nu au cedat poziţiile în problema naţională. Zinoviev, Kamenev şi Troţki au fost înlăturaţi nu pentru că erau de origine evreiască, ci pentru că au subminat puterea sovietică şi au luptat împotriva acesteia. Bolşevicii au înlăturat şi ruşi:Buharin, Rîkov şi alţii – din aceleaşi motive. Dacă omul este bun, trebuie să i se deschidă calea, indiferent de curentul care există la o anumită etapă, împotriva unor naţiuni. Bolşevicii au fost atacaţi puternic în problema evreiască. Se spunea că chiar Ilici est evreu. Cu toate acestea, el a rezistat acestor atacuri şi le-a respins, fiind internaţionalist. România este un stat multinaţional. În cadrul ei sunt mulţi evrei, unguri şi slavi. Cum vor comuniştii români să-şi construiască partidul numai din români? Ei trebuie să ţină minte că dacă partidul lor va fi de clasă, social, va creşte, dacă însă va fi de rasă, va pieri, deoarece rasismul duce la fascism.

Dej recunoaşte caracterul eronat al vederilor sale. Dej spune că încă în 1946 tov. Vîşinski l-ar fi sfătuit, chipurile, s-o trimită pe Ana Pauker şi acum el I-a spus tov. Vîşinski această idee.

Dej menţionează că în problemele promovării lui Pauker ca deputată şi numirea acesteia ca lider al grupului parlamentar a avut o discuţie cu tov. Susaikov, care i-a arătat caracterul eronat al vederilor sale. Cu toate acstea, el, Dej, a ignorat aceste sfaturi, crezând că aşa ar fi fost mai corect din punct de vedere tactic.

Tov. Stalin spune că acest lucru ar fi incorect şi din punct de vedere tactic.

Dej promite să-şi revizuiască total atitudinea.

Tov. Stalin întreabă cum lucrează Pauker şi Luca.

Tov. Susaikov răspunde la această întrebare. Acesta reţine atenţia asupra dorinţei de a accede la putere şi caracterul nestăpânit al lui Bodnăraş, membru al C.C., care trebuie urmărit şi să nu fie scăpat din mâini.

Dej roagă un sfat în problema cooperaţiei săteşti.

Tov. Stalin răspunde că această chestiune trebuie temporizată până la înfăptuirea reformei valutare.

În problema abordată în discuţie cu privire la achiziţionarea de cereale din Statele Unite se adoptă hotărârea ca Dej să întocmească un răspuns pe care să-l dea ca să-l vadă tov. Molotov, care va ajuta la redatarea finală a acestui răspuns.

1948, 3 februarie. Nota de convorbire a lui I.V. Stalin cu membrii delegației guvernamentale române în frunte cu președintele Consiliului de Miniștri, Petru Groza.

SECRET

Primirea de către I.V. Stalin a delegației guvernamentale române. 3 februarie 1948, ora 20.00

Asistă:

Din partea română – Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri, Ana Pauker, ministrul Afacerilor Externe, Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei și Comerțului, V. Luca, ministrul Finanțelor, L. Rădăceanu, ministrul Muncii și Asigurărilor Sociale, Vlădescu-Răcoasa, ambasadorul României în U.R.S.S.

Din partea sovietică – V.M. Molotov, S.I. Kavtaradze, L.E. Kotliar (interpret).

După schimbul obișnuit de strângeri de mână și saluturi, I.V. Stalin face observația că P. Groza arată foarte bine.

P. Groza răspunde că încearcă să se mențină în formă pentru a băga groaza în dușmani și pentru a-i îmbărbăta pe prieteni.

I.V. Stalin îl întreabă pe Groza cum au călătorit.

P. Groza răspunde că au călătorit foarte bine. Ei au învățat de la Uniunea Sovietică că se poate merge încet și avansa departe.

I.V. Stalin întreabă dacă în România este cald.

P. Groza răspunde că în România este mai cald decât este nevoie pentru țară.

V.M. Molotov menționează că în acest an nici în U.R.S.S. nu este o iarnă adevărată.

I.V. Stalin îl întreabă pe Groza care este starea industriei românești, dacă aceasta se întărește.

P. Groza răspunde că cel mai competent în această chestiune este Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei și Comerțului, prezent aici.

I.V. Stalin menționează că Groza, ca premier, trebuie să știe acest lucru.

P. Groza răspunde că datorită eforturilor ministrului Gheorghiu-Dej, industria se întărește, îndeosebi în ultima vreme, și anume după scoaterea din guvern a lui Tătărescu și a adepților acestuia. În prezent, Ministerul de Finanțe este condus de Luca, ceea ce dă posibilitatea să se pună în mod just conlucrarea dintre cele două ministere.

I.V. Stalin întreabă dacă în România există șomaj.

P. Groza răspunde că, pe fond, în România nu există șomaj.

I.V. Stalin întreabă în continuare care este situația valutei naționale, dacă aceasta se întărește.

P. Groza răspunde că reforma monetară din România a fost realizată, la fel ca în puține țări, și anume fără împrumut străin, în pofida faptului că liberalii au cerut să se efectueze pe baza unui împrumut de 600 milioane dolari americani. Populația a primit bine reforma, dar liberalii aflați în fruntea Ministerului de Finanțe au încercat s-o saboteze. După îndepărtarea acestora din guvern lucrurile au mers mai bine.

I.V. Stalin întreabă dacă reforma monetară a fost de folos.

P. Groza arată că după numirea lui Luca în fruntea Ministerului de Finanțe situația financiară a țării s-a îmbunătățit în mod considerabil. Liberalii au căutat să crească circuitul bănesc. V. Luca nu numai că a încetat să mai recurgă la împrumuturi la Banca Națională a României, dar, datorită creșterii intrărilor de impozite și alte mijloace bănești, a reușit să acopere vechea datorie față de Banca Națională.

I.V. Stalin întreabă cât de echilibrat este bugetul.

V. Luca răspunde că au reușit să nu mai realizeze un buget echilibrat, dar și să obțină un surplus de mijloace.

P. Groza face observația că dacă la început s-a remarcat o anumită reducere a capacității de cumpărare a noii valute, în prezent acest lucru a fost stopat. Mai mult, se observă o scădere a prețurilor la unele mărfuri și chiar o oarecare scădere a cursului valutelor străine.

I.V. Stalin întreabă dacă regele a plecat definitiv sau se mai întoarce.

P. Groza răspunde că regele poate încă să se întoarcă în țară, însă doar ca un cetățean de rând.

I.V. Stalin întreabă ce a făcut regele cu domeniile sale, pădurile din România, dacă le-a vândut.

P. Groza răspunde că partea principală a domeniilor regale a fost totdeauna proprietatea statului și că numai venitul de pe urma acestora aparține regelui. Acum toate aceste domenii revin în proprietatea deplină a statului. Regelui îi mai aparțin suprafețe însemnate de teren, dar având în vedere că acesta nu se mai folosește de vechile privilegii, pe baza legii reformei agrare proprietatea sa funciară va fi expropriată și-i vor mai fi lăsate doar 50 hectare de pământ.

I.V. Stalin întreabă dacă este adevărat că guvernul român a cumpărat de la rege domeniile acestuia cu 3 milioane de dolari sau acestea sunt doar zvonuri.

P. Groza răspunde că guvernul român a cumpărat de la rege 360 de tone de vin cu 1 milion de franci elvețieni, în condițiile în care regelui i-a fost dată doar jumătate din această sumă, iar a doua jumătate din această sumă o poate primi cu condiția că se va purta bine. Guvernul i-a dat regelui exact atât cât trebuia, pentru a nu spune că guvernul l-a umilit, dar nu prea mult, pentru ca acesta să nu se simtă independent.

I.V. Stalin face observația că românii au un rege foarte original. Să dea Domnul tuturor un asemenea rege!

P. Groza adaugă că, așa cum i-a spus în ajun  lui Molotov, guvernul român a trebuit să țină seama de faptul că regele a fost decorat de Guvernul Sovietic cu ordinul „Pobeda” („Victoria” – n.t.).

I.V. Stalin spune că toate acestea au fost făcute bine și întreabă dacă regele a luat cu sine ordinul.

P. Groza răspunde că regele a luat cu sine ordinul și adaugă că guvernul român a contat pe o asemenea apreciere a acțiunilor sale, deplasându-se la Moscova.

I.V. Stalin repetă că guvernul a procedat bine, apoi întreabă dacă delegația română a luat cunoștință de proiectul pactului de asistență mutuală.

P. Groza răspunde că delegația a studiat proiectul de tratat pe articole și în ansamblu și a fost de acord cu conținutul acestuia.

I.V. Stalin întreabă dacă proiectul nu provoacă obiecții.

A. Pauker roagă să se explice dacă adjectivul „militar”, cuprins la sfârșitul primului alineat al art. 2 din proietul de tratat, se referă, în egală măsură, și la „ajutor” și „sprijin”, sau doar la „sprijin”, așa cum se poate interpreta potrivit textului românesc al proiectului.

V.M. Molotov arată că acest adjectiv se referă în egală măsură la „ajutor” și „sprijin”.

I.V. Stalin propune să se elimine din text cuvântul „sprijin”, deoarece acesta doar slăbește și nu adaugă nimic. „Sprijin” are o însemnătate morală, iar „ajutor” este mai real, mai puternic.

A. Pauker întreabă în continuare dacă cuvintele „Statutul Națiunilor Unite” din alineatul al doilea al articolului 2 al proiectului de tratat au același sens ca și cuvintele „Carta Națiunilor Unite”.

V.M. Molotov confirmă că acestea sunt noțiuni echivalente.

A. Pauker arată apoi că în română, cuvântul „îndreptate” cuprins în al doilea alineat al articolului „ din proiectul de tratat este inaplicabil din punct de vedere redacțional.

I.V. Stalin propune să fie înlocuit cu cuvintele „având ca scop”.

V.M. Molotov face observația că în acest caz cuvântul „scop” se repetă de două ori în această frază.

I.V. Stalin propune atunci să fie înlocuit ultimul cuvânt „scopurilor” din alineatul menționat cu cuvântul „sarcinilor”.

A. Pauker declară că ea nu mai are niciun fel de observații.

I.V. Stalin face observația că în felul acesta românii au sarcini, iar noi avem scopuri!

V.M. Molotov adaugă că noi [sovieticii] vom îndeplini și sarcinile și scopurile.

P. Groza declară că scopurile vor fi îndeplinite și face în continuare observația că delegația română, alcătuită din cinci persoane, a zăbovit asupra acestei fraze o oră întreagă și nu a putut să găsească redactarea corespunzătoare. Copilul cu mai multe moașe rămâne cu buricul netăiat.

I.V. Stalin arată că nu totdeauna se întâmplă așa.

P. Groza declară că după explicarea clară și precisă a principiilor proiectului de tratat, dată în ajun delegației de către Molotov, precum și după clarificarea tuturor observațiilor de ordin redacțional, delegația este de acord cu proiectul de tratat și este gata să-l semneze.

I.V. Stalin spune că mâine tratatul poate fi semnat, trebuie doar să fie pregătite hârtiile corespunzătoare.

V.M. Molotov spune că el are o chestiune.

Încă din anul 1940 nu a fost definitivată frontiera dintre România și U.R.S.S. Se are în vedere definitivarea acestei frontiere în porțiunea care nu a fost definitivată atunci. Pentru aceasta, este necesar ca odată cu pactul să fie semnat și protocolul privind predarea către Uniunea Sovietică a celor cinci insule de pe brațul inferior al Dunării:Malâi Tataru (Tătaru Mic – n.n.), Stambul, Limba etc. În această problemă, Comisia mixtă româno-sovietică care exista în anul 1940 nu a ajuns la un acord.

I.V. Stalin întreabă de cine sunt ocupate în prezent aceste insule.

V.M. Molotov răspunde că acestea sunt ocupate de noi [U.R.S.S.].

I.V. Stalin întreabă dacă acest lucru este legal.

V.M. Molotov răspunde că noi socotim acest lucru legal.

P. Groza declară că chiar până la Conferința de Pace de la Paris el a avut dispute îndelungate cu Tătărescu în această chestiune. Încă de pe atunci guvernul a ajuns la concluzia că toate problemele asemănătoare nerezolvate trebuie soluționate definitiv. Acum acest lucru este cu atât mai necesar, deoarece tratatul de asistență mutuală care urmează să fie semnat va trebui să întărească și mai mult relațiile de amiciție existente între România și U.R.S.S. Guvernul român va întreprinde toate măsurile pentru a soluționa cât mai repede definitiv această chestiune. El, Groza, a reflectat mult timp asupra ei, simțind răspunderea și datoria în fața patriei și a poporului său și a ajuns la concluzia că pierderea acestor insule va însemna doar scăderea [producției] de icre negre. Există însă pericolul colmatării Canalului Sulina al Dunării, ceea ce înseamnă ca România să fie ruptă de Marea Neagră. Colmatarea însă a prieteniei dintre România și U.R.S.S. reprezintă un pericol și mai mare. Poporul român este interesat în primul rând în menținerea acestei prietenii. Aceasta trebuie să înțeleagă acest lucru și-l va înțelege.

I.V. Stalin întreabă dacvă aceasta înseamnă un acord.

P. Groza răspunde afirmativ.

I.V. Stalin întreabă dacă se colmatează canalul Dunării.

P. Groza răspunde că acest pericol poate fi prevenit doar prin efectuarea unor lucrări mari de dragare.

I.V. Stalin face observația că toate canalele necesită realizarea cu regularitate a lucrărilor de dragare și adaugă că în România cândva a fost un plan de construire a unui nou canal care să unească Dunărea cu Marea [Neagră].

A. Pauker răspunde că acum 10 ani a existat un plan de construire a acestui canal între Cernavodă și Constanța, dar că acest plan a fost abandonat.

I.V. Stalin declară că dacă România va reveni cândva la acest plan, putem s-o ajutăm.

P. Groza spune că colaborarea cu U.R.S.S.  va compensa însutit pierderea insulelor. Luiîi este clar că Uniunea Sovietică are nevoie de acese insule, pentru a avea posibilitatea de a ține sub control toate gurile Dunării. Un asemenea control realizat de către o putere prietenă, așa cum este U.R.S.S., nu numai că nu va stânjeni România, dar poate să-i fie doar folositor.

I.V. Stalin îi exprimă lui Groza mulțumiri pentru asemenea cuvinte.

În continuare, I.V. Stalin repetă că în cazul în care guvernul român va reveni la planul de construire a canalului, i se poate acorda ajutor și sprijin pentru aceasta.

P. Groza declară că în raporturile sale cu Uniunea Sovietică guvernul român nu este călăuzit de impulsuri oportuniste, ci doar de înțelegerea corectă a intereselor propriului popor.

I.V. Stalin menționează că și noi [sovieticii] gândim la fel.

V.M. Molotov întreabă dacă aceasta înseamnă că noi putem semna acest protocol concomitent cu tratatul.

A. Pauker întreabă, la rândul său, dacă nu se poate să se includă în textul protocolului problema ajutorului și sprijinului din partea Guvernului sovietic în construirea canalului Dunăre-Marea Neagră.

V.M. Molotov răspunde că este necesar să se semneze protocolul privitor la acea porțiune de frontieră în legătură cu care nu s-a realizat înțelegerea și întreabă dacă din partea delegației române sunt vreun fel de întrebări.

P. Groza, după ce s-a consultat cu membrii delegației, răspude negativ.

I.V. Stalin întreabă ce face fostul ministru al Afacerilor Externe Tătărescu.

P. Groza informează că Tătărescu nu se mai află în fruntea Partidului Național-Liberal. În scrisoarea sa de demisie din acest post a recomandat partiului să acorde sprijin guvernului, rezervându-și dreptul de a critica acțiunile acestuia. Tătărescu a cedat foarte ușor. El s-a dovedit a fi un om deștept, dar nesigur pe sine. El, Groza, a primit din partea lui Tătărescu o scrisoare în care l-a înștiințat că el, Tătărescu, nu se va mai ocupa niciodată de politică.

A. Pauker menționează că potrivit informațiilor existente Tătărescu dorește să fugă peste graniță.

P. Groza declară că el, personal, nu-l consideră pe Tătărescu capabil de un asemenea pas, deoarece Tătărescu este un laș și se poate mulțumi cu puțin. După plecarea liberalilor de la guvern și demisia lui Tătărescu din postul de președinte al partidului, partidul a început să se destrame, așa cum s-a întâmpla cu Partidul Național-Țărănesc după procesul lui Maniu. Aceasta demonstrează că aceste partide nu au avut rădăcini în popor.

I.V. Stalin întreabă care dintre emigranții români, în afară de Gafencu, mai duce o activitate subversivă.

P. Groza răspunde că există următoarele trei grupuri principale:grupul lui Gafencu, grupul lui Crețeanu și un grup neînsemant al lui Tilea. Aceste grupuri se dușmănesc între ele.

A. Pauker adaugă la această enumerare numele lui Niculescu-Buzești și Vișoianu, foști miniștri ai Afacerilor Externe în primele guverne reacționare ale României după 23 august 1944.

P. Groza afirmă că în prezent Vișoianu nu desfășoară nicio activitate subversivă și scrie permanent scrisori în patrie, în care exprimă dorința de a se întoarce acasă. În ceea ce-l privește pe Rădescu, acesta nu se bucură de nicio autoritate chiar în acele grupuri care îl sprijină în străinătate. Cel mai activ este grupul lui Gafencu. Lichidarea însă a monarhiei a reprezentat o lovitură neașteptată pentru aceste grupuri din emigrație, printre altele, deoarece regele nu a justificat speranțele lor după plecarea sa în străinătate. Acesta nu numai că nu face niciun fel de declarații împotriva guvernului, dar a dezmințit declarația tatălui său regele Carol [al II-lea]. Guvernul speră că acesta se va situa și în continuare pe această poziție, întrucât guvernul a reușit să-l pună într-o stare de dependență materială față de acesta.

I.V. Stalin întreabă dac Gafencu și celelalte persoane asemenea lui rămân cetățeni români.

A. Pauker răspunde că aceștia au rămas încă cetățeni români, dar guvernul a pregătit un proiect de lege care privează de cetățenie toate persoanele care în străinătate duc lupta împotriva guvernului.

I.V. Stalin spune că ar fi bine dacă în parlament va fi pusă problema lipsirii acestor persoane de cetățenia română pentru activitate subversivă.

A. Pauker arată că pe aceștia intenționează să-i lipsească și de cetățenie și de avere.

I.V. Stalin întreabă dacă tatăl regelui este cetățean român.

A. Pauker răspunde că, în prezent, acesta rămâne cetățean român.

I.V. Stalin face observația că trebuie lipsiți de cetățenie tatăl și celelalte persoane. Serviciile de informații britanice și altele nu-i vor mai putea folosi. Aceștia își vor pierde valoarea, iar tânărului rege i se poate lăsa cetățenia, acesta se va purta mai bine.

În continuare, I.V. Stalin întreabă dacă împreună cu regele a plecat și mama acestuia.

P. Groza răspunde afirmativ și adaugă că mama regelui a fost, de asemenea, mulțumită de deciziile luate și i-a declarat că a trăit în familia sa destule tragedii șinu dorește ca fiul său să aibă aceeași soartă.

I.V. Stalin menționează că mama regelui este grecoaică.

V.M. Molotov întreabă delegația dacă nu aare vreun fel de propuneri în privința programului vizitei sale la Moscova.

P. Groza roagă să se includă în plan o recepție, pe care delegația română ar dori s-o organizeze la sediul ambasadei române din Moscova.

V.M. Molotov întreabă dacă delegației nu i-ar conveni următorul plan:mâine, Ministerul Afacerilor Externe organizează o recepție diplomatică în onoarea oaspeților, și tot mâine seara va avea loc semnarea tratatului și a protocolului. Poimâine, de la 6 la 8, recepție la ambasada română, iar seara, la ora 9, recepție la Kremlin.

P. Groza, A. Pauker și ceilalți membri ai delegației își exprimă acordul.

Ce a urmărit Stalin când a impus construcția canalului Dunăre-Marea Neagră? A fost o toană oarecare, ca și cele care-au dus la împânzirea Uniunii Sovietice cu canale, sau a vrut ceva special? Aceste întrebări – relata Gheorghiu-Dej – l-au frământat multă vreme, până când a ajuns la o concluzie pe care-o socotea adevărată și pe care mi-a împărtășit-o și mie:

„Am crezut că hotărârea ne-a fost impusă din considerente așa-zis strategice, dar până la urmă nu i-am putut vedea o astfel de justificare. După un timp, am devenit convins că Stalin a urmărit cu totul altceva și sunt aproape sigur că dacă ar mai fi trăit și canalul ar fi fost dat în exploatare, ar fi cerut României să renunțe «de bunăvoie și nesilită de nimeni» la stăpânirea gurilor de vărsare a Dunării în Marea Neagră, inclusiv a Deltei, pe motiv că avem de-acum ieșire directă la mare prin canalul pe care l-am construit.”

Problema centrală a preocupărilor lui Gheorghiu-Dej era readucerea Ardealului de Nord în cuprinsul țării, mai întâi prin forța armelor și apoi prin toate mijloacele diplomatice posibile. S-a lansat lozinca:„Totul pentru front, totul pentru victorie!”, ca principiu de luptă al P.C.R., ca nimeni mai târziu să nu ne poată reproșa că nu am făcut totul pentru a ne recuceri teritoriul răpit și obținerea victoriei asupra Ungariei horthyste și Germaniei hitleriste.

A doua problemă concretă, a revendicării Ardealului, trebuia să se facă în această vastă perspectivă, cu atât mai mult cu cât oamenii politici ungari, cu mare credibilitate în Occident, cât și comuniștii maghiari, în frunte cu Rakozzi [Rákosi], exercitau tot felul de presiuni asupra Moscovei, Parisului, Londrei, Washigtonului, ca Ardealul de Nord să rămână încorporat Ungariei. Mai mult, forțele revanșiste susțineau sus și tare ca Transilvania în întregime să revină acesteia.

În aceste condiții, Gheorghiu-Dej a propus încă din luna noiemrie 1944 o dezbatere în cadrul conducerii de atunci a P.C.R. asupra poziției noastre, a comuniștilor români, față de situația Ardealului de Nord și, în general, a Transilvaniei.

În dezbatere s-au conturat două poziții:a „băștinașilor”, care cereau o poziție activă de propagandă, pentru ca Ardealul de Nord să revină României, și a celor sosiți de la Moscova, care susțineau că problema aceasta se rezolvă numai de către „tovarășul Stalin”. În această situație dificilă a trebuit să se accepte formarea unei delegații a conducerii P.C.R. care să discute problemele Transilvaniei cu tovarășul Stalin. Din acestă delegație a făcut parte Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și eu, Apostol. Stalin a acceptat sosirea delegației P.C.R. la Moscova. Ne-a primit foarte amical în biroul său de lucru. S-a arătat încântat să-l cunoască pe Gheorghiu-Dej, despre care a fost informat că este un „comunist român cu experiență politică și înflăcărat patriot”. Îi este deosebit de plăcut să discute el problemele de viitor ale României. Nu s-a referit în niciun fel la persoana Anei Pauker. Pe mine, bătându-mă pe umăr, m-a numit „viitor conducător al mișcării sindicale din România”... Gheorghiu-Dej i-a mulțumit pentru acceptarea primirii delegației române, în condițiile grele în care se afla U.R.S.S., datorită războiului crâncen împotriva armatelor hitleriste și hortyste. A rugat pe Stalin să-i permită să prezinte pe scurt scopul vizitei noastre. Era pregătit de acasă să facăo expunere concentrată în fapte istorice de necontestat asupra Transilvaniei, cam 20-25 de minute. După vreo zece minute, Stalin l-a oprit, scuzându-se și zicând următoarele:

— Dej, eu nu pretind că stăpânesc istoria României și mai ales a Transilvaniei, mai bine decât tine. Am înțeles ce doriți. Cunoașteți că nu de mult a fost la mine Rakozi [Rákosi], susținând că nu numai Ardealul de Nord, ci și întreaga Transilvanie se cuvine de drept să fie redată Ungariei. I-am răspuns că dacă mai insistă asupra acestei chestiuni, îl voi alunga fără menajamente... Stalin a făcut o pauză și a reluat:

— Dej, Transilvania va fi pe veci a României. Comuniștii unguri și poporul ungar n-au fost în stare să facă ce au făcut comuniștii români și poporul român. Voi ați întors armele împotriva Germaniei, voi aveți un 23 august! Ne-ați ajutat să reducem cu șase luni războiul și să salvăm peste două milioane de soldați ai Armatei Roșii...

Apoi, pufăind din cunoscuta-i pipă și privindu-ne pe toți din delegație pe sub sprâncenele-i groase, spuse obosit:

— Mergeți acasă și spuneți-le comuniștilor români, forțelor democratice reale ale României, că noi nu ne vom schimba poziția față de Transilvania, că toate obstacolele ce vor apărea din partea Occidentului și a acoliților lui Rakozzi [Rákosi] vor fi învinse și dreptatea României va triumfa...

1958. Plecarea armatei sovietice din România – între mit şi realitate

  

O abordare nuanţată a unei asemenea teme şi renunţarea la sintagma „retragerea trupelor sovietice din România” – folosită în mod constant de „creatorii de imagini” ai regimurilor lui Gheorghe Gheoghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu – în favoarea expresiei „plecarea armatei sovietice din România” se pot înscrie în cadrul unei noi viziuni privind evenimentelor politico-militare care au avut loc în România în perioada 1945-1991, mult mai apropiată de sistemul tradiţional de valori românesc. Asemenea analize se pot dovedi interesante pentru cercetătorii care reuşesc să aibă acces la documentele din arhive, desprinzându-se de balastul creat de demiurgii de imagini şcoliţi în spiritul disputei ideologice din timpul Războiului Rece. Analizarea pertinentă a contextului şi motivelor care l-au determinat pe liderul sovietic N.S. Hruşciov să ordone în anul 1958 unităţilor Armatei Roşii care staţionau pe teritoriul românesc să se mute înapoi pe teritoriul sovietic poate arăta, la rândul său, cât de pervers a fost sistemul de propagandă promovat de conducătorii de atunci ai României, precum şi care ar fi unul dintre motivele perpetuării până astăzi a imaginilor idilice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu de către foşti demnitari comunişti.

Prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), Uniunii Sovietice i s-a recunoscut pe plan internaţional dreptul de a-şi menţine trupele în România şi Ungaria. Scopul declarat al acelei ocupaţii militare era de a se asigura securitatea căilor de comunicaţii ale grupului sovietic de armate aflat pe teritoriul austriac până la reglementarea definitivă a statutului postbelic al Austriei. În consecinţă, autorităţile române s-au văzut nevoite să încheie o convenţie cu Moscova (26 decembrie 1948), prin care au fost reglementate condiţiile în care unităţile sovietice puteau utiliza cazărmile, localurile de serviciu, depozitele, aerodromurile, câmpurile de instrucţie şi mijloacele de transmisiuni româneşti pe timpul ocupaţiei.

Acel status-quo a fost menţinut până la 14 mai 1955, când liderii statelor comuniste din Europa aflate sub sfera de influenţă a Moscovei au consimţit să semneze alături de sovietici actul de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV). În baza „Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” încheiat în capitala Poloniei, unităţile sovietice din România, Ungaria, Bulgaria, Polonia şi Republica Democrată Germană au rămas pe loc în statele respective, dar de acea dată în calitate de „armată prietenă”.

Recunoaşterea la Varşovia a noului statut al forţelor militare sovietice de ocupaţie de către conducătorii ţărilor de „democraţie populară” a permis diplomaţiei sovietice să facă următorul său pas. Prin semnarea la Viena, la 15 mai 1955, a Tratatului de Stat dintre cele patru Mari Puteri şi Austria a fost reglementată una dintre problemele importante care existau de la finele celui de-al doilea război mondial. Era evident faptul că diplomaţii sovietici au acţionat în aşa fel încât actul de constituire a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia să fie semnat înainte de Tratatul cu Austria pentru a nu se oferi prilejul unei contestări a legalităţii regimului prelungit de ocupaţie din România şi Ungaria.

Jucând pe această carte, este posibil ca Nikita Hruşciov să fi prevăzut încă dinainte de momentul Varşovia – 1955 o reducere a efectivelor sale militare staţionate în R.D.G., Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria. Pe de altă parte, Gheorghe Gheorghiu-Dej a intuit, se pare, încercarea liderului de la Kremlin de a-şi crea o imagine de apostol al „popoarelor iubitoare de pace”1 şi a acţionat în consecinţă: a semnat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală” de la Varşovia şi, după doar trei luni, l-a desemnat pe generalul Emil Bodnăraş să discute cu liderul de la Kremlin despre o posibilă încetare a regimului de staţionare/ocupaţie a trupelor sovietice în România.2

A fost luat prin surprindere N.S. Hruşciov de iniţiativa comuniştilor români ? Se pare că da, dar liderul de la Kremlin nu a spus motivul pentru care a avut o reacţie negativă violentă în momentul când ministrul român al Forţelor Armate a abordat problema ocupaţiei militare sovietice, iar explicaţia pe care a oferit-o Hruşciov în legătură cu evenimentele militare care au urmat pare desprinsă din arsenalul aparatului său propagandistic: „În următorul an şi jumătate m-am tot gândit la cuvintele tovarăşului Bodnăraş, în special după discuţia avută cu tovarăşul Dej (…) Am pus la inimă cuvintele sale”.3 Este interesant cum „sentimentele părinteşti” ale liderului sovietic „se revărsau” în relaţiile politico-militare dintre URSS şi România.

Perspicacitatea de care a dat dovadă Gheorghe Gheorghiu-Dej cu acel prilej nu trebuie subestimată. Acesta s-a dovedit capabil să facă o analiză interesantă în privinţa avantajelor de care ar fi beneficiat atât regimul său, cât şi stăpânul său de la Moscova în disputa propagandistică pe care o aveau cu conducătorii SUA şi ai statelor din Europa Occidentală. Totodată, se poate aprecia că, în acel caz, liderul de la Bucureşti a promovat şi interesul naţional al României; pentru poporul român, prezenţa trupelor sovietice în ţară constituia o mare povară morală şi financiară pe care era obligat să o suporte în numele unei ideologii străine de spiritul naţional.

Cât priveşte reacţia violentă pe care a avut-o Hruşciov pe moment, se poate presupune faptul că existaseră discuţii secrete la Kremlin privind paşii care urmau să fie făcuţi pe plan diplomatic pentru detensionarea situaţiei internaţionale şi promovarea principiului coexistenţei paşnice în relaţiile cu Occidentul. În acest context, este posibil să se fi abordat, printre altele, şi situaţia militarilor sovietici care staţionau în România. Oare a crezut liderul sovietic, pe moment, că românii au avut acces la informaţiile ultraconfidenţiale ale Moscovei şi încercau să le utilizeze pentru promovarea interesului naţional? Răspunsul s-ar putea găsi în arhivele URSS.

Un lucru este însă cert: potentaţii regimului comunist din România (Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol ş.a.) au căutat, la rândul lor, să câştige popularitate, susţinând că Gh. Gheorghiu-Dej l-a convins pe Hruşciov să nu mai menţină trupe „prietene” pe teritoriul românesc, dar s-au ferit să spună că ei deţineau puterea politică şi economică în ţară tocmai pentru că fuseseră instalaţi pe acele poziţii cu ajutorul Armatei Roşii. Majoritatea deciziilor importante referitoare la soarta României după anul 1945 au avut ca punct de plecare Moscova şi au fost duse la îndeplinire de comuniştii români în numele solidarităţii de clasă, clamate ca virtute supremă în relaţiile internaţionale de propagandiştii regimurilor comuniste.

În memoriile sale, Nikita Hruşciov a menţionat faptul că, în anul 1958, pe teritoriul românesc staţionau una sau două divizii sovietice de tancuri şi o divizie sovietică de infanterie.4 La prima vedere, acele forţe nu păreau semnificative din punct de vedere militar, dar dacă se compară această informaţie cu datele existente în culegerea de documente româneşti „România. Retragerea trupelor sovietice – 1958”, se pot constata o serie de neconcordanţe în privinţa alcătuirii aşa-numitei „Armate mecanizate independente” sovietice, aflată în România în acea perioadă.

 Sursele româneşti indică, de exemplu, faptul că generalul locotenent de tancuri Vasilii Sergheevici Arhipov, comandantul acelei armate în anul 1958, îşi avea dispuse marile unităţi în Banat şi Muntenia, în Poarta Focşanilor şi în zona Constanţei, în timp ce cartierul său general (U.M. 11705) se găsea la Bucureşti.

Forţele militare sovietice din Banat erau încartiruite în garnizoanele Timişoara5, Arad, Radna şi Lipova, în timp ce armata română avea instalată în zona Timişoara Divizia 35 Infanterie din cadrul Corpului 38 Armată. Amplasarea unităţilor sovietice sugerează faptul că acestea aveau ca misiune acoperirea frontierei de stat a României în zonă şi blocarea Porţii Mureşului în cazul purtării unui război defensiv, respectiv ducerea la ordin a unor acţiuni ofensive de mică amploare spre vest şi/sau sud-vest (Iugoslavia).

În Muntenia, câteva unităţi militare sovietice se aflau amplasate la Bascov (judeţul Argeş), Ploieşti6 şi Crângul lui Bot (judeţul Prahova). Poziţionarea unei unităţi de tancuri sau mecanizate la Bascov putea fi considerată avantajoasă deoarece se afla în partea centrală a regiunii, iar căile de comunicaţie îi permiteau o deplasare rapidă în caz de urgenţă spre orice zonă aflată la sud de Carpaţi.

La rândul său, o mare unitate sovietică (probabil o divizie) acoperea, în estul ţării, Poarta Focşanilor, cu forţele principale dispuse la Focşani7, Râmnicu-Sărat8, Brăila9 şi Galaţi10, iar în zona de litoral se găseau unităţi compacte ale Armatei Roşii la Constanţa11, Mamaia-Sat, Mangalia, Basarabi şi Medgidia.

Pe teritoriul României se aflau dislocate şi câteva regimente sovietice de aviaţie, care au acţionat de pe aerodromurile Otopeni, Boboc, Alexeni, Cocargeaua12, Ianca13, M. Kogălniceanu şi care au avut la dispoziţie, pentru situaţiile de urgenţă, aerodromurile de rezervă de la Sihlea, Viziru, Ciorani şi Dor-Mărunt. Totodată, pentru recuperarea medicală a militarilor sovietici aflaţi pe teritoriul românesc, autorităţile de la Bucureşti au pus la dispoziţia Armatei Roşii sanatoriul de la Băile Govora. În plus, se poate presupune că, în zona petroliferă din jurul oraşului Ploieşti, Armata mecanizată independentă avea instalate numeroase baterii de artilerie antiaeriană, iar la Constanţa se afla cel puţin un comandament maritim din cadrul Flotei Roşii a Mării Negre.

În concluzie, estimarea făcută de Nikita Hruşciov referitoare la numărul de unităţi sovietice care se aflau în România în anul 1958 nu concordă cu datele provenite din arhivele româneşti. Un asemenea bilanţ ar putea fi verificat şi completat dacă cercetătorii români ar avea acces la sursele documentare din epocă aflate la Moscova sau dacă generalii A.L.Ghetman14, V.S.Arhipov, V.E.Kopienko15 sau A.G.Drujkov16 au lăsat câteva mărturii referitoare la trupele pe care le-au comandat în anii 1957-1958 în România.

Pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere faptul că Nikita Hruşciov a urmărit din anul 1955 reducerea efectivelor militare sovietice în contextul apariţiei şi dezvoltării rapide a unei noi categorii de arme: rachetele cu încărcătură nucleară. Pentru a realiza o schimbare majoră, liderul de la Kremlin s-a sfătuit cu mareşalii G.K. Jukov şi R.I. Malinovski, iar planul pe care l-au pus la punct a prevăzut, printre altele, şi mutarea în URSS a mai multor unităţi militare sovietice care staţionau în R.D.G., Ungaria şi România. Astfel, în anul 1958 a existat nu numai „cazul românesc”, ci şi cel ungar (o divizie sovietică a plecat la rândul său din Ungaria la ordinul Moscovei în 1958) şi cel german.

Puternica mediatizare în epocă a „cazului românesc” a reuşit să ascundă câteva lucruri importante pentru oamenii obişnuiţi, care sperau că era vorba într-adevăr despre o retragere a Armatei Roşii. De exemplu, era dificil pentru aceştia să afle că patru garnituri speciale de tren au plecat în zilele de 1, 3, 5 şi 6 august 1958 de la Crângul lui Bot (judeţul Prahova) la Lokoshoza17, în Ungaria, în timp ce celelalte trenuri cu trupe şi echipamente militare sovietice s-au îndreptat spre est, şi nu spre vest, către punctele de trecere a frontierei Ungheni18 şi Reni.

De asemenea, din motive uşor de intuit, nu au fost oferite detalii privind articolele 2 şi 3 din „Acordul între Ministerul Forţelor Armate ale Republicii Populare Române şi Ministerul Apărării al URSS privind modalitatea retragerii trupelor sovietice din România în Uniunea Sovietică”.19 Prevederea referitoare la păstrarea pe teritoriul României a unei „cantităţi corespunzătoare de muniţiuni în două depozite şi 9800 de tone de carburanţi şi lubrifianţi în trei depozite aparţinând Ministerului Apărării al URSS”20 este lapidară, dar situaţia se poate clarifica dacă, la articolul 2 al Acordului din mai 1958, se adaugă „Convenţia între guvernele R.P. Române şi URSS asupra dislocării temporare a unei părţi a flotei maritime militare a URSS în bazele maritime militare, porturile şi pe aerodromurile R.P. Române, dacă acest lucru va fi impus de situaţie”21, semnată la Bucureşti la 22 octombrie 1957 de contraamiralul Mihai Nicolae22şi amiralul V.A. Fokin.23

Este evident faptul că Moscova a impus încheierea Convenţiei pentru a-şi muta liniştită, în anul următor, unităţile militare care staţionau în România. Trupelor sovietice au plecat în vara anului 1958, dar, conform prevederilor actului din octombrie 1957, au avut în continuare la dispoziţie, în Dobrogea, „depozite şi încăperi pentru depozitarea şi păstrarea muniţiei, combustibilului şi lubrifianţilor, materialelor de punte şi a altor feluri de rezerve necesare pentru asigurarea unei părţi a forţelor Flotei din Marea Neagră a URSS”.24 Dacă era vorba despre o retragere din România, Nikita Hruşciov şi mareşalii săi ar fi luat măsuri pentru evacuarea materialelor respective la fel cum au procedat în Austria cu trei ani în urmă. Dar nu au făcut aşa ceva !

Scopul declarat al Convenţiei maritime era de a se organiza apărarea comună a părţii de vest şi de sud-vest a Mării Negre în baza Tratatului de la Varşovia25, iar partea sovietică s-a angajat să asigure, în anii 1958-1959, 54 de torpile cu conuri de război şi 2000 de tone de motorină (la Mangalia), 25 de vagoane cu mine marine (la Codru), 25 de vagoane cu mine marine (la Basarabi), 5000 tone păcură şi 2000 tone motorină (la Palas), pentru a fi păstrate sub pază în România.26 Supravegherea stării tehnice şi calitative a muniţiilor, armamentului, materialelor, carburanţilor şi lubrefianţilor a fost efectuată periodic, potrivit înţelegerii, de către militari sovietici desemnaţi special.

Forţele Maritime ale R.P.R. s-au văzut obligate să accepte şi punerea la dispoziţia URSS, pentru folosire temporară, în cazul declanşării unui război, fără plata vreunei chirii, a unor cheiuri la Mangalia, Constanţa şi Sulina (cu o lungime totală de 1220 metri), a punctelor de bazare ale navelor româneşti la Dunăre, cazărmile, clădirile de serviciu şi uz comun, depozitele şi instalaţiile existente la Sulina şi Mihail Kogălniceanu, precum şi pista aerodromului din ultima localitate menţionată.

În concluzie, se poate spune că Dobrogea a devenit din anul 1957 unul dintre locuri utilizate de Flota Roşie a Mării Negre pentru depozitarea muniţiilor, carburanţilor şi lubrefianţilor pentru situaţiile de urgenţă, iar prevederile Convenţiei au rămas în vigoare şi după plecarea trupelor sovietice care staţionau în România.27

Zece ani mai târziu, ministrul român al Forţelor Armate i-a prezentat lui Nicolae Ceauşescu un raport în care expunea obiecţiile pe care le avea partea română înainte de prelungirea în mod automat a Convenţiei din 1957. Cu acel prilej s-a menţionat faptul că URSS avea depozitate pe teritoriul României, în februarie 1967, 21 de torpile cu conuri de război (la Mangalia), 155 de mine marine (117,5 tone), 5000 tone păcură şi 2000 tone motorină. În plus, în afara felurilor şi cantităţilor prevăzute în Convenţie, Flota Roşie din Marea Neagră mai avea în depozitele româneşti: 30 de grenade antisubmarine, 600 de lovituri cal. 152 mm, 5406 lovituri cal. 100 mm, 13670 lovituri cal. 45 mm, 20000 lovituri cal. 37 mm, 20000 lovituri cal. 25 mm, 1944 tone petrol T-1 şi 120,5 tone uleiuri.28 Diferenţele cantitative care au apărut între rapoartele întocmite în anii 1957, respectiv 1967 sunt evidente, dar acest lucru se poate explica prin faptul că specialiştii militari sovietici care au verificat periodic depozitele dobrogene au dispus retragerea unor cantităţi de muniţii, combustibil şi lubrefianţi înainte de deprecierea calitativă a acestora şi înlocuirea lor în limita impusă de comandanţii Flotei Roşii.

Totodată, generalul-colonel Ion Ioniţă a precizat că, până în 1967, statul român a fost nevoit să cheltuiască pentru paza, depozitarea şi păstrarea materialelor sovietice aflate în custodie aproximativ 650000 de lei anual, iar Moscova a rambursat de fiecare dată numai 340000 de lei.29

Ca urmare a obiecţiilor semnalate de ministrul român al Forţelor Armate şi a hotărârii luate de N. Ceauşescu, reprezentanţii URSS au acceptat să se încheie la 28 septembrie 1967 o nouă convenţie între guvernele celor două state, care prevedea de această dată „dislocarea permanentă şi reciprocă a unei părţi din forţele maritime militare ale URSS şi R.S. România din Marea Neagră şi pe Dunăre pe teritoriul celeilalte Părţi Contractante”30, în cazul declanşării unui război. În baza articolelor 2 şi 4 din Convenţie, cele două părţi urmau să stabilească ulterior, printr-un acord încheiat la nivel de minister al Forţelor Armate, locurile de staţionare la ancoră, porturile, bazele maritime, cheiurile, aerodromurile, pistele de decolare-aterizare, locurile de staţionare a avioanelor, precum şi locurile de păstrare a rezervelor celor două state.

Acordul respectiv nu a mai fost însă încheiat, deşi a existat un asemenea proiect prezentat reprezentanţilor URSS de către o delegaţie română condusă de viceamiralul Grigore Marteş în 196931, au fost efectuate recunoaşteri reciproce pe teritoriul celor două state în acelaşi an, iar în noiembrie 1970 au fost efectuat schimbul proiectelor elaborate de către fiecare parte.32 Mai mult decât atât, după aproape 13 ani de la încheierea „Acordului de la Moscova privind modalitatea de retragere a trupelor sovietice din România”, mareşalul Uniunii Sovietice M. Zaharov 33 a trimis la 7 aprilie 1971 o telegramă generalului colonel Ion Ioniţă, prin care făcea cunoscut faptul că ”întrucât, în prezent, nu mai este necesară păstrarea rezervelor Flotei Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste din Marea Neagră pe teritoriul Republicii Socialiste România, s-a luat hotărârea ca în anii 1971-1972 aceste rezerve să fie înapoiate în URSS. Transportul rezervelor se va face cu navele sovietice”.34

Ministrul român al Forţelor Armate l-a informat pe Nicolae Ceauşescu despre intenţiile Moscovei şi a precizat în raportul pe care i l-a adresat acestuia faptul că Flota Roşie din Marea Neagră avea depozitate în România 337,1 tone muniţie de artilerie, 22 de vagoane a 10 tone mine marine, 21 torpile cu conuri de război, 30 de grenade antisubmarine, 5000 tone păcură, 2000 tone motorină, 1941 tone petrol de aviaţie şi 120 tone uleiuri.35

Dar hotărârea Moscovei nu s-a referit şi la mutarea din depozitele româneşti în URSS a celorlalte rezerve lăsate de trupele sovietice care au staţionat pe teritoriul României până în 1958 şi care se aflau în anul 1971 în proprietatea Comandamentului Unificat al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia: 484 de vagoane cu muniţii de infanterie şi artilerie, 52 de vagoane cu muniţii pentru aviaţie, 9844 tone de carburanţi şi 322,3 tone de uleiuri.36 Toate aceste cantităţi de muniţii şi combustibili au fost retrase în anul 1991, când a fost desfiinţată Organizaţiei Tratatului de la Varşovia ? Este posibil. Ar putea oferi amănunte despre o astfel de operaţiune cel puţin unul dintre reprezentanţii pe care i-a avut comandantul-şef al Forţelor Armate Unite ale OTV la Bucureşti ?37 Probabil că da.

Un lucru este însă cert: trupele Armatei Roşii au plecat din România în mod oficial în vara anului 1958, dar au lăsat pe loc muniţii, carburanţi, lubrefianţi, materiale de punte şi alte feluri de obiecte de rezervă atât pentru Forţele Armate Unite ale OTV, cât şi pentru Flota URSS din Marea Neagră. Totodată, în capitala României şi-au desfăşurat activitatea până la desfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia consilieri militari sovietici, care au primit în scop propagandistic, din 1957, denumirea de specialişti militari.

A fost vorba de o retragere a Armatei Roşii din România în anul 1958 ? Răspunsul este negativ. Demiurgii de imagini şi-au făcut datoria faţă de regimurile politice pe care le-au slujit până la dispariţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, perpetuând deformarea realităţii cu ajutorul utilizării repetate şi în mod greşit a unor cuvinte. Nerespectarea sensului cuvântului retragere, fie din necunoaştere, fie în mod intenţionat, a condus la crearea unor clişee false în legătură cu plecarea unităţilor militare sovietice din România în anul 1958. Realitatea faptelor descrise în documentele din arhive este cu totul alta faţă de imaginile create de un cei care au lucrat într-un aparat de propagandă al PCR extrem de bine pus la punct38.

NOTE:

1.     Este evidentă legătura care exista între cultul personalităţii, aparatul de propagandă şi dorinţa conducătorilor comunişti din România de a fi apreciaţi/adulaţi şi de comunitatea internaţională. Dacă, pe plan intern, aparatul de represiune creat de regimul politic comunist avea grijă să menţină o imagine fără de prihană pentru liderul-dictator, pe plan extern acţiona aparatul de propagandă al „partidului celor ce muncesc”, dar bineînţeles că rezultatele celor care dădeau cu bâta prin închisori erau mult mai „spectaculoase” decât cele obţinute de creatorii de imagini.

2.     În urma semnării Tratatului de Stat cu Austria, cele patru Mari Puteri şi-au retras până la 19 septembrie 1955 toate trupele de ocupaţie de pe teritoriul austriac, iar la 26 octombrie 1955 a fost semnat Tratatul privind sfârşitul regimului de ocupaţie în Austria.

3.     Retragerea a însemnat mutarea tuturor comandamentelor, unităţilor şi a formaţiunilor militare străine (inclusiv a depozitelor de armament, echipament militar şi muniţii) în afara graniţelor statului austriac. Prin comparaţie, se poate observa distincţia clară între operaţiunea militară de retragere a armatelor celor patru Mari Puteri desfăşurată în Austria în vara anului 1955 şi plecarea trupelor sovietice din România, trei ani mai târziu.

4.     „România. Retragerea trupelor sovietice – 1958”, coordonator: prof.univ.dr. Ioan Scurtu, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1996, p.235 (în continuare „România. Retragerea …”).

5.     „România. Retragerea …”, op.cit., p. 234.

6.     Ibidem, p.327; 331. În iunie 1958 se aflau în Timişoara cel puţin 9657 de militari şi civili sovietici, încadraţi probabil într-o divizie a Armatei Roşii (în oraş se găseau dislocate 4 unităţi militare sovietice: de tancuri, de infanterie, de artilerie şi de transmisiuni).

7.     Ibidem, p.327. Surse orale indică faptul că la Bascov se găsea dislocată o unitate sovietică de tancuri, iar în unele documente din ANIC confirmă existenţa, în iunie 1958, a unor forţe militare sovietice la Bascov şi faptul că în Ploieşti se aflau cel puţin 1402 militari şi civili sovietici.

8.     Ibidem, p.326. În Focşani se aflau cel puţin 2232 de militari şi civili sovietici în iunie 1958.

9.     Ibidem, p.326. În Râmnicu-Sărat se aflau cel puţin 1600 de militari şi civili sovietici în iunie 1958.

10. Ibidem, p. 326; 386. În Brăila se aflau cel puţin 2925 de militari şi civili sovietici în iunie 1958, probabil şi din U.M. 75388.

11. Ibidem, p.326. În Galaţi se aflau cel puţin 2305 militari şi civili sovietici în iunie 1958.

12. Ibidem, p.327. În Constanţa se aflau cel puţin 9016 militari şi civili sovietici în iunie 1958.

13. Ibidem, p. 327; 385. La Cocargeaua au fost cel puţin 2117 militari şi civili sovietici în iunie 1958, probabil şi din U.M. 51539.

14. Ibidem, p.327. La Ianca se aflau cel puţin 2957 de militari şi civili sovietici în iunie 1958.

15. Generalul colonel A.L. Ghetman, comandantul trupelor sovietice din România în aprilie 1957.

16. Generalul maior de tancuri V.E Kopienko, primul locţiitor al comandantului Armatei mecanizate independente în iunie 1958 şi împuternicit pentru problemele legate de staţionarea trupelor sovietice în România.

17. Generalul maior Alexandr Gheorghievici Drujkov, membru în Consiliul militar al Armatei mecanizate independente în iunie 1958.

18. „România. Retragerea …”, op.cit., p. 307; 309; 311; 312. Trenurile respective au avut indicativele 15.527, 15.528, 15.529,15.530 şi erau programate să treacă prin staţia de frontieră ungară de la Lokoshoza în zilele de 3, 5, 7 şi 8 august 1958 la orele 08.40.

19. O unitate sovietică ce staţionase până la 12 iunie 1958 la Radna (judeţul Arad) a asigurat operaţiunile de transbordare pentru toate eşaloanele care au trecut prin staţia de cale ferată Ungheni (URSS) în perioada 15 iunie – 15 august 1958.

20. Acordul respectiv a fost încheiat la 24 mai 1958 la Moscova. Pentru detalii, vezi: „România. Retragerea …”, op.cit., p.276-280.

21. Ibidem, p.277.

22. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond CC al PCR-Cancelarie, dosar 21/1967, f.245-251.

23. Contraamiralul Mihai Nicolae era comandantul Forţelor Maritime Militare ale R.P. Române.

24. Amiralul V.A. Fokin era şeful Statului Major General al Flotei Maritime Militare a URSS.

25. ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 21/1967, f.246.

26. Ibidem, f.245.

27. Ibidem, f.244.

28. Ibidem, f. 249. Convenţia a fost încheiată la 22 octombrie 1957 pe un termen de 10 ani şi se prelungea în mod automat, pe acelaşi termen, în cazul în care nici una dintre părţi, cu 6 luni înainte de expirarea termenului de 10 ani, nu aducea la cunoştinţa celeilalte părţi dorinţa sa de încetare a valabilităţii convenţiei.

29. Ibidem, f.244. Raportul nr. GD 004008 din 06.02.1967 al ministrului Forţelor Armate, general-colonel Ion Ioniţă, adresat lui Nicolae Ceauşescu.

30. Ibidem, f.239-240.

31. Idem, dosar 135/1969, f. 25-30. „Convenţia între guvernele R.S. România şi URSS, asupra dislocării temporare şi reciproce a unei părţi din forţele maritime militare în marea teritorială, în porturile şi bazele maritime militare din Marea Neagră şi pe Dunăre, precum şi pe aerodromurile Părţilor contractante, dacă acest lucru va fi impus de situaţie” a fost încheiată la Bucureşti – fiind semnată de viceamiralul Grigore Marteş, comandantul Marinei militare a R.S. România, şi de amiralul Serafim Evghenievici Ciursin, comandantul Flotei URSS din Marea Neagră – şi aprobată de partea română prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.2913 din 1 decembrie 1967.

32. Ibidem, f. 13-24. Proiectul acordului respectiv a fost propus la 15 iulie 1969 lui Nicolae Ceauşescu de către ministrul Forţelor Armate, general-colonel Ion Ioniţă, cu raportul nr. M 002940.

33. Idem, dosar 57/1971, f.23.

34. Mareşalul Uniunii Sovietice M. Zaharov era primul locţiitor al ministrului Apărării URSS şi şef al Marelui Stat Major.

35. ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 57/1971, f.21.

36. Ibidem.

37. Ibidem, f.23.

38. Reprezentanţii comandantului-şef al Forţelor Armate Unite ale OTV în România, în anii ’80, au fost, pe rând: gl.col. V.A. Makarov, gl.col. Borisov, gl.lt. Gaponenko. Aceştia au avut la dispoziţie o clădire situată pe strada B.Şt. Delavrancea, în apropierea ambasadei sovietice din Bucureşti, şi au condus o grupă sovietică formată dintr-un locţiitor, un translator, un ofiţer cu cifrul, un subofiţer şi o dactilografă. Legătura dintre reprezentantul C.F.A.U. şi conducerea armatei române se realiza prin intermediul Biroului special existent în cadrul structurii Ministerului Apărării Naţionale. Pentru detalii, vezi: Mircea C. Dumitru, „Aspecte ale relaţiilor dintre conducerea armatei române şi structurile militare ale Tratatului de la Varşovia”, în „Dosarele Istoriei” nr.8(60)/2001, p.29-30.

Articol publicat în „Anuarul Muzeului Marinei Române 2002”, tom V, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa S.A., Constanţa, 2003, p. 391 – 398.