DESTĂINUIRE
prin cuvânt
În PARNASUL românesc, Vasilica
Grigoraş a intrat relativ târziu, cu paşi discreţi, subtili, dar siguri.
Autoarea vine spre poezia modernă din sfera liricii de inspiraţie niponă,
încununată de numeroase premii şi menţiuni primite de-a lungul anilor
pentru esenţa şi imaginile strălucite create în senryu, gogyohka şi, în special, în tanka şi
haikuurile publicate în limba română şi în ediţii
bilingve (română-engleză).
Multiplele sale
abordări sunt rezultanta firească a unei vaste acumulări
cultural-literare, spirituale, pe care şi le-a interiorizat şi le-a acordat
timpul necesar pentru decantare şi exprimare. În toate formele de exprimare
descoperim faţete ale personalităţii sale, ale formării şi împlinirii, dar
opera rămâne unitară în ansamblul său. Se desprinde setea de armonie, de
lumină, de credinţă, de autodepăşire, de dăruire, ceea ce dă originalitate şi
prestanţă scriiturii sale.
Emoţiile, sentimentele, trăirile
şi ideile constituie materia primă prelucrată cu măiestrie, de data aceasta în
volumul „O corabie la timp
potrivit”,
Editura PIM, Iaşi, 2018.
Cartea începe cu o destăinuire
sinceră a poetei (motto). În opinia sa: „Poezia este un monolog interior,
o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este
un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi
pentru a te dărui celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel...
Este focul aprins de o scânteie divină. Este O CORABIE LA TIMP POTRIVIT”.
Continuă firul confesiunii: „Scriu/ pentru că astfel/ sunt liberă/ de trecut şi viitor/ mă-mbrac în liniştea
clipei/ şi-mbrăţişez chipul senin/ continui mişcarea minţii/ căpitan de echipă/
în maratonul vieţii/ dansez vals după vals/ pe clapele pianului/ încă verde al
timpului/ şi cânt Odă bucuriei/ pentru tot ceea sunt.”(De ce scriu)
Poezia Vasilicăi Grigoraş este o
călătorie în lumea sufletului, în lumea ideilor, dar şi în lumea reală. În
opinia poetei, lacrima este utilă fiinţei umane pentru că ea ne ajută să ne
eliberăm de trăirile negative: „Prin
ceaţa vălurită/ mă-ntâmpină/ unde nesătule/ şi contradictorii,/ venite din
direcţii diferite/ care-mi sfarmă şi seacă/ într-un glas unic/ dorul de comoara/ din sufletu-mi
tremurând.// În dansul stropilor/ îmi deschid aripile/ cu dorinţa/ de a-mi
recupera/ lacrima pierdută/ în somnul de veghe.”(Lacrima pierdută) Autoarea
doreşte să-şi recupereze lacrima pierdută deoarece simte o imperioasă nevoie de
reflectare şi înţelegere pentru a-şi interioriza nădejdea ca virtute: „cu pumnii plini de mătănii/ şi
rugăciunile/ stropi de lumină/ mă
lepăd de învelişul/ înţelesului de-altădată/ punându-mi
nădejdea/ în cele ce vor veni/ dând glas înfiorării/ verdelui molatic al tufarilor/ cu scântei de licurici/ şi veselie de prunci.” (Nevoia
de înţelepciune)
O pondere însemnată în volumul de
faţă este poezia de dragoste: „O privighetoare fără nume/
trubadur celest/ la căderea serii/ în calde armonii/ îmi cântă doar mie/ despre
dragoste./ Şi ţie, pentru că altfel/ polenul n-ar mai fecunda/ bucuria clipei.//
O corabie la timp potrivit/ dragostea ta ancorează/ în inima mea.// Dragostea
noastră” (O corabie la timp potrivit) Întâlnim aici o lirică erotică de tip
spiritualizat. Se adresează în primul rând sieşi şi Dumnezeului
său interior. „Întâia-mi dragoste/ eşti Tu, Doamne!/ Te rog, pune
pecetea Ta/ pe inima mea/ şi cu voia Ta,/ mântuieşte-mă!”( Întâia-mi dragoste) Delicateţea
şi duioşia sentimentelor se răsfrâng subtil asupra celorlalţi pregătiţi să
înţeleagă şi să primească emoţia estetică. „Vino,
iubite/ să ne plimbăm/ prin marele atelier/ al cunoaşterii,/ inspirând vraja/
aştrilor neadormiţi!” (Vino, iubite)
Vasilica
Grigoraş închină un poem profund femeii, văzută ca un: „Sunet solemn de orgă/ or ton de vioară-n surdină,/ tablou în lumini şi
umbre,/ filă de carte scrisă cu migală/ într-un alfabet indescifrabil.” (FEMEIA,
făptură de taină adâncă) şi unul trist, dar înălţător, mamei: „Ne trezim dintr-un somn prelung/ împovăraţi
de lucrurile nespuse la timp,/ conştientizând că suntem eroii negativi/ dintr-o
poveste pe care doar EA/ a făcut-o cea mai frumoasă.” (Prea târziu, Mamă!)
În volumul „O corabie la timp
potrivit” se observă o evoluţie ascendentă a autoarei pe scara poeziei. Cu
pana-i cizelată prin cultivarea ideii poetice într-o aleasă exprimare
intelectuală, poeta îşi descoperă vocea proprie, distinctă, echilibrată. Ea
spune cât are de spus, acel sâmbure de adevăr: „deznod/ cifrul pulsului/ din
miezul spiritului/ înlătur / funinginea din suflet/ şi inspir/ parfumul blând
mirositor/ al crinilor imperiali” (Liberă de contract)
Vasilica
Grigoraş este un poet interiorizat, un soliloc, un prieten loial, iubitor de
oameni, de înţelegere şi de linişte, un spirit conciliant. Strigătul durerii, al revoltei
interioare, dar şi al descătuşării vine din iubire: „Stăpânită
de lacrimi,/ îşi pipăie blând/ cicatricile nevindecate,/ printre suspine/ pune
surdina gândurilor/ şi descoperă farul înalt/ din sinele său/ din care
ţâşneşte/ şi se revarsă lumina.”
(Agonie de noiembrie)
Autoarea este un
bun observator, nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă în jurul ei. Constată
cu mâhnire că omenirea devine din ce în ce mai cangrenată, iar vremurile în care trăim
devin din ce în ce mai turbulente. În aceste condiţii, se erijează
în purtător de cuvânt al omului şi umanului: „Este musai/ să despicăm/ cu ascuţişul fin/ al privirii/ cu trezvia/
sufletului curat/ şi luciditatea/ laserului minţii/ labirinturile lumii/ de
azi/ să citim/ îndărătul cuvintelor/ rostite cu inflexiuni/ cifrate ale vocii/
şi să descoperim/ în miezul faptelor/ măsluite/ şi derulate/ fără noimă/
oglinda pură/ a unor tertipuri/ aparent banale/ în realitate/ greşeli
desăvârşite.” (Necesitate)
Întâlnim în poezia din acest volum o muzică a sufletului care se
îngemănează cu imagini de vis şi taine ale armoniei universale. O mişcare mereu
generatoare de lumini noi, de note în cheie optimistă, de noi speranţe. Un
echilibru al naturii, al spiritului şi al trupului într-un ritm care
desăvârşeşte universul şi viaţa: „apăs
clapele/ pianului interior/ chipul mi se-nseninează/ prind vigoare/ deschid/
jurnalul inimii/ pictez cu alb pe alb/ şi mă regăsesc/ în floarea de ierbar/
dialogând cu/ propriul orologiu// (...)mă îmbăt/ cu varietatea/ culorilor/ şi
mă simt/ binecuvântată/ de îmbrăţişarea/
curcubeului/ din anii de-altădată” (Pictând cu alb pe alb).
Caracterul intim, spontaneitatea
şi accentul exprimării sunt caracteristici fireşti ale poeziei sale, la fel ca
nuanţarea imaginilor prin discreţia cuvintelor. Interpretarea
sublim-intelectuală a trăirilor reflectă gradul de sensibilitate al autoarei şi
subliniază esenţa. În viaţă sunt
urcuşuri şi coborâşuri chiar şi în dragoste, iar autoarea iarăşi se destănuie,
spunând-ne: „Mă iau de mână ca pe un copil,/
mă rog şi sunt învăluită/ de avalanşe de lumină.// Vibraţia albastră
mă-mpresoară,/ navighez în fluviul din ochii tăi,/ cu blândeţe inspir molecule/
din dragostea ta.// Începe procesul de revigorare/ respir adânc şi zbor, visez
din nou.” (Respir adânc şi zbor)
Poeziile
Vasilicăi Grigoraş sunt active, ideile, imaginile sunt în mişcare, uneori jucăuşe, alteori
ferme, în funcţie de mesajul pe care doreşte să-l transmită cititorului. Întâlnim aici imagini
vizuale, auditive şi olfactive de mare intensitate şi putere de penetraţie în
sufletul cititorului. Poezia sa se distinge printr-un lirism
personal, un subiectivism aparte. Autoarea s-a construit pe sine etapă cu
etapă, s-a rafinat spre a se înălţa treptat dar cert în creaţia sa poetică
şi... se lasă descoperită încetul cu încetul de cei care au un gust fin pentru
poezia profundă.
Valentina
Teclici,
Noua Zeelandă, 16 mai 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu