ADEVĂRUL DESPRE PRIMATUL APOSTOLIC ŞI STATUL PAPAL (partea a IV-a)

ADEVĂRUL DESPRE PRIMATUL APOSTOLIC ŞI STATUL PAPAL

(partea a IV-a)

GHEORGHE  CONSTANTIN NISTOROIU

      „Din veacul al noulea întâlnim în istorie pretenţiile episcopului

      Romei la autoritatea universală în Biserică, încât acest veac poate

      fi socotit ca epoca întemeierii papalităţii.” (VLADIMIR GUETTE)

   Am amintit în cele trei episoade anterioare ” Adevărul despre Primatul Apostolic şi Statul Papal ”, varianta latinilor apuseni care au frământat aluatul nou despre vechea Romă, într-o nouă versiune ca să dospescă şi să crească civitate aeterne, apoi l-au „uns” pe apostolul Petru ca Vicar al lui Hristos, primul Episcop al Romei, fondator al creştinismului apusean, pentru ca următorii săi succesori, papii-viicari, să-şi poată revendica VICARIATUL HRISTIC al întregii Bisericii Universale.

   Romanul, latinul are în gena sa caracterul imperios al  impresiei că el este sortit pe pământ să guverneze şi să conducă lumea.

   Din această sacrosantă impresie a crescut aroganta pretenţie a papilor că ei sunt predestinaţi de Sus, să conducă Destinul omenirii. Aşa s-a creat Statul Papal.

   Temeiurile care stau la temelia Statului Papal - principiile doritoare-domnitoare ale papilor întru slava deşartă sunt: plăsmuirile, măsluirile, falsurile, invenţiile, bulele, ordinele monahale şi militare, cruciadele, inchiziţia, dogmele iezuite, organizaţii oculte clasice şi moderne, pentru a-şi sprijini peren propriul triumvirat sacerdotal şi monarhic: primatul, infailibilitatea şi hegemonia universală.

   După jumătatea veacului al VIII-lea, puterea papilor capătă contur prin cele două elemente definitorii: dinastia Francilor şi presupusa apariţie a decretelor pseudo-isidoriene. Pepin cel Scurt, fiul lui Carol Martel a uzurpat tronul vechii dinastii a Merovingienilor, fapt pentru care papa Ştefan al II-lea s-a grăbit să-l ungă rege.

   Proaspătul monarh, încurajat de succes s-a revoltat şi împotriva regelui Aistolf al Longobarzilor obligându-l să cedeze cetăţile exarhatului bizantin, papei, cedare care capătă ulterior denumirea de donatio Pepini,  „fiind denunţată astăzi ca falsă dimpreună cu cea a lui Constantin (donatio Constantini).” (Sfîntul Nectarie de Eghina, De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos? Trad, din lb. greacă de Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p. 219)

   Din acel moment papii râvnesc pe lângă tiara sacerdotală şi la coroana bazileilor.

   Deviza fiind una singură papistaşă şi eternă: SCOPUL SCUZĂ MIJLOACELE!

   Deviza a fost modelată, frământată în mirodenii de mirungere, cu „smerenie”, sacru beatificată şi justificată: <<cum finis licitus est, etiam media licita sunt!>> - „cînd scopul este legitim, mijloacele folosite devin de asemenea legitime!” sau   << honestantur media ex Causa finalia!>> - „scopul final justifică mijloacele folosite!”

   Aroganţa şi puterea papilor-vicari a crescut după momentul Francilor, atât de mare încât se considerau prea Sus, de-a Dreapta TATĂLUI, lângă HRISTOS.

   Relevantă în acest sens este Epistola papei Ştefan al II-lea, care de fapt era a Apostolului-Episcop Petru, pe care a scris-o fie în cer fie pe pământ, chiar în biroul papei către Pepin cel Scurt: „Petru, cel chemat Apostol al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, către cei aleşi, Pepin, Carol, Carol cel Mare, cei trei regi, dimpreună cu care şi către toţi episcopii, abaţii (egumenii), prelaţii (ierarhii), monahii şi toţi ducii, conţii şi baronii. Fiindcă Biserica romană, al cărei episcop este Ştefan, a fost întemeiată pe piatra care sunt eu, vă rog pe voi, iar Prea Sfînta Fecioară Maria, împreună cu toţi îngerii, mucenicii şi sfinţii vă conjură dimpreună cu mine, (câtă megalomanie papistaşă să te aşezi lângă Crăiasa Cerului şi a Pământului, ca de la egal la egal... Gh. N.), ca să nu îngăduiţi ca cetatea noastră, a Romei, şi a poporului nostru să ajungă victime ale Longobarzilor. Dacă veţi asculta, degrabă veţi avea răsplată în viaţa de acum şi-i veţi prăpădi pe duşmanii voştri şi veţi avea viaţă lungă şi veţi gusta bunătăţile cele pământeşti, bucurându-vă şi de viaţa veşnică. Iar dacă nu veţi asculta, aflaţi că prin puterea Prea Sfintei Treimi şi a demnităţii noastre apostolice veţi fi lipsiţi de Împărăţia lui Dumnezeu.” (Abatele Fleury, Istoria bisericească, cartea a XLIII, 17, 18)

  Dogma iezuită este facerea năzuinţei papilor-vicari prin care se doresc imperatori.

   Este o întrupare reciprocă a papilor-vicari în iezuiţi şi a iezuiţilor în papii-vicari. „Principiile Iezuiţilor sînt principii papale. În consecinţă, iezuitismul este rodul spiritului papal şi progenitură autentică a papismului.” (Sf. Nectarie, op. cit., p. 221)

 

   Decretele pseudo-isidoriene apar plăsmuite către finalul veacului al optulea, printr-o trudă pontifă de contrafacere ale unor epistole enciclice papale, prelinse din false canoane, îmbibate în legi imperiale false cu tendinţa de a concentra în mâinile, braţele şi capul papei toată puterea bisericească şi lumească, astfel încât tot ce era în jurul papei-vicar, ca: episcop, cardinal, abate, biserici naţionale ale diferitelor ţări-provincii, rege, împărat, duce, conte, hotărâri sinodale episcopale, mitropolitane, universitate, instituţii, să fie într-o deplină dependenţă de „urmaşul lui Petru, respectiv al lui Hristos”, printr-o subordonare şi o supraveghere a la celebra Inchiziţie.

   Astfel, Papa-Vicarul lui Petru şi al lui Iisus Hristos devine judecătorul, legislatorul, respectiv administratorul neîngrădit, adică supremul monarh şi ierarh al lumii. „Decretele pseudo-isidoriene au servit drept baza pe care a fost edificată întreaga guvernare a Bisericii papale pînă astăzi. Deşi falsitatea acestora a fost demonstrată şi recunoscută chiar de către apuseni, Biserica romană se conduce în continuare după principiile lor.” (Sf. Nectarie, op. cit., p. 223)

   Toată organizarea Biserici romane pas cu pas din veacul al IV-lea, alături de puterea papilor-vicari înspre apogeul puterii lor sunt consemnate ca fiind „pecetluite”  de epistolele ierarhilor-petrani ai secolelor al II-lea şi al III-lea.

   Sunt însă crase anacronisme care îndeamnă lumea spre Adevărul-Hristic. Aşadar, Melchiadis/ Miltiade, episcopul Romei, al cărui mandat s-a desfăşurat între 311-314, îşi „susţine” punctul de vedere la 11 ani de la plecarea sa definitivă din scaunul papal, adică după moarte, în presupusa epistolă referitoare la Sinodul I Ecumenic de la Niceea-325, „menţionând preşedenţia dominatoare a episcopului Romei ca şi cap al celorlalte patru patriarhii.” (Manualul de Istorie Bisericească al catolicului Johann Baptist Alzog, Mainz-1841, p. 591)

  De altfel, însuşi Sfântul Împărat Constantin cel Mare certifică autoritatea episcopului Romei, alături de ceilalţi confraţi ai săi egali, ai Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului prin convocarea tuturor Ierarhilor la Sinodul I Ecumenic din 325 de la Niceea.

   „Autenticitatea” falsificării decretelor  a fost recunoscută şi de mulţi catolici între ei numărându-se: Baronius, Bellarmin precum și alţi demascatori : Knust, De fontibus et consilio pseudoisidorianae collectionis, Gotingen-1832; Froezer, Cercetări asupra timpului, scopului şi sursei decretelor lui pseudoisidor; H. Wasserschleben, Izvoarele dreptului canonic înainte de Graţian; Emil Seckel, articolul despre pseud – isidor în Marea Encuclopedie Teologică Herzog; Julius Weizsacker, Hincmar şi Pseudo-isidor, în Revista de Teologie Istorică, 1858, vol. 22.

   Dar, cel mai vehement cercetător este abatele Fleury, care incinerează decretele:

   „Colecţia în care se găsesc decretele poartă numele lui Isidor Mercator, spaniol de neam şi poartă pecetea fraudei. Ele au în totalitate acelaşi stil grosier şi emfatic şi aparţin mai degrabă secolului al optulea decât primelor trei secole, în care sînt date decretele în discuţie, fiind atribuite lui Clement, lui Anacletus, lui Evarest şi altor episcopi pînă la Sfîntul Silvestru (314-336). În urma examinării atente, au fost găsite în ele diverse fragmente provenite de la Sfinţii Leon şi Grigorie şi de la alţi Papi care au trăit cu mult în urma acelora care sînt menţionaţi ca autori ai decretelor. Aproape toate datele cronologice ale acestora sunt inventate, şi minciuna se vede cu deosebită claritate în cadrul conţinutului, deoarece se vorbeşte în ele despre Arhiepiscopi, Primaţi (mitropoliţi) şi Patriarhi ca şi cum aceste titluri ar fi apărut de la începuturile Bisericii, sînt interzise sinoadele, chiar şi cele locale, fără permisiunea Papei şi sînt menţionate ca fiind foarte obişnuite recursurile la Papa Romei şi altele asemenea. Mai mult, Isidor se arată sigur de faptul că la Sinodul de la Niceea ar fi fost stabilite mai mult de douăzeci de canoane. Însă oricît de neîntemeiată a fost această fraudă, ea a înşelat întreaga Biserică latină care pe durata a 800 de ani a considerat-o ca adevărată, poziţie la care a renunţat abia în secolul trecut. Astăzi orice om bine educat se convinge cu uşurinţă de falsul acesta.” (Abatele Fleory, op. cit., vol. III, cartea CXXII, p. 157)  

   Uşurinţa cu care papii-vicari moderni îşi arogă puterea universală, totuşi, urcând cu autoritatea lor grea de piatră – Petru, de la pământ până la cer se oglindeşte şi în opera lui Ioan Paul al II-lea, pe care câţiva dintre români îl ridică în slăvi, ridiculizându-l şi ridiculizându-se.

   Persistă şi la noi o megalomanie care se vrea înveşmântată într-un nimb de spiritualitate: repetarea expresiei „profetice” a papei Ioan Paul al II-lea, când ne-a vizitat ţara, că a păşit pe pământul Grădinii Maicii Domnului, când de fapt expresia aparţine profeţiei Sibilelor traco-geto-dace, î. d. Hr., (Th. Zielinski, Sibylla, Editura "Meta", 1994), preluată apoi de Sfântul Ioan Cassian, dobrogeanul nostru de Aur, fondatorul Academiei de la Tomis, cu prima Şcoală Literară a Ortodoxiei în care folosea expresia: „Dacia-Grădina Maicii Domnului.” (Sf. Ioan Cassian, Conlationes, XXIV, 1), încă din secolul al II-lea când papismul nu se născuse.

   Pentru cunoscători,  papa Ioan Paul al II-lea,rămâne totuși cel care l-a beatificat şi canonizat pe marele iezuit Josemaria Escriva de Balaguer, fondatorul Opus Dei. (Benedicte şi Patrice des Mazery, Opus Dei-Biserica secretă din interiorul Bisericii Catolice. Trad. Nicolae Constantinescu, Bucureşti-2006)

  Josemaria Escriva de Balaguer, s-a născut într-o familie de mici comercianţi din târguşorul Aragon-Spania, la 9 Ianuarie 1902, alături de încă un frate şi trei surori. Are o copilărie riscant de bolnăvicioasă, dar miracolul îl îmbrăţişează netezindu-i calea spre alegerea divină.  În cadrul miracolului, al intervenţiei divine, uneori are şi diavolul lucrarea sa sub forma amăgirii. În multe cazuri s-a observat că de fapt „neliniştea divină” pogorâtă în inima alesului, nu era altceva decât o tulburare demonică.

   După absolvirea seminarului a fost hirotonit preot în 28 Martie 1925, în vremea când Spania trecea prin criza religioasă care a declanşat înfiinţarea Institucion libre de Ensenanza, ideologie antireligioasă ce va milita pentru instaurarea Republicii în 14 Aprilie 1931. În acel context abatele Escriva are revelaţia, simte că este chemat de Sus la fondarea Operei Domnului – Opus Dei. Iniţiată ca un apostolat laic, ulterior se va dezvolta, va căpăta autoritate devenind Biserică în interiorul Bisericii Catolice. Mulţi consideră că de fapt Opus Dei nu este altceva decât ACNP (Asociation catolica nacional de propagandistas), opera iezuiţilor apărută în 1909, filieră apostolică laică, mai ales că confesorul lui Escriva era membru al Companiei lui Iisus. (Yvon Le Vaillant, Sfînta Mafie, dosarul lui Opus Dei, Mercure de France, 1971, p.23)

 

   Josemaria Escriva de Balaguer şi-a scris Biblia sa: Camino, o colecţie de maxime, reflecţii, consideraţii în 999 de versete, pe care a publicat-o în 1939. Primul sediu al instituţiei sale a fost propriul apartament din Madrid. S-a apropiat de falangiştii lui Franco, lărgindu-şi astfel reţeaua de colaboratori. Mulţi din membrii săi vor intra în guvernul marelui general Caudillo. În 1943, Opus Dei primeşte binecuvântarea papei, ca „Instituţie de viaţă comună fără jurământ monahal.” În 1946, Escriva s-a mutat la Roma, într-o vilă somptuoasă-sediul general, iar Opus Dei va deveni „Instituţie Seculară.” Din acel moment capătă caracter religios, dar drama care se institue imediat constă în aceea că nu se urma Lucrarea Domnului, ci a celuilalt...

   Fondatorul deja pretindea că este posesorul adevărurilor divine. Aici, Escriva călca pe urmele papilor-vicari, deşi faţă de bulele Conciliului Vatican II se exprima destul de aspru şi categoric: „Diavolul stă în fruntea Bisericii.” (Benedicte şi Patrice des Mazery, Opus Dei, op. cit., p. 90)

   Primul atac puternic a venit din partea celui mai reputat teolog elveţian, de talie mondială, Urs von Balthasar, urmată de cea a renumitului teolog spaniol, profesor la Facultatea de Teologie-Granada, Jose Castillo.

   Regulile Ordinului, căci în toată regula era Ordinul acelui guru care se pretindea El Padre, adică TATĂL, erau de fapt directive totalitare ale unui despot religios: „El Padre dicta totul. Voinţa Tatălui este considerată voinţa lui Dumnezeu, susţine Maria Angustias, care, de altfel, păstrează amintirea unui om <<tiranic>> căruia îi plăcea luxul.” (Maria Angustias Moreno a ocupat funcţii administrative, posturi de conducere în filiale ale Opus Dei în Barcelona, Valencia, Segovia, Madrid, Cadix, ibid. p. 102)

   Truda abatelui s-a înnobilat însă şi cu un titlu la care a tânjit de mult şi foarte mult: cel de marchiz, ca un accesoriu faţă de adorare: „Totul de la A la Z avea legătură cu Tatăl. Papa nu făcea parte din discuţiile noastre. Era pomenit mai puţin decât Escriva de Belaguer. Mai rău, adaugă ea (Maria del Carmen Tapia, secretara abatelui), fondatorul voia să fie mai venerat decât Hristos!” (ibid., p. 108)

   Ordinele dictatorului asupra membrilor săi constau în veritabile autodafeuri: accepterea celor trei ordine monahale: castitatea feciorelnică, sărăcia de bună voie, ascultarea necondiţionată, apoi cele mirene, laice: ştergerea memoriei, ştergerea eu-lui, ştergerea amintirilor legate de familie, de prieteni, de rude, rugăciune, muncă, foarte multă muncă de sclavie, pedeapsă, izolare, ştergerea emoţiilor, ştergerea oricărui licăr de personalitate, anularea gândirii, spovedania, mortificarea corporală, meditaţie mentală (de a nu-ţi mai aparţine sub nici o formă), lectură restrictivă, control material şi spiritual în fiecare minut, purtarea ciliciului (un fel de Jartieră din sârmă prevăzută cu ţepi, deci, Ordinul iezuit al Jartierei, purtat de ambele sexe, două ore pe zi, excepţie făcând Duminica, fixat în partea de sus a coapsei), ziua de gardă, celebra dia de guardia, când penitentul trebuia să doarmă pe jos cu o carte drept căpătâi, prozelitism, recrutarea de cel puţin doi membri, nici o aluzie la regulile Ordinului, ştergerea din orice registru la ieşirea voluntară din acel Ospiciu spiritual, aproape tot salariul donat Ordinului, aruncarea în stradă cu 5 lire în buzunar, ameninţarea cu defăimarea în presa lumii, celui ce critică Ordinul.

   Regula Procesului de beatificare prevedea ca martorii să fie împărţiţi egal: jumătate pro şi jumătate contra, dar pentru Escriva s-a făcut o excepţie: din 92 de persoane, doar unul a fost contra, profesorul Alberto Moncada, sociolog spaniol, mărturia sa  anulată de tribunal pe temei de „neobiectivitate.” (ibid. p. 89)

   Alţi martori, colaboratori foarte importanţi şi apropiaţi  „sfântului” au fost eliminaţi din start: abatele Vladimir Felzmann, cofondator, doctorul John Roche, Maria Angustinas Moreno, colaboratoare 14 ani, care mâhnită de „virtuţiile” lui El Padre, remarca: „- Au beatificat şi apoi canonizat o fantasmă, un personaj care nu există. Au ridicat la rangul de sfânt o persoană care nu are nici o legătură cu fondatorul.” (Mărturie din 21 Aprilie 2004, n.a.)

   Maria del Carmen Tapia, secretară 18 ani şi omoloaga fondatorului, directoare regională pe Venezuela, a secţiei de femei, care crease o aleasă comuniune de Familie creştină, a fost chemată, criticată, izolată cu domiciliu forţat opt luni de zile şi avertizată: „M-a ameninţat. Dacă vorbeam  cuiva de Roma sau de Opus Dei, mă va dezonora public. Spunea că are în mâna lui presa mondială şi că voi apărea, împreună cu familia mea, pe prima pagină a ziarelor. Mi-a spus: Eşti o femeie rea, o perfidă, o coruptă. Apoi, pornind spre capelă, a început să strige: Ascultă ce-ţi spun: curvă! scroafă!” (Tapia, Maria del Carmen, Tras el umbral, Una vida en el Opus Dei – Dincolo de prag, o viaţă în Opus Dei. Ediciones B, 1992)

  Valahii schizmatici, așa cum sunt numiți ortodocșii români, au strâns multe veacuri de tăcere față de aceste falsuri, nu pentru că nu le cunosc, ci așteptând ca ADEVĂRUL să ne mântuiască la venirea VREMURILOR.

  AMIN !