SIC COGITO
Colocviu – Surender
Bhutani – Dimitrie Grama – George Anca – Ioan Miclău-Gepianu – Moș Nelutzu G –
Vișan Dragoș – Lili Hanganu – Radu Alexandru – Iulian Bulai – Gheorghe
Constantin Nistoroiu
Centrul Cultural MIHAI EMINESCU
Str. Jean Louis Calderon nr. 39
Colocviile de Marți
28 mai 2019, 5 pm
Anul XI nr. 5 (111)
Tema: SIC
COGITO
Recital muzical Mihai Moșoiu
Intervenții
Vasile Menzel: Originea cântecului popular român
Puși Dinulescu: Un roman burlac de
peste 55 de ani
Mircea Coloșenco: Hasdeu și Sic Cogito
George Anca: Onisifor Ghibu văzut de
Octavian Ghibu
Andeea Fanea: Școala de la Biserica
Stelea
Anca Andrei: Convorbiri cu Leonida Arcade Mămăligă
Viorel Speteanu: Răpirea Basarabiei.
Pacea de la București
Teatru de poezie: Elena
Armenescu, Liliana Popa, Gabriela Tănase, Lili Hanganu, Evelyne Croitoru, Bianca Michi Nema, Doina Boriceanu, Puși
Dinulescu, Vasile Menzel, Corneliu Zeana, Sorin Stratilat, Vasile Rațiu, Vișan
Dragoș
Coordonator: Dr. George
Anca
ÎN MAI
01.05.1831 Se înfiinţează, la Bucureşti, Arhivele Statului din Ţara Românească, în subordinea Departamentului Trebilor din Lăuntru. Primul director este Iordache Rasti.
mai 1840
Constituirea societăţii Frăţia
01.05.1890
Ziua Solidarităţii Internaţionale a Oamenilor Muncii (prima oară în România)
01.05.1896
S-a născut MIHAI RALEA, psiholog, estetician, om politic
(01.05.1896,
Huşi, jud. Vaslui - 17.08.1964, Berlin)
01.05.1956
Se înfiinţează Institutul de Arheologie din Bucureşti
01.05.1999
"Renaşterea" - post de radio la Cluj-Napoca. B.O.R. Mitr. Bartolomeu
03.05.1848
Adunările românilor la Blaj "Vrem să ne unim cu Ţara"
03.05.1868
Pronunciamentul - protest împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria
04.05.1643
S-a tipărit "Carte românească de învăţătură?", primul cod de legi
româneşti
04.05.1990
Prima Conferinţă Naţională a "Vetrei româneşti"
05.06.1871
Botoşani - se naşte Nicolae Iorga, istoric, arheolog, istoric literar,
scriitor, economist, politolog, pedagog
06.05.1639
Finalizare Biserica "Trei Ierarhi"
06.05.1730
Inochentie Micu, numit Episcop unit, primeşte un loc în Dieta Transilvaniei
07.05.1894
Procesul Memorandiştilor
07.05.1999
Vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti
08.05.1972
Inaugurarea Muzeului de Istorie a României
09.05.1877
Proclamarea Independenţei Principatelor
09.05.1895
S-a născut LUCIAN BLAGA, filosof
(09.05.1895,
Lancrăm, jud. Alba - 06.05.1961, Cluj)
09.05.1945
Capitularea necondiţionată a Germaniei hitleriste
10.05.1848
Comitetul revoluţionar : Bălcescu, I. Ghica, C.A. Rosetti, C. Bolliac, Goleştii
10.05.1866
Carol I - domnitor al României
10.05.1920
Primirea de către Ferdinand Întregitorul a "Buzduganului"
11.05.1784
Limba germană declarată limbă oficială în Transilvania
12.05.113
Inaugurarea Columnei lui Traian la Roma
1812 Com.
Vingrad, jud. Alba - se naşte GAVRIIL MUNTEANU, profesor, om de cultură,
scriitor
12.05.1812
Se naşte GEORGE BARIŢIU, profesor, pedagog, întemeietorul presei periodice
româneşti în Transilvania, publicist istoric, literat, om de ştiinţă,
economist, lingvist.
12.05.1881
Constituirea Partidului Naţional Român
14.05.1955
Se pun bazele Tratatului de la Varşovia
14.05.1981
Participarea cosmonautului Dumitru Dorin Prunariu la misiunea Soiuz-40 şi a
Complexului Soiuz-Saliut
15.05.1838
S-a născut NICOLAE GRIGORESCU, pictor
(15.05.1838,
Pitaru, jud. Dîmboviţa - 1907, Cîmpina)
16.05.1812
Răpirea Basarabiei. Pacea de la Bucureşti
16.05.1972
Inaugurarea Complexului Hidroenergetic şi de Navigaţie "Porţile de Fier"
17.05.1848
Dieta de la Cluj votează alipirea Transilvaniei la Ungaria
17.05.1901
S-a născut ROMUL LADEA, sculptor
(17.05.1901,
Jitin, Caraş-Severin - 1970, Arcuda, Ilfov)
17.05.1920
Bucureşti - se naşte GEO DUMITRESCU, poet, traducător
18.05.1388
Sfinţirea Bisericii Mânăstirii Cozia, ctitorită de Mircea cel Bătrân, între
anii 1387-1388, pe malul stâng al Oltului, la 5 km de Călimăneşti
19.05.1887
S-a născut ION JALEA, sculptor
(19.05.1887,
Casimcea, Constanţa)
19.05.1910
S-a născut ION ŢUCULESCU, pictor
(19.05.1910,
Craiova - 1962, Bucureşti)
20.05.1920
Inaugurarea Operei din Cluj cu "Aida"
20.05.1960
Inaugurarea noii clădiri a gării oraşului Constanţa
21.05.1880
Bucureşti - se naşte TUDOR ARGHEZI, poet, prozator, publicist, dramaturg
21.05.1881
S-a născut IOSIF ISER, pictor
(21.05.1881,
Bucureşti - 1958, Bucureşti)
21.05.1910
Înfiinţarea Muzeului Simu din Bucureşti, din iniţiativa colecţionarului Atanase
Simu
23.05.1871
S-a născut GARABET IBRÃILEANU, scriitor
(23.05.1871,
Tg. Frumos, Iaşi - 12.03.1936, Bucureşti)
23.05.1948
Cedarea Insulei Şerpilor – protocol
24.05.1860
"Pro Virtute Militari", prima medalie românească propusă de a A.I.
Cuza
24.05.1908
Inaugurarea Muzeului de Istorie Naturală "Grigore Antipa", Bucureşti
27.05.1821
Uciderea lui TUDOR VLADIMIRESCU
31.05.1883
Se naşte ONISIFOR GHIBU, pedagog
SURENDER BUTANI
Self
The sea gives me the illusion
at least of timelessness
otherwise, my nature can't hold me
against the obliviousness
that consumes me daily
Personal prejudices remain
nor I have altered them
I can't fix myself
by going somewhere else
There is no geographic cure
I have to take myself along
whether I am in drafty rooms
or I walk along the sandy paths
Often there is no choice
what I choose to see and not to see
my hesitant romance with life
will come to a sudden halt
Meanwhile, I inhibit myself
in front of a calm sea
DIMITRIE GRAMA
Despre civilizaţie... în Japonia.
Peste tot pe
unde am fost, inclusiv prin marile oraşe, aproapecă nu vezi coşuri de gunoi.
Sunt rarisime.
Nici măcar
în luxoasele vagoane de cale ferată, de o curăţenie incredibilă.
A arunca
gunoiul tău într-un coş public e socotită o treabă dubioasă.
În tren,
dacă un japonez mănîncă o portocală, scoate o punguţă de plastic, pune acolo
cojile şi le ia cu el.
Când coboară
din tren, însoţitorul de vagon stă la uşă cu un sac de plastic, să le ia
pungile. Stupoare.
Foarte
puţini lasă acoloresturile. Spun că e nepoliticos să dai cuiva resturile tale
(de obicei, străinii lasă pungile).
De foarte
multe> ori le duc acasă şi le pun în sacul lor de deşeuri, sortate, desigur.
În mentalitatea lor, gunoiul e o treabă intimă, a fiecăruia, trebuie discret
rezolvată.
Am făcut
pariu cu un coleg că într-o oră de plimbare nu găsim pe jos un muc de ţigară.
Şi n-am găsit.
E o plăcere
să trăieşti într-o asemenea ţară, printre asemenea oameni. La Tokio, am urcat
din greşeală în trenul superexpres spre Hiroşima.
Era
destinaţia dorită, dar aveam bilet mai ieftin, de expres. Stăteam comod în
scaun, când a venit controloarea.
S-a uitat la
bilet, după care, printr-un gest graţios a îngenuncheat în faţa mea. Am
înlemnit! Şi a cerut scuze! Mi-a explicat în engleză că am greşittrenul.
S-a uitat pe
o minusculă tabletă electronică, spunându-mi că trebuie să cobor peste cinci
minute, şi peste alte trei voi avea tren, conform cu biletul meu.
Şi mi-a
restituit biletul, zâmbind, ţinându-l cu ambele mâini. Şi iar şi-a cerut scuze.
După care
s-a ridicat, a făcut o plecăciune şi a
plecat, cu paşii aceia mărunţi şi
graţioşi pe care îi vedem în filmele lor.
Am întrebat
un prieten japonez de ce doamna a îngenuncheat> în faţa mea. M-a lămurit. Eu
stăteam în scaun, iar ea> voia să-mi vorbească.
La ei, a vorbi
de sus cuiva este o mare impoliteţe. La fel de nepoliticos este să dai ceva
cuiva cu o singură mână.
Un lucru se
oferă numai cu două mâini. Chiar dacă e vorba de un bilet de tren
GEORGE ANCA
Paralizia tatălui
Mai totdeauna m-am înfăşurat în
bătrâni, de la bunici, la academicieni. Balanţa răsturnându-se, mă sfiesc în
lumea părăsită a tinerilor. Paralizarea tatălui mă opreşte la miez de noapte,
între viaţă şi moarte. Certurile şi rutinele se succed în gol, fără ranchiună
măcar. N-a lipsit niciodată paralizia din oameni, din alţii. Japonezii stau
şintoişti în copilărie, se fac creştini la tinereţe, iar bătrâni trec la
buddhism, fără nicio jenă, după avantaje, mi-o spune Elisabeta.
I-am luat bagajul bătrânului
Mialaret în bibliotecă şi pe el l-am dat pe mâna Paulei Braga şi a Elisabetei
Negreanu (bărbatul ei ne-a dus cu maşina şi a oferit masa la Pescăruş – somon
fume, caviar, mixed grill). Vrea să fie consultant la reformă. I-aş traduce
psihopedagogia, s-o lansăm în mai, cu o nouă vizită, vrea să-şi ia şi nevasta.
La cenaclul din biserica lui Neculce, s-a mărturisit că e botezat, catolic, dar
laic, nu ateu. Pleacă mâine la Quebec.
Părinţii vin la bibliotecă să
citească pentru copiii lor. Noii angajaţi au dat examen. Ce face maică-ta? A
murit. Decont Mialaret. Câte telefoane dai pe zi? Propagandişti de-o viaţă. De
orbit să nu orbesc, de paralizat să nu paralizez, atunci ce să mi se întâmple?
Cercul vieţii viciu cu nume de aură lunecă pe gât şi se strânge ştreang.
Floare de cucută albă ca o mută.
Taică-meu paralizat. Mama Ancuţei înmormântată la Capra. Ai visat-o prima oară
pe Cristina, ai cumpărat ce-i plăcea, şi ţigări, şi votcă, îi plăcea şi să se
f. A tradus-o pe Veronica Micle, împiedicându-se, vag, la „lauda de sine nu
miroase a bine” - femeia o fi povestit propriilor fete şi, astfel, şi la
Junimea. Se bucurase Popeasca de pomana Cristinei, că adică şi de ea o să-şi
aducă aminte, moartă, cineva, şi o să-şi amintească şi ea dacă mori tu înainte.
Figlia del tuo figlio.
vorbisem lepra maică pe maluri de
drăgaică uscate pentru gaică neruşinare zisa cititului assisa din blancă
porolissa te întremează frază treimea alcatrază ionii cruciază terţina
guelfă am obosit în necredinţă cu anii
fără de căinţă
Am scris şi-n somn terţine – le-am
uitat. Voi merge mâine să-mi văd tatăl ţintuit la pat de trei luni. Ciofu, că
evenimente. Jeni i-a zis lui Selianovici, taică-său, pe moarte, uite-atât o
tumoare: te-au ajuns blestemele mamei, exact ca Noana către Jeni, când
paralizase tatăl nostru, de n-o mai înghite aia. Mă voi mai duce, totuşi, la
parastase, nu voi rupe-o, pe viaţă, cu Târgoviştea, mai vedem. Starea de
Crăciun ca o tristeţe, patru la masă cu câinele. Dumnezeu e trist. Ci azi i se
naşte Fiul. Fata vine cu mine mâine la Târgovişte. Le-am spus-o, din durerea de
a-mi vedea tatăl muribund se poate ivi cea mai frumoasă zi a vieţii mele, care,
la vederea ei, să-l facă sănătos, Dumnezeule!
Fata nu m-a lăsat să beau – pe el
să moară nu l-ar lăsa. Viaţa lui tremurând între cutremure scufundate, dacă nu
lucrează minunea lui Dumnezeu. Sighişoara în ploaie, mascarade medievale, N.D.
Cocea, în şezlong, nud, cu mâinile pe „testicole” (Giurgiuca:) a murit tatăl
dv. şi nu suferiţi, nu vezi că bat clopotele? Nici chiar aşa. Fuga, noaptea, la
congrese, întruniri cooperatiste, taică-său a fost „la noi”, în cooperaţie.
Lenjeria malaxată în grădină.
Mi-am căutat cămaşa în careuri,
încep s-o îmbrac, sigur că nu e a mea, dar şi stăpânul poate s-o ia pe-a mea,
identică. Siluete dinspre o comunicare baritonală, până-n rufărie, vorbeşte
Mialaret-taică-meu-Zamfir-tatăl, honoris causa, trec la pantaloni, taică-meu nu
mai poartă, pe motive de igienă când eşti paralizat, îl spală o femeie o dată
pe săptămână, are instalaţii şi aşternuturi, să nu fie ud.
Se îndesesc congresmani – mă văd
văzut – unul îşi trage şi el nădragii pe el, eu nu mai apuc şi, cu pantalonii
în mână, ejaculez în jet continuu, de ţurţur primăvara la streaşină, ca la teze
în şcoală, ca atunci când Oltul m-a luat cu luntre şi am sărit din ea, ca
oricând am avut emoţii surori cu moartea. Sfinte d'Annunzio din Prato! Iar en
famille, în Seoul, după zgârie-nori, cu personaje indiene. Margaret, Neetu,
care era jucată de Radha, ne întorsesem de la o
sesiune-spectacol-vizită-sindrofie, eu am văzut pe-un geam ad hoc o bătaie,
bunica şi fata, a şi zis Leela, că Margaret cu Neetu, eu credeam Radha, se
bătuseră, un telefon, am vrut să răspundem unul dintre noi, Radha sau chiar
Nilima, ci e pentru ele. Am luat-o spre universitate, pajişti, turnante, m-aş
fi întors, am rătăcit destul, seara la marea recepţie aveam să ne revedem, reîmpăcaţi,
cu mărimile tot ale
congresului-cooperaţiei-bâlciului-poleit-al-vieţii-de-vis-întors.
Unde ne punem bagajele? Luăm din
lucruri, le rătăcim, se apropie plecarea, au rămas nişte ceşti, nişte ambalaj,
chiar în stil indian, acum, n-o să dea bine, la venirea preşedinţilor, şi cine
le-a lăsat acolo dacă nu românii, alt stres, altă belea, mai dăm o raită cu
maşina, se înfiinţează şi Poveşti – Mihai, să ne oprim, intră la un hotel
Suite, uite, ne dă bilete pentru la noapte, mâine zburăm, da' puteam sta la
prieteni, petreceam la palat, fie şi la universitate, aici e departe de oraş,
aeroportul o fi în partea opusă, nu mai ajungem, na că vine din stradă Popescu,
băi, aeroportul e-n partea asta, e mai aproape decât oriunde, bine atunci,
putem merge şi la bal, aici ai de toate, şi femei goale, ni s-a dat de înţeles
din ruptoarea treziei verbioase în secvenţe onirice de zi spre nocturnul ontic.
Câte n-oi fi visat şi-aş fi tot
dus-o aşa în vreun paralel filial cu paralizia paternă. Altfel aş începe
traducerea lui Rajiv, şi din Mialaret. Atmosfera era de la Palatul Almora, unde
venise şi Margaret, nazistul Naderer îmi recomandase aventurieri în India, iar
major Gurnam Singh că developează el filmul, la garnizoană, apoi că s-a voalat,
adio Nanda Devi şi Durga puja. Mai bea apă din ţeasta asasinatului în ritmul
convulsiilor, în lanţurile nebunilor. Salpetriere. Concertul lui Zamfir. Apusul
soarelui, oglindă a morţii. Nu voia papagalul să iasă din colivie, am fluierat
ca doi naişti, năişti, zalomitişti, ne-ai auzit, eram fericiţi, pasăre şi cuc.
Tu ţi-ai văzut un film, pentru motan, câinele a adormit. Visul, de m-o lăsa,
m-o paraliza, de când maică-mea decanceriza moartea sa.
Eram în cabinetul ministrului, o
bătrână în baston, cu basmaua trasă pe faţă, ochelari, intră, dă să mă alerge
ridicând bastonul – te bag în p. mă-tii, mă doare discul, mă feresc greu – nu
sunt eu ministrul, mă aşez lângă o haină, de disc, se plimbă înspre singurul
fotoliu gol – am avut trei, primul a fost Schiller – Friedrich Schiller, am
completat, s-o abat. M-am trezit cu gândul la cine o fi fost al doilea, convins
că al treilea eram eu. A, era moartea, ceva mai bătrână. Al doilea ar fi
Schopenhauer, o moarte pentru fiecare. Apoi e vorba, totuşi, de tata, i-o fi vizualizat
diazepamul idila, pe echivalarea zacerii cu zboruri onirice. Daţi-mi telefonul
– sunt ministrul chimiei – îl găsesc eu, nici eu nu aveam carte de vizită.
Tusea Platei e automat o ploaie, un
vuiet de pădure sau un fluviu. Feresc motanul, dau să strivesc căţelul, rămân
în patru labe deasupra, el se trezeşte speriat de moarte, eu cu discul, Plata,
ce, era să cad pe câine, nimic, aşa o fi căzut şi tata, da' uite că eu mă ridic
şi nu mi s-o urca discul la creier. Apoi, la lucru, uitând de doctorul Schiller
şi a lui. Discul lui Vishnu, banii dăruiţilor de Lakshmi.
E opt şi nu s-a luminat – fă-ţi
marţi moartea, tată, şi să mai dăm cu zarurile pe-a matale. Datoria vieţii
noastre, de Pârvan, ori monologul unui pictor, de nu Rajiv, finisându-şi
tabloul „Tagore şi Eliade”, vorbesc deja în 23, ca să nu văd cu ochii închişi
craniul părintesc încastrându-mă cu încruntare ultimă. Aş traduce pagini din
paragini, cu centura lângă mine – vehicul, discul. Taică-meu a recunoscut
Dunărea albastră. S-o ridica săptămâna viitoare. Am tot bătut la maşină, fără
oprire, traducere dintr-un ambasador inginer, cu drag varanasian de basme.
M-am visat mult cu taică-meu, la
drum, voce frumoasă, expert contabil. Dacă mor noaptea asta, tu mi-ai aruncat
clătitele. Zaciu-Ulici m-au îmbrâncit din catastife. Lia Manoliu în comă
profundă. Marian Creangă, la Domnul. Dragoş Morărescu pictează cu ambele mâini.
Spirite-spiritism, ce moare sus se naşte jos, vă aflaţi în durata mea. Duioşie
şi Timp. Eminescu. Brâncuşi. Spune-i lui Gheorghiţă că bocesc singur aici, dacă
aş avea un pistol m-aş împuşca, vorbeşte cu el să mă ajutaţi, dar să nu audă
ea, cunoaşteţi un psihiatru, să-i luăm un act de iresponsabil, i-am zis să
divorţeze, mă mai gândesc. A fost singur patru zile de Anul Nou. Bea zilnic o
sticlă de trei sferturi de Otonel, nu ştie să bea, are cine să-l înveţe, îl
trimite la piaţă de 3-4 ori pe zi, pe 4 cărări. Ai văzut ţigan să (n-)aibă
curaj? Adriana Matcovschi nu mai vrea la lingvistică. Domnule Rafailă, eu sunt
fiul lui Vasile Buzinschi. Geaba amici ai preşedinţilor de jurii. Rămâne
taică-meu luptă-paralizie.
Eşti mai bun ca Joyce, înnoieşti
limbajul. Magdalena a chemat-o şi pe Valentina. Nu mă mai trimite la ziare,
că-mi iau vin. Lesbienele de la Babilon Blue. Mi-ar da pianul pe ghilotină.
Inspiră-te din constrângere. Expresia nu s-o mai descifra. Spre garnizoană,
artilerişti, mai departe arunci piatra de la etajul 7 decât de la parter.
Poveşti vă fie capete, duşmanii nu vă capete. Entuziasm gnostic, rupere haiku,
abia de ne scăldăm în aceeaşi ploaie negrul brazdelor şi al crângurilor,
sineala bălţilor, rotunjimea ţarcurilor, verdele grâurilor. Preferinţa lui
pentru Arhimede. Am şi permis de intrare în garnizoană. Ce nu ne-a nins, ce nu
ne-a nins în New Orleans, în New Orleans. Dacismul pervertit de maniaci. Teme
tăcute din Eminescu – aici, Medeea. Să-l învăţăm de la duşmani – o metodă, o să
ajungem să-l duşmănim înşine. Când ajunsesem la Strehaia pădurea asta,
nemurirea aia. Cum ar învia întunericul paragina scrisorilor pe epica misticii.
tema serii Strehaia dusă
colinele vin mai gata drumul
soarele se stinge ca o spusă
viaţa omului de i-ar fi fumul
a te prăvăli şi-nsuţi nu să
te aştepte a-ţi primi oiumul
vreo faţă cosită sub husă
husarul sabia consumul
terzinele în terza rima
se strigă la pictat pian
sera e caldă veche clima
zicea Cuclin de Damian
şi pînzele marine mima
ni se-nserează Canaan
ce grijă ai de mine numai taică-meu
paralizat priveşte-ţi fruct eşecul cu luna şi edecul sunt altele gândirile o
oaste fără inamic simple lucruri lună şi pământ numeri orele milităreşte noapte
ratată tată nerabatabil scară la cer oameni bolnavi pe oameni fără scăpare
vorbeam în cruce mai lasă-mă în viaţă îţi voi fi şi eu poate de folos ne tot
apropiem de ceea ce nu vom şti câte caiete nu-mi sfârşesc în foi albe
paşapoarte emise de ţări inexistente pădure cotmeană Dunăre sprânceană carele
pentru voi la ziua de apoi oameni de nimic duium şi aici şi peste drum în apă
America ar ţarul ţar drac înviat pe nemort paralizată păcură-n port
atotputernic puterile mele trebuindu-ţi eu cu premiu tată paralitic vreau să
termin caietul exact cât să încep altul într-o existenţă republicată hormonii
dispariţiei cu toată suflarea oamenilor serioşi papa galii druizii curs auricul
poate al tatălui iepurele n-a mai ros morcovul musacaua mitropolitană maici
mireni sub coroană la vederea nevăzutului de mii de ani mă obsedează o
formulare frumoasă cât să n-aibă cine ce zice bine c-ai stat de vorbă cu mine
de la Turnu Severin mi-e greu să mai stau de vorbă ne veţi birui raţa turcească
sfecla românească în cinci zile le-oi coace anarhişti storş' ce ne-am face fără
borş nimeni în grija sieşi cum nu te-ar speria delegaţia
IOAN MICLĂU-GEPIANU
Episcopul de Hippo
Episcopul de Hippo,
Sau Sf.Augustin de la Tagaste,
Când descâlci doctrina Maniheismelor,
Și coborând în sieși găsi dualul zel:
”Unul ce-mpinge la păcate,
Și inocent fiind, al doilea din el”.
Ori, altfel zisă vorba,
În Cartagina veche, trăia-ntr-un corp
comun,
Atât prințul Luminii cât și al
Întunericului,
Iar gândurile lor aveau căi diferite:
”Gând rău spre rău, iubire în gând
bun”,
Primind știința celei mai de sus catedră,
Dar gândul bun era frustat de-al
răului ispite!
Așadar, când lutul,
Gusta din plăcerile vieții cu
necinste,
Omul e iresponsabil de-a sale fapte,
Și, deci, fără vreo vină;
Dar Sf.Augustin era păgân,
Pe vremea când Cartage avea acea
lumină!
Venind la Roma și Milan,
Iar revelația creștină îi dă un
spirit nou,
Și astfel Sf. Augustin de la Tagaste,
Așează pe cântar gândirile lui Plato
și Socrate,
Dar fiece cărare,
Ducea spre Unul Sfânt în Ceruri,
Dumnezeu,
De unde descindea apoi cărarea bună
Iar Omul e direct răspunzător de
fapta săvârșită,
Căci niciodată Unul Sfânt,
Nu-ntinde curse și cale de ispită!
Aflând deci, adevărul,
Născutul din Tagaste porni spre-a
Africii pământuri,
Căci le iubea ca pe o zi senină,
El, dăruindu-se credinței creștine,
Cu suflet luminat,
E ridicat ”Episcopul de Hippo” cu-n
spirit nou de bine!
MOȘ NELUTZU G
Pe suflet
Azi cântă-n crâşmă La calul Bălan,
arzând pe corzi ca lumânarea,
de dor şi of, Fane Chifan,
pe suflet picură ca ceara.
Înghesuiţi, ascunşi în fum,
ciulesc urechile beţivii,
ispite moarte de nesomn
servesc cu zâmbete convivii.
O lume strânsă-n spaima ei,
încrezătoare în scăpare,
îşi linge sarea de pe răni,
bătându-şi joc de supărare.
Găleţi de apă-adună norii
o toarnă peste ofu-ncins.
A amuţit glasul viorii.
În templu se mai roagă un ins.
decembrie 1978
Shangri-La
VIȘAN DRAGOȘ
Shangri-La
departe în adâncul
pământului suspendat al lumii tale
Iubito_Una vreau s-ajung urcând și
coborând
eu
un iac
îngenuncheat
când în față
când în spate
.
ferește-mă stăpână
să n-alunec într-un hău
în crevasele ce mă vor parcă înhățat
de copite printre țurțurii din blană
.
dă-mi bice vână
să nu-mi vină
ultimul somn
Morpheus tibetan
.
după zile & nopți
de umblat & cercetat văile
climb again and again
Nepal după Nepal
amândoi ne-am rătăcit doi ani
întru aflarea lui to bee în
Shangri-La
ah stăpână
muuu... lt
libliu tebea
.
mâna dinspre muntele
venusian ți-o lași acum
să-mi descâlcești perii umeziți
să-mi dezgheți blana
.
îți vor șopti nările pofticioase
și botu-n rânjet
nu și trupu-mi căzut ca secerat:
.
"iată stăpână
de aici au dispărut deja
uriașii panda
a rămas doar bambusul
maimuțele nas tăiat
te rog
în Shangri-La în ashram în tine
mă îngroapă..."
LILI HANGANU
Trăim niște vremuri interesante
Nu spun ce
zicea, cîndva, un înțelept de prin Orientul, mai mult sau mai puțin, Extrem.
Doar amintesc: Să nu dorești nici măcar dușmanului tău să trăiască vremuri
interesante.
În primul
rînd, glumele cu conotații sexuale, nu mai constituie apanajul bărbaților.
Noroc cu legalizarea argoului, că rămîneam fără cuvinte, accesînd doar
onorabilul Dicționar al Academiilor de Pretutindeni. ( = DAP, personaj fictiv).
A înnebunit
Feisbulache? Oare, să rebranduiesc, Onor Site-ul de Socializare: Fabulache? Îmi
tot este invadată *menajeria* privată cu aceeași trimitere:
*Te rog să
distribui masiv. Mulțumesc. // Nu mă interesează p...*
Nu fac
campanie politică, nu mă implic în nici un fel de discuții pe teme politice,
așa că nu voi nota în numele cărei formațiuni este trimis mesajul.
Să le luăm
pe rînd:
1. De cînd
ne tutuim?
2. Cît de
*masiv* să fie? Că, la nevoie, se pliază fata!
3. Chiar pe
nimeni nu mai interesează *p...*-ul?
Hm! Îmi
amintesc de un banc de-al mediciniștilor:
- Care este
cea mai dificilă operație de Neurochirurgie?
- Să scoți
*p*-a bărbatului, din capul femeii.
Am... așa, o
oarecare senzație, că nu despre politică era vorba.
Lăsînd gluma
la o parte, mai răsfirați, vă rog!
Adică, vă
rog, mai respirați! Și, mai scutiți-mă!
De ce să îmi
invadeze Mesageria, cineva care nu lasă nici un semn, la postările mele? Hm! Ce
curățenie de primăvară voi face... Că și așa mă bligtizezk, vorba altei
anecdote, nu tocmai Political Correctness. Să fii Corect, din punct de vedere
al Politeții, nu mai există?
Nu știu dacă
înțelepciunea vine la pachet cu vîrsta, însă, sigur, o doză bună de
umor&relaxare lipsește prin Virtualia asta, atît de încrîncenată.
Așa, și...
Pe la voi cum sînt vremurile?
Că, pe la
noi, *e* și-șa, și-șa!
RADU ALEXANDRU
Antipatia
Antipatia pare a fi, in mentalitatea omului contemporan, nici mai mult nici mai putin decat exercitarea unui drept fundamental al sau. Dreptul de a agrea sau nu persoana de langa el, dreptul de a cauta sau de a evita prezenta ei. Din perspectiva crestina, am putea spune ca, din contra, antipatia il lipseste atat pe acesta, cat si pe persoana fata de care manifesta antipatie, de drepturi dumnezeiesti fundamentale. Pe primul, de dreptul de a-si manifesta liber si deplin iubirea, iar pe al doilea de dreptul de a dobandi cu adevarat un loc in inima celui dintai.
Din punct de
vedere etimologic cuvantul antipatie este format din doua cuvinte grecesti:
"anti” - "contra” si "pathos” - "suferinta". Prin
urmare, antipatia este reactia pe care o manifestam in fata unui pericol
iminent, ce ne face partasi suferintei.
Prin insasi
definitia sa antipatia este incompatibila cu numele de crestin. Desi crestinul
nu militeaza pentru suferinta, nu o absolutizeaza, nu trebuie sa se teama de
ea. Nu trebuie sa se teama a o asuma, pentru ca are cu sine Taina Crucii, Il
are intru sine pe Hristos Inviat. Crestinismul cere infruntarea suferintei, nu
capitularea in fata ei, pentru ca biruinta este posibila. Nu cere un lucru
absurd, peste puterile noastre.
Adevarata
problema consta in faptul ca am ajuns sa ne manifestam antipatic mai ales pusi
in fata eventualelor pericole sau chiar pericolelor inchipuite. Nu mai
discernem daca acel lucru, context sau persoana ne vatama cu adevarat sau nu.
Criteriile dupa care o persoana ne devine antipatica sunt indoielnice din punct
de vedere al invataturii si moralei crestine si nu fac altceva decat sa
deschida calea unui nesfarsit taram al paradoxurilor.
Criteriile
se arata a fi superficiale, capricii, probleme de gust si de compatibilitate.
Celalalt nu se ridica la statura mea intelectuala sau morala, este prea tacut
sau prea guraliv, este sarac sau bogat, are pielea alba sau neagra, doarme
putin sau prea mult etc. Mai mult, aceste concluzii sunt adesea un rezultat al
pacatului judecarii aproapelui.
Antipatia
presupune adesea sentimente de neplacere, de aversiune, de sila fata de cineva,
sentimente care netratate din punct de vedere duhovnicesc se transforma in
dispret sau in ura. Asa se face ca, cu greu gasesti persoane care sa poata
afirma deschis ca nu are persoane antipatice, ca pe toti oamenii se straduieste
sa-i priveasca si sa-i accepte nu neaparat pentru ceea ce sunt, cu bune si cu
rele, ci pentru ceea ce toti suntem chemati sa fim: mostenitori ai Imparatiei.
"Sa ne rabdam unii pe
altii."
Inainte de a
se rosti Crezul, auzim la Sfata Liturghie: "Sa ne iubim unii pe altii, ca
intr-un gand sa marturisim”. A ne iubi deplin unii pe ceilalti, poate este un
indemn prea inalt pentru multi dintre noi, dar putina noastra iubire pe care o
pastram intru noi trebuie sa ne fie temelie spre a ne putea macar "rabda
unii pe altii”.
De aceea,
medicamentul duhovnicesc cel mai la-ndemana noua impotriva antipatiei este
rabdarea. Exista insa o rabdare pur omeneasca si o rabdare duhovniceasca.
Rabdarea
omeneasca se poate intemeia pe urmarirea atingerii unor anumite interese
egoiste, rabdarea apare astfel mai degraba ca un compromis ("ma fac frate
cu ... pana trec puntea", il rabd, cu alte cuvinte, pana imi ating
scopul). Aceasta rabdare nu ne foloseste in realitate cu nimic, ba chiar ne
vatama sufletul.
Rabdarea
duhovniceasca strabate dincolo de acest orizont limitat pentru ca se naste din
iubire, credinta, nadejde, smerenie. Rabdarea duhovniceasca le si hraneste si
intareste pe acestea. Domnul Insusi, in chenoza Sa, a rabdat chinuri si moarte
pentru noi, din iubire. Mucenicii au rabdat chinuri si moarte pentru Hristos,
tot din iubire.
In ceea ce
ne priveste, cu cat ne vom deschide si vom raspunde iubirii Sale, cu atat vom
fi dispusi sa rabdam mai multe pentru si intru El. Situatiile, contextele,
persoanele ce ni se par de nerabdat, se vor imputina, pana vor disparea cu
totul.
De fapt,
antipatia trebuie manifestata nu fata de celelalte persoane umane, ci fata de
pacat si diavol. Cele doua realitati ne fac cunoscut chipul adevaratei
suferinte, aceea a indepartarii de Dumnezeu, Izvorul vietii noastre.
In
incheiere, antipatia fata de persoane nu este un drept al nostru si nu este un
lucru marunt. Poate parea marunt, dar mult ne vatama sufletul lipsindu-ne de
mari bunatati.
In lupta
noastra impotriva acestui pacat sa avem mereu in minte si in inima cuvantul lui
Hristos care, prin glasul Evangheliei, cheama la Cina Sa cea cereasca unde “tot
mai este loc” (Luca 14:22).
Datori
suntem si noi, sa chemam ca si El, pe tot omul la cina, in "imparatia
inimii noastre”. Datori suntem sa pastram fiecarui semen al nostru "un loc
numai al sau”. Nu se cuvine ca noi sa inchidem usile, atat timp cat Stapanul
le tine inca deschise. Nu se cuvine sa nu
dam fiecarui semen sansa sa ne devina cu adevarat "aproape”.
IULIAN BULAI
Biografie
M-am născut
la început de decembrie 1987 la Roman. Suntem doi fraţi și două surori. Am
copilărit la Tămăşeni. Cu toate acestea, pot spune pe bună dreptate că vin de
pe Valea Siretului. Atât mama, Maria, cât şi tatăl, Ioachim, s-au născut în
Tămăşeni. În schimb, bunicii sunt fie din Adjudeni, fie din Rotunda.
Străbunicii la fel, sunt din Tămăşeni, Adjudeni şi Rotunda.
Am avut o
copilărie foarte fericită chiar dacă a fost destul de simplă. Nu ne-a lipsit
niciodată nimic din casă, dar provin din generaţia celor care au copilărit la
sat şi au prins tranziţia din plin. Ţin minte cum noi, vecinii, ne împrumutam
câte un pahar de ulei şi zahăr, ţin minte vag ultimul chioşc comunist din sat
de unde cumpăram jeleuri şi cum, la un moment dat, în primii ani după
revotuție, pe lângă bibelouri lumea expunea în geam ambalaje de ciocolată şi
bomboane.
Părinţii
mei, pe lângă faptul că erau mici fermieri, adică își cultivau bucata lor de
pământ şi creşteau un porc, au fost mereu angajaţi. Mama a lucrat la agenţia
CEC din localitate, care era chiar la noi acasă, unde CEC-ul convenise cu tata
să închirieze o camera în casa proaspăt terminată. Tata a fost electrician
toată viaţa şi a lucrat în fabrică.
Eram o
familie ca toate celelate familii din sat, cu excepția faptului că aveam o
firmă mare pe casă cu sigla CEC, iar camera închiriată băncii avea alarmă.
Între ani 70′ şi 2003 au păşit la noi în casă mii de oameni de pe Valea
Siretului care puneau deoparte micile lor economii. Aveam şi o mică bibliotecă
într-o vitrină cu geam de sticlă. De acolo lua tata atlasul uneori şi se
lămurea cu privire la nedumeriri legate de graniţe şi capitale. Până s-a stins
în 2003, an în care mama a ieşit la pensie, iar eu am început Liceul Catolic
“Sfântul Iosif” din Bucureşti.
În 2003 am
plecat pentru prima dată în Norvegia, în vizită la cele două surori care lucrau
acolo. În vara respectivă mi-am făcut bani de liceu. Din adunat sticle, dar mai
ales din împletit baloane pe strada principală şi prin bâlciuri. Am fost mereu
un tip cu spirit antreprenorial şi destul de creativ. În ianuarie 2004 m-am
transferat la Liceul Franciscan din Roman. Am simţit că trebuia să fiu acolo.
La liceu în Roman am intrat în contact cu profesori şi elevi zeloşi în a preda
şi a învăţa. Era opusul unui liceu de fiţe. Principiul era: intră cine vrea,
iar dacă doreşte oricine poate creşte. În cursul liceului am fost martorul
capacităţii de transformare a educaţiei. Acolo am fost expus tainelor
filosofiei, teologiei, sculpturii, literaturii, teatrului şi limbilor străine.
Între 2003
şi 2007 am călătorit în Scandinavia în fiecare vară. Făceam baloane pe stradă.
Aşa reuşeam să îmi cumpăr cărţi şi să îmi susţin călătoriile prin Europa. În
2008 am fost admis la o şcoală de arte privată în Oslo. Eram admis fără să am
posibilitatea de a putea să plătesc taxa şcolară de aproximativ 10.000 de euro
pe an. Pentru că am fost înzestrat cu darul sculpturii, mi-am confecţionat
mască şi un costum impecabil înfăţişându-l pe Henrik Ibsen şi în cursul a două
luni de “performance” pe stradă am reuşit să adun aceşti bani plus banii de
care aveam nevoie pentru întreţinere. În cursul acelei veri, Leonard Cohen a
asistat la performence-ul meu artistic și m-a vorbit de bine în faţa a 10.000
de oameni.
Începând cu
ianuarie 2009, m-am încadrat cu jumătate de normă ca administrator şi clopotar
la o biserică luterană din apropierea şcolii. Aşa am reuşit să termin anul
universitar. Cursurile se ţineau în limba norvegiană, pe care mi-am însuşit-o
în cursul a şapte luni. Între timp am aplicat şi am intrat la Academia
Națională de Arte din Oslo. Interviul s-a desfăşurat în limba norvegiană. Am
uitat să menţionez că plecând de pe băncile liceului stăpâneam bine limbile
engleză şi franceză.
În cadrul
secţiei de sculptură ceramică de la Academia din Oslo, după limbile norvegiană
şi engleză, cea mai vorbită limbă era limba italiană. În vara lui 2010, am
decis să învăţ intensiv limba italiană la Firenze. Acolo am consolidat
cunoştiințele de limbă italiană acumulate imediat după liceu – am petrecut 4
luni la Huşi unde am studiat limba italiană şi cursuri de dezvoltare personală.
În ianuarie
2011 am plecat la Lisabona printr-un program Erasmus. Acolo am studiat limba
portugheză în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Lisabona şi am
fost student al Academiei de Arte Frumoase. Reîntors din Portugalia mi-am
pregătit licenţa şi am aplicat pentru un masterat în Norvegia şi China. Am fost
admis atât la Oslo, cât şi la Beijing. În paralel cu pregătirea licenţei în
arte vizuale la Oslo, în cursul primăverii lui 2012 am studiat limba chineză
(mandarin) cu un fost profesor de la Universitatea din Oslo
În iunie 2012 terminam licenţa.
Cu toate că
am fost plecat mulţi ani din România, nu am rupt legătura cu mediul şi valorile
care mă formaseră. În 2012 am venit la Roman cu prima delegaţie de norvegieni
care doreau să investească în antreprenoriat social în România. În perioda
2012-2016, prin intermediul Fundaţiei PACEA s-au derulat proiecte în valoare de
aprox. 300.000 de euro. Beneficiarii proiectelor au fost în mare parte copii
din medii defavorizate din Roman şi din jurul Romanului. Aceste proiecte se
desfăşoară în continuare şi constau în investiţii în educaţie şi în incluziune
pe piaţa muncii.
În august
2012 am primit bursă pentru a studia intensiv limba chineză la Beijing Language
and Culture University. În septembrie 2012 începeam anul academic la China
Central Academy of Fine Arts din Beijing. Am rămas un an în China. Şederea în
China se datorează unei burse şi unui împrumut din partea statului norvegian.
În februarie
2013 m-am căsătorit cu Eva Marie în biserica Romano-Catolică Wangfujing din
Beijing.
Al doilea an
de master în arte vizuale l-am făcut la Oslo, continuând proiectele începute în
China. În 2014 am început al doilea master în relaţii internaţionale şi diplomaţie
culturală. Primul semestru l-am petrecut la Berlin, la Institutul de Diplomaţie
Culturală, iar al doilea semestru la Siena, în Italia. Al doilea master a fost
finanţat de asemenea dintr-o bursă şi un împrumut din partea statului
norvegian. Bursa a inclus şi fondurile necesare pentru o perioadă de dezvoltare
profesională şi inserare pe piaţa muncii. În primăvara anului 2015 am lucrat
pentru Colegiul Universitar din Oslo, unde am tradus textele din
norvegiană-română, română-norvegiană necesare primului examen autorizat pentru
interpreţi de norvegiană-română. În urma studiilor efectuate cu împrumut de la
statul norvegian am rămas dator cu aproximativ 28.000 euro, sumă pe care va
trebui să o plătesc în următorii 25 – 30 de ani.
În august
2015, se naşte băiatul nostru, Ioachim.
Din
octombrie 2015 până în aprilie 2016 am lucrat în Islanda şi Republica Capului
Verde pentru delegaţiile Uniunii Europene din aceste două ţări.
După opt ani
de experinţe academice şi profesionale am decis că a venit momentul să mă
implic în viaţă comunităţii de unde am plecat. Am fost managerul de campanie al
unei echipe de oameni tineri şi competenţi care în mai puţin de două luni a
reuşit să trimită patru consilieri în cadrul Consiliului Local Tămăşeni.
Pur şi
simplu am simţit că nu mai puteam să stau deoparte. În momentul de faţă,
consilierii PACT pentru Tămășeni şi Adjudeni aduc plus valoare comunităţii
locale şi demonstrează că oamenii implicaţi pot face diferenţa.
Uniunea
Salvaţi România colaborează cu iniţiative locale din toată ţară. Exemplul
clasic este cel de colaborare între exponenţi ai mişcărilor urbane. Iată că în
USR este loc şi pentru oameni cu un istoric al iniţiativelor locale rurale.
Sunt în USR pentru că toate aceste forţe noi ale vieţii civice şi politice din România
simt că trebuie să se solidarizeze pentru a trimite oameni curaţi în
Parlamentul României.
În octombrie
2016 am fost ales de către colegii mei din USR Neamţ să deschid lista pentru
Camera Deputaţilor.
Cu ajutorul
și susținerea dumneavoastră, la alegerile din 11 decembrie 2016 am fost ales
deputat USR Neamț și am început deja, alături de colegii de grup parlamentar,
să lupt împotriva abuzurilor Guvernului în exercițiu.
Vă mulțumesc
pentru votul de încredere pe care mi l-ați oferit! Nu vă voi dezamăgi!
FIICA
LUI FARAON
”…Peste câteva zile scribul Vebew avea să
ajungă din nou la porțile Cetății ON
și al Universității unde îl așteptau discipolii săi. Dar după cum se știe de când
lumea, niciodată studenții nu se prea necăjeau dacă dascălul ar lipsi o zi sau două, ba
încă par a se simți usurați, prinzând un moment de libertate, ca să nu îi zicem
lenevire.
Scribul Metchopos avea să țină linia
Sudului, iar încă peste un număr bun de zile,
respectând sfaturile prietenului sau Vebew, ajunse cu bine la cetatea Teba.
Favorizat dupa cum știm, de marile
festivități ale Tebei, nu i-a fost deloc greu să pătrundă
în Cetate. El se alătură unui grup de cheflii așteptând momentul potrivit
pentru a se prezenta împărătesei
Hatshepsut.
Între timp să-l urmărim pe scribul Vebew.
Bătrânul scrib ajuns la Universitatea din ON. Nu
se întâmplase demult ca el să întârzie, dar și atunci când se întampla, nu mai mult
de ‘sfertul academic’. Obosit de nesomn si hurducăturile cămilei, el totuși nu se
retrage spre odihna binemeritată, ci se grăbi să-și întâlnească discipolii.
Complexul universitar își avea clădirile
grupate într-un sistem concentric, apoi, alei lungi
și îngrijite plecau întocmai razelor de soare, în toate direcțiile, dinspre centru
spre exterior. Intreaga arhitectură era o copie a zeului-Ra. La intrarea
centrală, ancorate sus fluturau steagurile albastre și roșii. Pe ambele părți ale aleii se
înșirau statuile Panteonului cosmogonic egiptean. Figurile lor erau severe, amenintatoare
chiar. Zeul-Crocodil, zeul-Muscă, zeul-Lacustă, erau de-adreptul amenințători.
Zeul-Broasca, zeul-Lup, erau respectați.
Dar cel mai respectat era zeul-Soim,
fiind de fapt înălțat deasupra arcadei de la intrare. Arcada zidită numai din marmoră
albă susținea deci pe cel ce era considerat stramoșul egipteanului - soimul.
Alei/raze făcute din marmoră de Nubia, lucios slefuite, duceau înspre templele de
studii. Inconjurate cu flori multicolore se ridicau înalte obeliscuri, statuile
sfincșilor sculptați din granite de diferite colorații naturale. Irigațiile erau suspendate
în aer purtând apa limpede în toate direcțiile.
Dar, minunea ce avea să păstreze
curiozitatea tuturor civilizațiilor o constituia ‘Izvorul
Sfânt”. Acesta era așezat în centrul curții universitare. Se zicea că însăși zeița Isis,
când a adunat oasele soțului ei Osiris, ce erau împrăștiate pe câmp, cu
apa acestui
izvor la readus la viață. Tot legenda spune că imediat după înviere, Osiris a
luat stăpânirea zeilor din adâncuri, de sub delta Nilului de unde se îngrijea să trimită
culturi roditoare câmpiilor Egiptului.
Egiptenii erau atât de convinși în
continuitatea vieții încât, în termenii
lor filosofici
acceptau idea vieții nemuritoare. Moartea cu viața se confundau, nefiind sigur când
suntem vii și când suntem morți. Asemenea zilelor și nopților. La acest izvor sfânt
veneau doctorii și magicienii vremii pentru a vindeca bolile nevăzute, care de
altfel erau de sorginți sufletești,
spiritual-psihologice.
În momentul în care scribul Vebew intra,
grupuri de studenți discutau aprins, unii
izbucneau in hohote de râs, iar alții furioși se apucau de gulerele hainelor, probabil
pentru ași impune fiecare punctul de vedere în cine știe ce chestiuni. Pe alte
alei/raze fete cu mainile înlănțuite după gâtul colegilor de studenție, râdeau zgomotos,
apoi pe soptite își spuneau cine știe ce!
La apariția Scribului, o liniște
desăvârșită acoperi întregul peisaj. La un singur semn făcut cu mâna de acesta, tinerimea știa ce trebuia urmat;
liniștiți și domol se îndreptară
spre templele de studii, ca de obicei însă mai și înghiontindu-se între ei. Scribul
Vebew avea întotdeauna metoda lui de
introducere, metodă pe care studenții o
aclamau prin râsetele lor tinerești, dar
și dascălul dorea tocmai această
stare de scoatere din somnolență a discipolilor săi. Ca apoi imediat să anunțe
deosebit de grav și hotărât tema învățăturii ce urmează a fi audiată de ei.
Așadar, de această dată scribul Vebew găsi potrivit a prezenta o anume critică asupra comportării discipolilor săi, desigur
fără a da un nume direct, dar fiind
ceva foarte întristător: “Studentul umblă pe străzile orașului mirosind a bere, mai
grav, el este atras de fusta femeilor oamenilor, fara a se gândi că in acest
fel intră sub dominația întunericului!” Discipolii cei tineri dintr-odată
ciuleau urechile, întinzându-și colțurile gurii, semnul izbucnirii într-un râs zgomotos. ”Discipolii mei cresc pentru zeul-Path si zeul-Ra în primul rând, apoi
pentru zeul Amun, reveni cu asprime Scribul; continuând:“Să trecem la
experiment, și să pregătim de viața veșnică o mumie, pentru a nu se pierde
această știință mare venită prin razele zeului-Ra. Discipolii
aduseră repede toate cele trebuincioase, inclusiv un manechin pe seama căruia să experimenteze
lucrarea de mumifiere. Acestea erau studiile vremilor respective și de care
încă se minunează lumea de azi!”
Nota Poetul* din Carpati:
“Se-nserează, Nilul doarme și ies
stelele din strungă,
Luna-n mare își aruncă chipul și prin
nori le-alungă,
Cine-a deschis piramida și-năuntru a
intrat?
Este regele. In haina de-aur ros și
pietre scumpe,
El intra să vad-acolo tot trecutul. –
I se rumpe
A lui suflet când privește peste-al
vremurilor vad”.
(Memento mori –
Panorama desertaciunilor- M.Eminescu)
In Cetatea Luxor pregătirile
festivităților de primire a zeului-Amun, urmau cu aceeași
febrilitate cu care se pregătea și Teba. Zeița-Mut patrona cea mai frumoasă cetate egipteană
Luxor. Locuitorii locului erau mândri până la extrem de situția lor
privilegiată. Forfota era mare, steaguri și flori curgeau ca un râu pe străzile
cetății.
Nota Poetul din Carpați:
”In zidirea cea antică sus in
frunte-i turnul maur,
Magul priivea pe ganduri în oglinda
lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un
centru se adun.
El in mic priveste-acolo căile lor
tăinuite
Si c-un ac el zugravește cărăruile
găsite –
A aflat sâmburul lumii, tot ce-i
drept, frumos si bun”.
(Memento mori -
Panorama desertaciunilor – M Eminescu)
Zeitatea
tebană-Amun se apropia de cetatea Luxor înconjurată și purtată de locuitorii
Tebei. În întâmpinarea lor ieșea zeița-Mut, înconjurată și purtată de
locuitorii din Luxor, înveșmântată în alb părea a fi vie.
În fața ei
și a mulțimii formară o fațadă minunată oficialitățile ceății, preoții, scribii
si prezicătorii vremurilor, îmbrăcați cu toții numai în alb cu brațele
încărcate de flori de sicomor. Momentul suprem al festivităților îl reprezenta tocmai această așezare împreună
a celor două zeități ale panteonului egiptean.
Luat de pe soclul său de la Karnak,
zeitatea-Amun avea să stea 24 de zile lângă zeița-Mut din Luxor, timp în care
sărbătoririle erau fără sfârșit.
Din nou se întâlneau între ele populațiile hamite in ceremonia și supravegherea zeiăților lor protectoare.
Faraonul Tutmes II și soția sa Hatshepsut intrară cu tot alaiul mulțimilor în
cetatea Luxor. Ei erau asemenea zeilor pe care îi reprezenta în fiecare an, și
când entuziasmul mulțimilor se manifesta atât pentru faraon cât si pentru zeiățile lor,
bineințeles cât și pentru destindere, satisfacție și relaxare publică. Altele
erau însă căile afacerilor de suveranitate
dintre cetățile celor două Pământuri
egiptene, odata cu aparitia Dinastiei a 18-a
și a unificării zeităților Amun-Ra.
Uneori însăși graiul omenesc este folosit ca o forma de afacere a gândirii
celei reale!
Scribul
Metchopos se prezintă Fiicei lui Faraon – Hatshepsut.
Ioan Miclău-Gepianu
GRIGORE
STAMATE/ Mihai Hodorogea-Bătăliile
MAREŞALULUI
PREZAN între
autoritate şi modestie.
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
„Eroismul este o componentă fundamentală a
sufletului etnic
românesc. Este un element al esenţei
spirituale româneşti.
Fenomenul istoric, naţional, social şi
cultural românesc nu
poate fi înţeles fără să ne raportăm la
esenţa sa spirituală.”
(MIHAIL DIACONESCU-Apologet al Ortodoxiei)
Unul dintre autorii trilogiei bravului Erou-Mareşal Constantin
Prezan, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate este mugurele erudit,
înmugurit în pârga creaţiei, ţâşnit din rodul jertfelniciei modelului
său-MARELE PATRIOT ROMÂN.
Cu evlavie, cu echilibru, cu emoţie, cu
echitate, cu erudiţie, cu entuziasm, cu empatie, cu energie, cu elevaţie, cu
eficacitate, cu elocvenţă, cu efervescenţă, cu spirit epopeic, cu o acrivie
stringentă în elaborare, cu ascendenţă elitistă, cu tendinţă emblematică, cu
reflexie emergentă, cu eminentă evidenţă, cu cenuşie eminenţă, cu profunzime
enciclopedică, cu heraldică estetică, cu o introspecţie etică, cu o efuziune
euristică, cu o profundă expresivitate, cu o aleasă expunere, cu un licăr de
exuberanţă, Ucenicul-General dr. Grigore Stamate s-a străduit şi a reuşit cu
brio să redea cea mai fidelă Efigie, a vieţii, ca fiinţă, persoană şi
personalitate a Eroului între Eroi, Mareşalul Reîntregirii Neamului
Dacoromân-CONSTANTIN PREZAN.
Latura esenţială a Destinului unui Neam
hărăzit de Dumnezeu întru Vatra Străbună a veşniciei pe care i-a dăruit-o întru
comuniune harică este PATRIOTISMUL, doar cel întrupat spiritului religios ce se
încarcă cu o semantică divină, proniatoare, devenind astfel un autentic
Naţionalism creştin ortodox, adică Puntea dintre Neam şi Dumnezeu, rezemată
întru Trecut, Prezent şi Viitor.
Călcând pe urmele marelui său Înaintaş, al
nostru şi al Ţării, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate, în urzeala aleasă
a Cuvântului său, de deschidere a lobarioasei lucrări se sprijină pe toiagul patriotismului,
toiag care desparte apele limpezi de cele tulburi, toiag care înmugureşte
lemnul uscat readus la fiinţă, toiag care desprinde izvorul din stâncă dătător
de viaţă celor însetaţi de frumuseţea iubirii .
„Un termen de o rară excelenţă, care incumbă
în conţinutul său un complex de manifestări, de o intensă trăire socială.
Pentru că, dincolo de orice conotaţie originară, precum: tărâm părintesc, tărâm
al taţilor, linie de filiaţie paternă etc., noţiunea în sine, implică un
atribut dumnezeiesc de fundamental: iubirea. Sublima iubire pentru ţară, ca şi
pentru toţi locuitorii săi; grija părintească pentru promovarea unui neam,
printre celelalte neamuri, fără nici un fel de excluderi xenofobe. Un drept
real principal, care priveşte naţiunile prin apartenenţa la acelaşi teritoriu
şi constitue statele, pe aceeaşi bază teritorială, indiferent de origini,
credinţă şi limbă.” (pag. 5)
Volumul al II-lea al trilogiei: Bătăliile
MAREŞALULUI reliefează Aura marelui OŞTEAN, marelui STRATEG, marelui EROU, marelui CREŞTIN, marelui ROMÂN.
Personalitatea vie, măreaţă, austeră,
generoasă, aspră, aristocrată, demnă, autoritară, iubitoare, hărăzită Neamului
dacoromân, parcă din genealogia Cavalerului Trac ori a Marelui Biruitor creştin
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a întrupat filiaţiei noastre mai presus de cea
paternă franceză, astfel încât posteritatea şi Divinul şi-au dat mâna, s-au îmbrăţişat
şi i-au înnobilat măreţele bătălii ale Reîntregirii Patriei ca fiind de fapt
ale Neamului său, ale Neamului nostru cel Mare şi Nemuritor.
Arborele vieţii domniei sale a odrăslit din
încrengătura, din dospitura sacră de martiriu şi os voievodal prin jertfa
Domnului Moldovei Grigore Ghica al III-lea (1764-1767, 1774-1777) şi al Ţării
Româneşti (1768-1769), omorât din porunca împăratului Joseph al II-lea
(1765-1790) şi a aprinsei spre alte ispite, împărăteasa Maria Tereza, fiica sa,
fiindcă s-a opus anexării Frumoasei şi Nobilei Bucovine, ucis, deci la 1
Septembrie 1777. Frumoasa crăiasă CASSANDRA înfiată de Ghica, a devenit fiica
adoptivă, iar ulterior în plină corolă a vieţii, soţia Vicontelui regal Georges
de Presen.
Din acest fir genealogic, brodat pe nobleţe,
eroism şi martiriu s-a împletit destinul marelui Erou-Întregitorul Mareşal al
României Mari - Constantin Prezan.
Principatele Dacoromâne i-au dăruit Franţei
monarhice, fiica unui Voievod martir, iar Franţa le-a dăruit Principatelor Carpato-Danubiene,
un nobil şi brav fiu, din care a odrăslit Mlădiţa cea mai aleasă a Oştirii
Române, ce poate sta alături cu cinste lângă Marii Căpitani ai Oştirilor
lumeşti: Hanibal, Spartacus, Antonius, Belizarie, Heraclius, Ioana D’Arc,
Skanderbeg, Cromwell, Urdăreanu, Baba Novac, Radu Buzescu, Kutuzov, Ney, Murat,
Bonaparte, Jose de San Martin, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Cantacuzino,
Rommel, Foch, Lunderdolf, Mannerheim, Alfred Mahan ş.a.
Botezul „focului” l-a prins pe generalul de
brigadă Constantin Prezan în fruntea Diviziei a 7-a Infanterie, din sânul
Corpului IV Armată, condusă de inimosul şi bravul Alexandru Lambrino, general
de divizie, în campania celui de-al doilea război Balcanic din 20 Iunie/ 3
Iulie 1913, răsfrânt ca un „război româno-bulgar”, unde comandantul Diviziei a
7-a, Prezan a confirmat „structură organizatorică, dotare, pregătire a corpului
ofiţeresc, instruire a trupei, asigurare materială etc.” (Colonel (r) prof. univ. dr. Petre Otu, Primul
Război Mondial, evenimentul fondator al întregului secol al XX-lea ne marchează
şi astăzi, în Viaţa Militară, nr.2 (50)/ 2016, p. 4, 42)
Pentru eliberarea Provinciilor româneşti şi
Întregirea României Mari, patria noastră s-a alăturat Antantei împotriva
Puterilor Centrale în Primul Război Mondial, la 14/ 27 August 1916. Motivaţia
intrării noastre în război o subliniază premierul Ionel Brătianu: „România nu
cere de fapt decât o restituţio in integrum; ea nu are ambiţia unor cuceriri
aiurea.” (Journal de Geneve, articol cu I.I.C.Brătianu, apud Mircea Muşat, Ion
Ardelean, România după Marea Unire, vol. II, Ed. Ştiinţiică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1986, p. 478)
Preliminar intrării în război, generalul
Prezan conducea Corpul IV Armată în sprijinul trupelor de grăniceri. La
decretarea mobilizării generale Corpul IV Armată a devenit Armata a IV-a,
respectiv „Armata de Nord”, condusă de Constantin Prezan între 15 August-9
Noiembrie 1916, cu un efectiv de 41.000 de militari. Între colaboratorii
apropiaţi s-au remarcat: col. Zadik, maiorul Sorescu şi căpitanii Corvin şi Ion
Antonescu.
Zelul, îmbărbătarea, impulsul, căldura,
grija camaraderească a Comandantului Prezan i-a îmbrăţişat părinteşte, unindu-i
în spirit, în literă de lege, în slovă evanghelică: „Scopul general al
războiului, ce vom întreprinde, este realizarea idealului nostru naţional,
adică întregirea neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de Români, ce se
găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară, trebuie să fie fructul
războiului.” (Arhive diverse şi monografii, Arhiva Serviciului Istoric, mapa
16, nr. de inventar 151)
Scopul intrării României în război a fost
just: eliberarea provinciilor româneşti subjugate samavolnic de habsburgi şi
aducerea lor în Sânul matern al Daciei, nu cum greşit a sesizat şi marele
teolog, naţionalist, omul de cultură, mitropolitul sârb, sfântul Nicolae
Velimirovici: „România a intrat în război târziu, şi atunci cu socoteala să
câştige, iar nu pentru dreptate şi pentru slava lui Dumnezeu. De aceea a fost
lovită şi înfrântă fulgerător de către vrăjmaş, care i-a ocupat şi capitala.
Asta s-a întâmplat din pricina depravării şi vieţii uşuratice a bogaţilor ei
boieri, care făceau ce este rău înaintea Domnului. Dar în cele din urmă România
a intrat în rândul învingătorilor şi mult pământ a câştigat. Şi asta datorită
poporului ei pătimitor şi iubitor de osteneală, precum şi datorită dreptăţii
aliatului ei, Serbia.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Războiul şi Biblia.
Traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsecu-Vlas. Tipărită cu binecuvântarea
P.S. Galaction, Ed. Sofia, Bucureşti-2010, p. 175)
Dacă tăcea înaltul sârb, filosof rămânea.
Uneori însă, mai greşesc şi unii sfinţi.
Poporul nostru nu este „iubitor de
osteneală”, căci asta însemnă sclavie, ci iubitor de eroism, de martiriu, de
sfinţenie, de cultură, de vatra străbună, de cer şi strămoşi.
Cât priveşte însă „dreptatea aliatului ei,
Serbia”, s-a văzut în răpirea necuvenită şi nedreaptă a jumătate din Banatul
nostru valah.
Şi din Proclamaţia de Război a regelui
Ferdinand răzbăteau pe deasupra tuturor Ostaşilor, îndemnuri cordiale, avânturi
zeloase, fioruri de mândrie, sclipiri legendare:
”
Români,
Războiul... Pentru neamul nostru el a adus
ziua aşteptată de veacuri de conştiinţă naţională, Ziua Unirii lui.
După vremuri îndelungate de nenorociri şi de
grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze Statul Român prin
Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită
pentru renaşterea naţională.
Astăzi ne este dat nouă să întregim opera
lor încheind pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o
clipă: Unirea Românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor.
De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub
stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei
unde Ştefan cel Mare doarme somnul lui de veci.
În noi, în virtuţiile, în vitejia noastră
stă putinţa de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită şi liberă, de la
Tisa la Mare, să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiunilor
gintei noastre.
Români,
Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se
impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen război,
pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credinţă neclintită
în menirea lui.
Ne vor răsplăti roadele glorioase ale
isbândei.
Cu Dumnezeu înainte! ”
Trei zile de foc i-au trebuit Comandantului
Prezan şi Armatei sale de Nord să îndeplinească cu succes misiunea
încredinţată, dar grija faţă de toţi militarii săi, copiii săi, deşi îl bucura,
îl apăsa însă necontenit.
- „Pentru mine, ostaşii mei sunt prietenii
mei. Sunt copiii mei, sunt rudele mele de sânge, sunt fraţii mei şi nimic din
ceea ce lor li se poate întâmpla nu-mi poate fi indiferent!” (Grigore
Stamate/ Mihai Hodorogea-Bătăliile
MAREŞALULUI
PREZAN între
autoritate şi modestie. Ed. Axioma Print, Bucureşti-2016, p. 111)
După atingerea tuturor obiectivelor ordonate
de M.C.G., în plină ofensivă de eliberare, când Armata de Nord şi comandantul
ei Prezan atinseseră aliniamentul Topliţa-Vârful Bătrâna-Pasul Bucin-Muntele
Ciucului-Bixad, au primit ordin să treacă în defensivă, în 26 August/ 8
Septembrie 1916, graţie înfrângerii armatelor româno-ruse de pe frontul
Dobrogei la Turtucaia.
La eliberarea Miercurei Ciuc şi-a pus
pecetea şi martirul-poet oltean, „Cântăreţul luptelor şi al biruinţelor”,
căpitanul Nicolae Vulcovici, comandant de companie-Regimentul 15 Infanterie
„Războieni”, un apropiat al generalului Prezan, căruia-i oferise volumele:
„Vitejeşte” şi „Stihuri oţelite”.
Ofiţerul-poet îşi anticipase sacrificiul
suprem cu câteva minute mai devereme: „De-o fi să mor, Tu, Doamne, dă-mi o
moarte vitejească,/ Un glonţ-n floarea din chipiu în luptă mă izbească!/ Nu voi
să mor pe căpătâi, cum mor toţi nevoiaşii,/ Pe-oţele ori pe-un muşuroi, adorm
pe veci ostaşii!/ Schilavu-mi trup înfăşurat în pânză tricoloră/ Mi-l plângă
trâmbiţaşii mei, nu mamă, nu suroră.” (Fragment din poezia „Sub drapel de luptă
Tricolor”. Apud, Colonel (r) Gheorghe Şerban, în „Eroica”-revistă de cultură
istorică şi de cinstire a eroilor neamului, Anul XIV, Nr. 3-4 (35-36), 2011, p.
36)
În cele trei etape ale ofensivei Armatei de
Nord în Ardeal s-a reuşit eliberarea a 12.000 de km pătraţi de sub ocupaţia
habsburgică. Izbânda însă a fost umbrită de alt ordin al M.C.G., care a cerut
dislocarea de trupe din Armata de Nord, pentru a se reface ceva pe frontul de
sud. Era pur şi simplu o cedare în faţa inamicului învins.
.Ce
intervenise de s-a oprit ofensiva şi inamicul avea toate şansele să fie biruit?
Aliaţii care nu interveniseră şi ingerinţele
politicului care interveniseră.
La 29 August 1916, generalul Prezan şi
Armata de Nord, încheiau ultima etapă ofensivă stăpânind aliniamentul
Slatina-Deda-Reghin-Cristuru Secuiesc, după cum relata şi generalul de brigadă,
drag inimii mele, Nicolae Ciobanu: „Operaţia ofensivă s-a caracterizat prin:
lărgimea fâşiei până la 200 km, ritmul ofensivei 3-5 km în 24 de ore. Diviziile
au acţionat în fâşii de ofensivă variabile, între 40-80 km Divizia 14, 30-90 km
la Divizia 7 Infanterie etc.” (Nicolae Ciobanu, Istoria Artei Militare, Ed.
Academia Tehnică, Bucureşti-1998, p. 122)
Armata de Nord pe frontul ofensiv din Ardeal
i-a adus generalului de divizie Constantin Prezan, prima mare victorie.
„Capacitatea generalului Prezan de a şti cum şi cât să folosească
oportunităţile locale, îndeosebi sprijinul populaţiei locale, îndeosebi
sprijinul populaţiei de pe teatrul de operaţii al diviziei, a sporit încrederea
în forţa armatei române şi a accentuat speranţa, că victoria asupra inamicului
nu este un simplu deziderat. Forţa armatei române era ceva atât de real, de
amplu şi de ocrotitor, cum nu mai văzuseră vreodată.” (Grigore Stamate..., op. cit., p. 150)
Bravul general a fost chemat în Capitală la
întrevederea cu regele şi premierul, în care şi-a susţinut punctul de vedere
privind continuarea campaniei din Transilvania, totodată explicând foarte
corect eşecul de la Turtucaia. Consiliul de război de la Periş i-au adus
generalului prima luptă pierdută, dar nu cu duşmanul ci cu prietenii politici.
Ceea ce ilustrul general susţinea prin
continuarea ofensivei din Ardeal, avea să constate patru ani mai târziu omologul
său din tabăra adversă generalul Erich Ludendorff, astfel, că: „drumul ar fi
devenit liber pentru a merge către inima Ungariei şi împotriva comunicaţiilor
cu Peninsula Balcanică” şi cu siguranţă
moştenitorul arhiduce Carol cu armatele sale „ar fi fost învăluit şi învins”.
(Erich von Ludendorff, Souvenirs de guerre, tome I, Paris, 1920. Apud Istoria
militară a pporului român, vol. V, Ed. Militară, Bucureşti-1988, p. 415)
Suferinţa viitorului mareşal se răspândea
peste toţi copiii săi dragi, aşa cum lăcrimau şi filele Jurnalului soldatului
necunoscut: „Feţe triste, ochi înlăcrimaţi, muşchi contractaţi de atâta
durere... Se pregătesc lupte mari... Capitala e ameninţată, armata de la Orşova
încercuită, armata din Dragoslave e în retragere, Piteşti şi Câmpul Lung
ocupat; ni se cer sacrificii şi mai ales suflete care să fie la înălţimea
momentelor grele prin care trecem. Sfârşitul nu poate fi decât cum îl dorim de
vom avea şi sufletul înalt, şi inimile tari.”
Toamna anului 1916 a adus norii cei mai grei
şi mai negri peste soarta cernită a ţării noastre, peste mândra Armată română
care a părăsit silită Cetatea Carpaţilor, retrăgându-se dincolo de Siret şi de
Prut, sfâşiată de cei doi agresori: inamicul german şi aliatul rus, care prăda
aproape la fel de avar ca ocupantul vrăjmaş.
„Campania îmotriva României era acum privită
ca o afacere rentabilă; expediţia de pedeapsă (Straffexpedition), devenea o
campanie de pardă (Bentefelzug)”. (Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului
pentru întregirea neamului 1916-1919, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti-1989, p. 393)
Pentru câteva clipe generoase, Românul cu
sufletul frumos ca al Patriei noastre hărăzită de Dumnezeu întru nemurire,
generalul-locotenent dr. Grigore Stamate îşi smulge tristul şi marele Erou din
braţele reci cu veşmintele ude, şifonate ale mohorâtei Toamne care tăbărâse ca
o năpastă peste ţară, peste el, peste armata sa, peste cealaltă armată română,
şi-l aproprie de şemineul conacului de la Schinetea, lângă dogoarea inimii lui,
distinsa şi eleganta sa Doamnă, una „dintre cele mai frumoase femei ale
timpului său: Olga-Elena.” (Grigore Stamate..., op. cit., p. 165)
Cu sufletul împărtăşit acum, viitorul
mareşal s-a îndreptat, oarecum refăcut spre chemarea sa ostăşească, cu pasul
apăsat în cadenţă spre apriga bătălie de la Oituz, ridicând în inimile bravilor
săi soldaţi-copii un zid viu, spiritual: „Pe aici nu se trece!”
Avea alături pe Nicolae Sinescu, general de
brigadă şi pe neînfricatul erou, devenit martir, generalul Eremia Grigorescu,
„părintele” <<Diviziei de fier!>>.
Copiii aceia minunaţi, Fiii de daci
neînfricaţi, frumoşi, inimoşi, dârzi, înflăcăraţi, cu pieptul larg cât Carpaţii
Daciei Mari, pe care i-au dat Neamul nostru creştin, aristocrat, omenos,
Măicuţa Domnului şi Dumnezeu-Atotcreatorul, călcau pe moarte ca odinioară
Hristosul lor şi al nostru, au declanşat cea mai teribilă Cavalerie pedestră
din istoria lumii, în cămăşi rupte, sfâşiate şi apretate de purpuriul sângelui
jertfelnic, mulţi desculţi chiar, cu schije în picioare, în trup, pe braţe,
însă cu inima cât ţara. Au luptat cu baioneta la armă fără cartuş, dar în
mâinile lor calde ca pâinea pe care Străbunii noştri au frânt-o permanent
tuturor celor care ne-au trecut pragul fără fariseism, fără meschinărie, fără
mişelie, a devenit armă înfiorătoare. Acei Copii-Eroi-Martiri, nemuritorii Daci
străluceau încrezători sub clarul de lună care pălea sub flamura vitejiei lor
fulgerătoare.
Generalul stăpânea cu graţie armata sa, îşi
iubea copiii, dar era destul de intransigent cu ofiţerii superiori educaţi în
salon, care tratau uneori lucrurile ca la o pensiune oarecare, îndrumându-i
să-l consulte pe apropiatul său din Statul Major:
„Aveţi în atenţie următoarele...
Consultaţi-vă şi cu domnul căpitan Antonescu, aici, de faţă. Este un specialist
de înaltă clasă.” (Grigore Stamate..., op. cit., p. 196)
Bătălia Capitalei, deşi a debutat promiţător
sub sabia de foc a generalului Prezan, avea să se transforme într-un dezastru.
Factorii interni şi externi şi-au dat mâna pentru înfrângerea Armatei române:
iresponsabilitatea, dezertarea, trădarea, colaborarea cu inamicul a unor
ofiţeri ca: generalii Socec, Zottu, colonelul Cataraş, Lt. colonel Crăiniceanu,
maiorul Gerota, căpitanul Popescu, locotenentul Savin, sublocotenentul Ciuleiu,
Sniezecu; căpitanii Iepure şi Barcan care s-au rătăcit, au căzut prizonieri cu
ordinul şi planul de operaţii; inconsecvenţa, mândria exagerată, chiar infatuarea
continuă a generalului Averescu, vinovatul de la Turtucaia.
Regina Maria a fost inspirată când l-a
convins pe „Nando” al ei să-l numească pe generalul Prezan, Şeful Marelui
Cartier General, căruia Bunul Dumnezeu i-a pus în mână sceptru Biruinţei
înaintemergătoare Marii Uniri. Singurul cătrănit dintre toţi ofiţerii şi
militarii români a fost desigur orgoliosul Averescu.
Anul 1917, pe lângă vechea prietenie a
premierului Brătianu, i-au adus preţuirea generalilor Berthelot şi Şcerbacev,
dar în egală măsură şi invidia adversarilor.
Dincolo de multiplele sale calităţi
aristocrate: iubirea de ţară, dragostea de Dumnezeu, nobleţea, mărinimia,
remarcabila strategie, cordialitatea cu ofiţerii, veneraţia faţă de
copiii-militari, complexitatea înaltei pregătiri militare, fineţea atitudinii,
spiritul de jertfă, aprofunzimea detaliilor, modestia, corectitudinea,
demnitatea, a adăugat harul inspiraţiei de a folosi Cavaleria montană,
organizarea modernă a trupelor terestre, datoria cinstirii cultului religios,
„datoriile religioase ale fiecărui creştin, în toate timpurile, în timp de pace
şi mai ales în timp de războiu. Li s-a spus prin acest ordin că religiunea în
toate timpurile şi la toate neamurile a fost temelia pe care s-a clădit
educaţiunea şi dezvoltarea oamenilor. La noi religiunea a fost adăpostul în
vremurile de cumplită furtună şi susţinătorul graiului nostru...S’a luat
dispoziţii ca în fiecare regiment sau unitate să se facă servicii religioase în
fiecare Duminică, la care să asiste ofiţerii şi soldaţii.” (Colonel-medic dr.
Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, Tomul I, De la mobilizare
până la pacea de la Bucureşti, Institutul de Arte Grafice, „Ardealul”,
Cluj-1926, p. 89)
După asumarea cinstei şi datoriei de creştin
ortodox, trăitor, generalul Prezan a trecut la bagheta orchestrării tradiţiilor
sacre ale poporului drept măritor creştin, punând în valoare toate virtuţiile
bravului, inimosului şi neînfricatului oştean creştin, corelate într-un
ansamblu al spiritului, într-o simfonie a tuturor acţiunilor şi manifestărilor
lui religioase, cum relevant este Crezul Soldatului român, ţesut în pânza
etnicităţii sale binefăcătoare a lui Petre Florea din Batalionul de
Specialităţi:
„I. Puterea voinţei mele este mare: pot să mă
stăpânesc pe mine, pot stăpâni şi pe alţii.
II. Sunt un brav ostaş român. Nu mă tem de
nimic: nu mă tem nici de duşmanul cel mai aprig, nici de suferinţa cea mai
grozavă, nici de moarte nu mă tem, voi
învinge!
III. Pot să îndur foamea, gerul şi orice
primejdii şi chinuri, oricât de mari ar fi ele.
IV. Nu voi face rău nimănui, nu voi fura
avutul altuia, nu voi înjura, nu voi batjocori pe nimeni; îmi voi stăpâni orice
poftă lumească. Voiu face numai fapte bune. Nu-mi voiu uita, niciodată
camarazii, le voiu alerga întotdeauna într’ajutor.
V. Îmi iubesc Patria, Neamul şi Regele. Mă
supun legilor şi sunt gata să ajut Patria apărând’o; sunt gata în orice clipă
a-mi jertfi viaţa pentru ea. Cred în Dumnezeu Atotputernicul. Sunt
învingător!”( Colonel-medic dr. Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României
Mari, Tomul I, De la mobilizare până la pacea de la Bucureşti, Institutul de
Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1926, p. 92)
Eşecul militar de la Bucureşti a determinat
trupele Generalului Prezan să se retragă înspre Moldova, iar pe comandantul lor
să elaboreze planul celor mai mari strategii pentru celebrele victorii din vara
anului 1917, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în care s-au remarcat eroic şi
martiric mari Comandanţi, Ostaşi şi Bravul nostru popor.
La cina oferită în seara zilei de 11/ 24
iulie 1917, de generalul Prezan, camarazilor Berhelot şi Şcerbacev, între alte
reflecţii s-au oprit şi asupra Tezaurului României oferit recent Moscovei de ministrul
de Finanţe Nicolae Titulescu. Rusul l-a întrebat:
„-Spune-mi, Constantine! Tu chiar crezi ce
afirma Henri, în legătură cu tezaurul vostru?
-Adică?!
-Adică, în legătură cu aşa-zisul sechestru.
-Sincer!
-Sincer.
-Mda. Eu am rezervele mele. După cum ştii,
am fost unul dintre cei care s-au opus acestei acţiuni. Am boicotat-o chiar.
Aveam destule locuri, în care putea fi depozitat în ascuns şi aici. Dar, hotărârea nu mi-a
aparţinut. Aşa, că m-am retras.” (p. 286)
Kerenski, premierul probolşevic nu s-a
mulţumit doar cu Tezaurul, ci, cum era de aşteptat a ordonat retragerea armatei
ţariste din alianţa cu Armata Română.
În timp ce întreaga Armată Română cu toţi
Comandanţii ei era concentrată, era înrolată, era încorporată în misiunea
jertfei sale supreme pentru Neam şi Dumnezeu, generalul Averescu se ocupa doar
de gloria sa personală.
Retragerea mişelească a ruşilor a pus în
mare pericol frontul român de la Mărăşeşti, doar pentru o clipă însă, căci
intuiţia l-a determinat „pe generalul Christescu, comandantul Armatei I române
să ia o măsură pe care noi o socotim de cel mai înalt eroism militar. Acest
ostaş de înaltă conştiinţă civică pe umerii căruia apăsa greaua răspundere, în
faţa istoriei, a pierderii şi a ultimului colţ din pământul ţării rămas
necotropit de lifta păgână, văzând că toate rugăminţile, insistenţele, ordinele
ori argumentele sale, nu pot determina pe soldaţii ruşi a nu părăsi frontul,
cel puţin până la sosirea trupelor noastre, n-a ezitat a pune mitralierele noastre
în spatele trupelor fugare ale generalului Ragoza şi a trage în toţi cei ce
refuzau de a rămâne pe front.” (Popovici, Andrei, general, „Bătălia de la
Mărăşeşti”, emisiune la „Universitatea radio” din 6 August 1936)
La pasul uriaş făcut de generalul
Christescu, trebuia marşul, marelui general Eremia Grigorescu, care a refuzat
motivat să execute ordinul lui Ragoza, căruia îi închide telefonul, căci:
„retragerea Armatelor I română şi a IV-a rusă pe Siret şi Trotuş, înseamnă –
nici mai mult nici mai puţin – ruperea contactului cu stânga armatei Averescu,
rămânerea acesteia în vânt şi tăierea oricărui drum de retragere al ei, deci
aproape toată prizonieră în mâinile duşmanului, într-o zonă lipsită de
comunicaţii cum este cea cuprinsă între Panciu şi Tg. Ocna. În aceste condiţii
nu pot executa ordinul.” (Popovici, Andrei, general, Armata şi mass-media, p.
175)
Decizia Consiliului de Război a fost
categorică: luarea comenzii lui Ragoza şi trecerea ei generalului Grigorescu
care va deveni „Eroul de la Mărăşeşti.”
„Aceasta a fost bătălia de la Mărăşeşti. Nu
planuri şi combinaţii tactice ori strategice, nu teorii de cabinet şi cursuri
de catedră, ci doar:
- eroica hotărâre a generalului Christescu
de a opri fuga aliaţilor nostri de pe front;
- refuzul generalului Grigorescu de a
executa ordinul generalului Ragoza;
- marea înţelepciune şi adânca
perspicacitate a regelui Ferdinand, a generalului Prezan şi generalului
Scherbatcheff şi mai presus de toate:
- pieptul de oţel al soldatului român care
înţelegând că este în joc cea mai grea carte pe care o jucase vreodată Neamul
Românesc, nu a mai cunoscut niciun alt simţământ.” (ibid., p. 175)
Concluzia celebrei Bătălii unde Românii au
devenit legendari ne-o relevă Constantin Kiriţescu: „ Bătălia de la Mărăşeşti a
fost prin durata, proporţiile şi intensitatea ei, cea mai mare bătălie care s-a
dat pe frontul românesc în decursul războiului mondial...” (Constantin
Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 132)
Bătălia de la Oituz, desfăşurată pe
parcursul a trei săptămâni, cele de la Varniţa, Muncelu şi Cireşoaia, la
aceeaşi intensitate cu cele de la Mărăşti şi Mărăşeşti, a adăugat un plus de
demnitate, de eroism şi de martiriu comandanţilor şi oştenilor.
Lângă aura generalului Constantin Prezan,
regele Ferdinand a pus Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a, instituindu-l
apoi cu comanda supremă a Armatei Române, întreruptă la trecerea forţată în
rezervă (Aprilie 1918), reluată în (Octombrie 1918), şefia Marelui Cartier
General acordată generalului Prezan prin decret regal, la propunerea şi
rugămintea reginei Maria.
Între Aura Armatei Române şi biruinţa finală
s-au interpus: Armistiţiul de la Focşani 26 Noiembrie/ 9 Decembrie 1917,
intrarea unităţilor militare ale Armatei generalului Prezan în Bucovina, prin
Divizia a 8-a Infanterie a generalului Zadik, în 20 Ianuarie / 2 Februarie
1918, numirea lui Averescu în funcţia de premier la 8 Februarie 1918, Tratatul
preliminar de la Buftea în 5 Martie 1918, cu cele mai tragice consecinţe,
culminând apoi cu Pacea ruşinoasă de la Bucureşti din 7 Mai 1918.
În finalul acestui periplu istoric de marcă
al spiritualităţii noastre româneşti am ales câteva ipostaze inedite, de
referinţă: M. Sadoveanu, Ion Grămadă, Alecu Mateevici, Gorjenii de Aur,
generalii: Culcer, Dragalina, Ecaterina Teodoroiu, Şeicaru, Foch.
O
primă pagină înroşită a războiului o descrie „la cald”, Mihail Sadoveanu,
participant pe front: „Am trăit în acest război, fără îndoială, cele mai mari
zile ale istoriei universale şi cele mai dramatice ale neamului nostru... Din
palatul regal şi până la cea mai umilă colibă omul s-a mişcat, cu braţul, cu
inteligenţa, cu întreaga conştiinţă. Suferinţa cumplită s-a întins
pretutindeni, uniformă ca o apă... La această minunată refacere au luat parte
toţi fiii patriei: şi ofiţeri şi admirabilul nostru soldat şi toată populaţia
civilă în măsura mijloacelor de care dispunea... Suntem mândri de ce am făcut.
Suntem mulţumiţi că, în nenorocirea obştească, am fost puşi la locul nostru.”
(Mihail Sadoveanu, ziarul „România”, organ al Apărării Naţionale, anul II. nr.
332/ 2 Februarie 1918)
Pe frontul de la Cireşoaia a fost rănit şi
fiul premierului, Gheorghe Brătianu, şi s-a adăugat şirului martiric scriitorul
şi savantul bucovinean Ion Grămadă.
În aprigele şi crâncenele bătălii de la
Porţile Moldovei oştenii s-au întrecut pe sine, eroii au fost mai presus de ei,
iar martirii mulţi, foarte mulţi au consfiinţit Trupul şi Sufletul Naţiei
noastre creştin-ortodoxe. Între ei strălucind şi preotul-poet român-basarabean
Alecu Mateevici: „Poetul Al. Mateevici a murit în războiul cel mare ca preot
militar în armata română.” Mare patriot român, datorită căruia <<Limba
noastră>> este cel mai frumos cântec despre graiul străvechi al românilor
(...). În cântecul său a fost strâns tot dorul românilor basarabeni pentru ţară
şi graiul românesc în vreme ce stăteau sub robia străină.” (Santinela, p. 2)
Între generalul Prezan şi premierul Brătianu
s-a ţesut o prietenie vie, reală, de preţuire aleasă, reciprocă. Într-un anume
moment convorbirea lor s-a oprit asupra bravilor OLTENI, asupra martirei
Cătălina, evocată de ofiţerul Mănoiu: „Pământul Gorjului, obârşie nesecată de
energii româneşti, a zămislit sufletul minunat al fetei erou, amestec de
duioşie feminină şi de vigoare bărbătească.”
(p. 332)
Pierderea minunatei Ecaterina Teodoroiu,
care putea să devină o Ioana d’Arc a Gorjului, a României, i-au întristat
profund şi pe general şi pe premier:
.Foarte
trist!, remarca premierul. O fată atât de curajoasă, cum, personal, n-am mai
întâlnit. Este un martir al neamului, despre care se va pomeni multă vreme...
Ce ostaşi neînfricaţi oltenii ăştia!
.M-a
impresionat, adaugă generalul Prezan, curajul şi unitatea în acţiune ale
luptătorilor din Regimentul 18 Gorj. La fel, cei din regimentele Dolj şi
Mehedinţi. Pe ei, Gorjeni!... Cinste regretatului general Dragalina, care a
crescut asemenea viteji!
.De fapt,
reia Ionel Brătianu, cei din Regimentul 18 sunt conjudeţenii generalului
gorjean Ioan Culcer, căci Ion Dragalina era de loc din Caransebeş... Cel mai
frumos general al armatei române – cum îi spuneau contemporanii – se stinge din
viaţă în 24 octombrie/ 9 noiembrie 1916.” (p. 330, 334)
Părinţii generalului Culcer erau ilustrul
doctor Dumitru şi domniţa Ana descendentă din marii boieri Otetelieşeni.
Nobililor gorjeni li se alătura boierul Nicolae Pleşoianu, vărul mamei
boierului Ionel Brătianu, iar Maria soţia lui Pleşoianu venea din stirpea lui
Zamfir Broşteanu şi Porfira Urdăreanu, cu moşie la Urdari, dăruită de Vlad
Voievod Călugărul (1482-1495), căpitanului său Stanciu Urdăreanu în iunie 1495.
„Ce minunaţi sunt gorjenii aceştia! Atât de
demni în mândria simplităţii lor materiale şi atât de risipitori în bogăţia lor
sufletească.
.Ce fel de
ţinut este Gorjul acesta, domnule Prim-ministru, de vorbiţi cu atâta patos de
oamenii lui?!
.Unul
încărcat de profundă istorie: în Gorj îşi are obârşia neamul ilustru al
Basarabilor. În Gorj s-a născut Doamna Maria, muma lui Ştefan cel Mare; în Gorj
s-a născut Pătraşcu, taica lui Mihai Viteazul; în Gorj s-a născut marele
paharnic Barbu Urdăreanu, şi, tot aici, s-a născut Tudor din Vladimiri...(p.
331)
La fel sunt şi celebrii :Constantin
Brâncuşi, Maria Lătăreţu ş.a.
Tot Gorjean de aur este şi
Generalul-locotenent dr. GRIGORE STAMATE din satul Fântânele (fost Stejarul)
din Urdari-Gorj, scriitorul şi omul cult de cultură.
Acum înţeleg mirabila fascinaţie pe care
mi-o transmite GORJEANUL-VALAH!
Aprecierea faimosului publicist Pamfil
Şeicaru, privitoare la funestul Război, dar mai cu seamă la actorii săi este
demnă de precizat: „N-are nici o importanţă că Nicolae al II-lea era un cretin
habotnic, că Franz Joseph al Austriei era complet ramolit, iar Wilhelm al II-lea
un megaloman imbecil, războiul din 1914 tot izbucnea. Aşa cerea Fatalitatea
istorică.” („Universul” nr. 235-236, 29-30 august 1943)
Soarta Războiului Mondial a stat pentru o
clipă în braţele aripei drepte a armatei germane, care înconjurase Parisul, iar
Capitala începuse să se evacueze, când din senin, cineva a ordonat dislocarea
unui corp de armată şi transferat în flancul stâng, frângându-i astfel aripa
dreaptă. „Acest lucru a încetinit acţiunea de război germană, fapt care a dat
timp Angliei şi celorlalţi aliaţi – ceea ce a fost, după părerea gloriosului
Foch, factorul decisiv în înfrângerea definitivă a armatei germane.” (Sfântul
Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 180)
Ar fi avut dreptate Mareşalul Foch, dacă
n-ar fi fost celebrele victorii ale Armatei Române de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz, care chiar au salvat Franţa de capitulare.
Pe sfintele oase ale Eroilor şi Martirilor
Neamului nostru creştin ortodox, pulsează Trupul României Întregite!
Obiectivitatea
cercetătorului istoric avizat implică şi un mare grad de subiectivitate.
Spiritul analist, cutezanţa, prestanţa,
reprezentarea fidelă a tabloului istoric, flacăra ingeniozităţii care
ilustrează tipul cercetătorului, fenomenologia narativă, intuiţia vizionară,
îmbinarea dintre artă şi erudiţie, preocupările profund riguroase, marea forţă
de plăsmuire a discipolului, situarea între hotarele ştiinţei aflată sub cupola
Adevărului, pledează, probează, mărturisesc creaţia generalului-Locotenent dr.
Grigore Stamate, ca un prinos de cultură ce luminează conştiinţa de sine a unei
naţiuni care încă tinde şi se încăpăţânează să rămână creştină după datină
străbună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu