Viitorul teatrului
românesc
Grid Modorcea, Dr. în arte
30 Septembrie 2020
Am primit,
grație regizorului Alexa Visarion, un text numit „Fără mască, despre viitorul
teatrului”, apărut în revista „Observator cultural”, semnat de criticul de
teatru Călin Ciobotari, care face o analiză asurpa teatrului românesc,
considerându-l fără viitor, datorită statulului său indoor, cât și altor forme
de manifestare depășite. Deplânge pe toate laturile starea actuală a teatrului
românesc. Mai mult, el nu-i dă nici regizorului de teatru vreo șansă demnă de
arta sa, îl vede un fel de administrator de spectacole, la fel pe actor, o
fantoșă. Nu are nici o speranță pentru teatrul românesc, care va fi rostul lui
nu știe, dar imaginea generală este tristă, mortuară. Este o viziune tipic
românească, fiindcă aici, în România, lucruile se văd fie în negru, fie în roz,
edulcorat, cu imaginea-etalon „Loredana, Madonna României”.
Din analiza
lui Ciobotari, căruia e prima oară când îi citesc un text, nu reiese defel
cauza, el nu scrie nici un cuvânt despre finanțare. De peste zece ani, tot
scriu și scriu că teatrul românesc, în forma actuală, este falimentar (vezi
texte ca „Starea teatrului românesc” sau „Gogoșeria F.N.T.”). Dacă nu ar fi
finanțate de primării, teatrele de stat din România ar sucomba.
Sistemul
teatral românesc este la fel ca și sistemul politic al țării. Ca și statul
român. Statul român este nefuncțional, o epavă birocratică. Așa este și arta,
și cultura lui. Cultura țării noastre nu are viitor, fiindcă România merge pe o
cale greșită. Adică se îndreaptă spre o piață de desfacere internațională, fără
identitate, fiindcă lipsește cultura. Statul român trebuie să suporte o
schimbare radicală. Asta a spus-o și Iohannis, dar de făcut nu face nimic. Este
un figurant. Timp de zece ani, România are neșansa unui președinte imobil, care
e departe de a simți românește.
Ce crede
oare Ciobotari, că arta plastică, muzica, filmul sau cartea stau mai bine în
România decât teatrul? Cultura per total este în criză, este falimentară. Ea
merge ca și țara. Și nu este vorba de starea actuală, care se împiedică de pandemie,
e vorba de o criză de ani de zile, de decenii. Am trimis zeci de cronici de
teatru din America, am încercat să iau legătura cu teatrele românești, să le
dau soluții de înnoire. Nu știu câte
mesaje nu i-am trimis lui Emil Banea de la Teatrul „Bulandra” sau lui George
Mihaiță de la Teatrul de Comedie.
A spune că
teatrul nu are viitor este ceva inspid, provincial, când există spectacolele de
pe Broadway, când există Festivalul „Shakespeare” de la New York, când există
montările antologice de la Globe Theater sau Festivalul „Mozart” de la New
York, care are loc în faimosul complex Lincoln Center, cu o salbă de peste 20
de spații de joc, dar el se ramifică și în alte locuri din New York, cum ar fi
Oculus, faimoasa stație conceptută de Santiago Calatrava. Este un festival de
arte interferente, cu spectacole memorabile, care îmbină teatrul, arta
plastică, dansul și muzica. La americani, nu veți vedea niciodată un spectactol
de teatru fără dans și muzică. Acolo
actorul este rege, ca și regizorul. Dacă ar citi Daniel Sullivan ce a scris
Ciobotari, ar râde, desigur, când el montează anual câte două-trei spectacole
de Shakespeare, cu Al Pacino sau alți mari actori în rolurile principale, iar
cozile la bilete sunt de kilometri.
În Central
Park, unde are loc Festivcalul „Shakespeare”, cozile șerpuiesc printre copaci,
ca un balaur gigant. Mulți spectatori vin cu saltele la ei, cu pături, cu
mâncare, fiindcă dorm nopțile în pădure, ca să apuce un bilet. Cozi imense se
află la fiecare spectacol de pe Broadway sau la fantasticele experimente de
teatru și artă plastică ale Marinei Abramovic de la Park Avenue Armory, o
locație cu totul ieșită din comun, unde au loc permanent Trâgurile de artă.
Sunt sute de locații unde se desfășoară evenimente de cultură. Și nici o artă
nu este mai prejos, toate concură egal la frumusețe. În cele 1.500 de galerii
ale New York-ului, spectacolul este rege. Genul „installation” a dat o nouă
viață artei plastice, teatrului și filmului. Dar și la Carnagie Hall, faimoasa
sală de muzică simfonică, o insulă elitistă, se petrec azi forme interferente,
spectacole în care actorul și muzicianul/instrumentistul creează un dialog
sui-generis, cum am arătat nu o dată în cronicile mele. Artele sunt făcute să
trăiască împreună, ca și oamenii. Teatrul este un prezent firesc, e în natura
omului, nu se poate viață fără teatru. A spune că teatrul nu are viitor, e ca
și cum ai spue că omul e sortit dispariției ca specie.Teatrul se simte bine mai
ales în Central Park, este acolo în prelungirea naturii și, cum acțiunea multor
piese ale lui Shakespeare se petrece în pădure, se potrivește cu decorul
natural unde are loc acest fesival.
În Manhattan
există o mișcare artistică fascinantă, complexă, foarte vie, totul se face în
funcție de mișcarea vieții. Sistemul social și politic este funcțional și arta
se adaptează la el. Există de toate, toate formele de artă, fiindcă acolo
mecanismul cerere-ofertă funcționează, e baza societății. Toată arta în
America, inclusiv teatrul, se autofinanțează. Nu există Ministerul Culturii sau
pomeni de la primării etc. România, din
păcate, este adânc înfiptă în structurile comuniste, e departe de a fi o
țară capitalistă, chiar dacă vedem că produsele se vând la liber, fiindcă a
devenit o piață de desfacere pentru produsele străine (cum s-a și dorit să fie
ea în U.E.). Ce le trebuie românilor cultură? Dacă vor cultură, să vină la
Paris. Noi vom fi demult oale și ulcele când România va fi capitalistă, dacă va
fi vreodată, sau va evolua tot așa, ca o roabă, cu nacela plină de zgură.
Zecile de
soluții pe care le-am transmis în țară oamenilor de teatru și de cultură au
fost ignorate. Mai mult, de câte ori revin în țară, sunt ocolit de teatre și
festivaluri, eu, care am debutat ca dramaturg cu piesa „Zidul”, pe care mi-am
montat-o la Teatrul din Galați, mi s-au jucat piese (Iulian Vișa), am publicat
peste 30 de piese de teatru, 19 cărți de teatru și sute de cronici. Cred că
nu-i actor importat în ultimii 50 de ani, care să nu aibă o cronică de-a mea în
ramă, cum îmi spunea Florin Piersic. Dar așa e la noi, valorile trebuie ocolite
sau ucise. Sunt călit. Și filmul m-a călit. Și arta plastică, nu mai vorbesc de
proiectele culturale. Madam Andronescu mi-a ignorat ani în șir proiectul de
reformă a învățământului românesc după model american. Dacă România tot se
americanizează, să o facă sănătos, în profunzime, nu la suprafață, de ochii
lumii. Să cunoască mecanismele privatizării, nu să trăiască după formula
imitației. Imităm în prostie, adică prost.
Așa am ajuns
să plângem nu pe altarul teatrului, ci pe cenușa lui. Unde este noua generație
de actori, de regizori, de oameni de teatru? Unde-i pepiniera valorilor?
Teatrul nu poate exista fără actori, fără regizori. De la generația Afrim
(Aferim, Doamne!), n-am mai auzit de un nou val. Probabil că absolvenții iau
drumul străinătății sau își schimbă din mers meseria, din actori devin cărători
de butelcuțe la „Moara cu noroc”. Dar vocația nu se poate schimba. O țară care
pute de talente, a ajuns cu teatrul, forma cea mai vie de artă, la pământ! Nici
pe Cenușăreasă nu mai are cine s-o joace! Va învia teatrul românesc ca Pasărea
Phoenix? Nicidecum. Dacă nu învie țara, nu înve nici cultura ei.
Nu-i vorba
aici de „pandemie” ca țap ispășitor. E o stare bolnavă veche, operă a unei
situații de lungă criză. Marea problemă în România este a supraviețuirii.
Oameni care trăiesc de azi pe mâine nu vin la teatru, nici nu pot fi vindecați
prin teatru. Teatrul e pentru burghezie, spunea Brecht. Teatrul nu are viitor
dacă nu are public. S-a făcut vreun studiu sociologic despre ce vor oamenii, ce
forme de teatru gustă? Există Festivalul „Bucureștii lui Caragiele”, care are
loc anual în parcul Cișmigiu. Anul acesta, în condițiile „pandemice”, a fost un
eșec, dar în ceilalți ani, succesul a fost de proporții, fiindcă în prim-plan
s-a aflat muzica. Muzica de calitate. La Institutul de teatru nu se învață
musicalul, un gen american, prin excelență. La noi, cântăreții (vedetele) nu
dansează, iar actorii nu știu să cânte. E nevoie de un nou învățământ, de un
nou actant. Așa cum există stringent nevoia unui nou public de teatru. Teatrul
nu mai are public. Așa cum nu mai are nici Festivalul „George Enescu”. În loc
de melomani, există melomaci, o invazie de amatori, de plătitori fără cultură
muzicală, departe de a fi inițiați. Există deocamdată doar o pătură de public
formată de divertisment.
Teatrul
trebuie să o ia de la „zero”. Teatrul românesc trebuie să înceapă de la faza
commedia dell’arte, să fie un teatru ambulant, ca pe vrema lui Iorgu
Caragiale. El trebuie să educe publicul,
să-l câștige și abia apoi să-l aducă în sala de spectacol, la condiția indoor.
Altfel, teatrele vor deveni cârciumi,
cum s-a întâmplat cu cinematografele. De altfel, filmul românesc a ucis
spectatorii de film, prin producții minimaliste, dovadă că el nici nu există pe
piață. Circulă tot filmele cu Dem Rădulescu & Co. Se pare că Ion Caramitru
a ghicit viitorul clădirii T.N.B., parcelându-o după clientelă, să aibă cât mai
multe spații închise pentru baruri deschise. Teatrul trebuie să iasă în afară, să se miște, altfel îi pierde pe
români, vor fi cu toții în slujba culturii de/pe internet, vor consfinți
definția lui Solomon Marcus: „România - o țară de semianalfabeți cu internet”.
Așa cum și B.O.R. riscă să-şi piardă enoriașii, fiindcă s-a închis în clădiri,
nu a ieșit afară, către oameni, care sunt adevăratele biserici ale lui Hristos.
https://www.art-emis.ro/cronica-de-arta/viitorul-teatrului-romanesc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu