PAULA ROMANESCU - Femeia – veşnic început

 

Femeia – veşnic început

 

 

 

~*~

 

 

Te-a numit Floare Albastră un Luceafăr.

Tu erai

Mireasmă cu alcătuiri de rai

Şi cânt – ecou luminii în cuvânt.

Ţi s-a mai spus când Eva, când Dalila,

Ai fost pricina

Războiului Troian – Elena,

Pe treapta cea mai joasă – Magdalena,

Pe friza tainei – Mona Lisa,

Între regine, Cleopatra

Din vatra Nilului slăvit

Iar pentru neamul urgisit

Al lumilor ai fost Fecioara

Cea născătoare de Mesia –

Ai fost Maria.

Ţi s-a spus balsam şi blestem,

Altar de linişti, pacea serii,

Miezul fierbinte din poem,

Aroma pâinii, gustul mierii;

Dar eşti cu mult mai mult de-atât :

Eşti vieţii veşnic început,

Paznic de far, ţărm fără vamă,

Sensul vorbei acasă -  mamă!

 

 

Unde şi când ?

 

Eu unde să te-aştept şi, când ?

Veni-vei spre târziu ? Curând ?

Eşti limpede alcătuire, gând

Pe care nu-l pot alunga nicicând.

Îţi ştiu şi vorbele. Tăcând

Mă-nvălui cu-nţelesuri noi, pe rând…

Îţi ştiu şi zâmbetul – un tremur blând ...

 

Dar ca să pot, iubire, să-ţi răspund,

Eu unde să te-aştept şi, când ?

Veni-vei spre târziu ? Curând ?

 

  

Mutat în stea

 

In memoriam IP

 

Să nu-mi spui că mutat în stea

Eşti mai aproape de pământ.

Eu, printre spinii înstelaţi, n-aş vrea

Să fiu altunde decât sunt.

Cu lacrimile am un pact –

Ele să curgă, eu să sec

Şi, de pe-un mal pe celălalt,

Frângere-pulbere să trec.

 

Să nu m-aştepţi cât sunt pe drum,

La capăt însă – negreşit !

De-ntârzii este ca şi cum

N-aş şti de-acel finit în infinit…

 

Când voi ajunge totuşi, însetaţi

Unul de altul, vom incendia

Cu dorul nostru lumile de stea

Şi-om pogorî printre spinii-nstelaţi.

 

  

Bilanţ

 

Copiii – adulţii aceia mereu ocupaţi.

Şi grijile casei – prea mari

Pentr-o viaţă la flacără mică.

Şi ura nătângă a lumii,adică

A câtorva semeni ştiuţi, dimprejur.

Şi teama de moarte (că vine, ne-o spun

Şi bunii şi răii din vremi prin aezii

Lor mari de sub cerul

Tăcut ca adâncul şi-amar

Ba chiar

Şi dulgherul de vorbe, Arghezi!)

 

Şi, fără de veste, un glas ca o scamă

De nor, de lumină, de umbră albastră

Cu zbatere lină de undă-n fereastră...

 

- M-ai strigat, mamă ?

 

*

Dilemă

 

Mă-ncearcă o-ntrebare

mută, grea:

Stăpânul cerurilor,

Domnul Tată,

Atotputernicul Mântuitor,

ştiind de crima-Aceea,

va putea

în veşnicia Lui,

măcar o dată

să plângă

ca un simplu muritor?

 

 

Coloană infinită

 

Atâtea trepte

Atâtea temple

Atâta greu

Până departe!

Nu-i loc de moarte.

Amară vină

Omul-cetate

Cu suflet-noapte

Cu trup lumină

Hrană iubire

Alcătuire

De dor

De tină!…

 

 

Curtenie

 

Îmbietoare umbra

s-a aplecat spre mine:

- M-aştepţi de mult?

- Mă iartă…

- Să te cuprind?...

- De… mâine.

 

 

Când pietrele vor învăţa să zboare

 

Când pietrele vor învăţa să zboare,

Pasărea fi-va linişti ferecate

Cu aripile larg crucificate

Iar stelele nu vor mai şti să are

Câmpul tăcerii cu tăiş de noapte.

 

Oamenii-stânci îşi vor purta Sisiful

Tot mai voioşi spre hăul fără fund

Şi-ntr-un târziu care-i de  fapt curând

Vor adormi în valea din văzduhul

Cu vulturi-ierbi, parfum de gheare bând…

 

Când pietrele vor învăţa să moară

Oamenii-cruci le vor veghea nestins

Sub cerul hohotind ca dinadins

Pustiul tot să uite să mai doară.

  

~*~

Bucureşti, 9 dec. 1998

PAULA ROMANESCU