Omul de cultură Ben
Todică și lumea diasporei
”Este singurul mod în care îi pot
spune
României,
Te Iubesc! Sună ciudat, dar
România
rămâne PARADISUL MEU”
Benoni Todică
Este
mărturisirea unui om care la începutul anilor 80 ai secolului trecut își asuma
dramatica și periculoasa decizie de a îngroșa rândurile diasporei românești
tocmai în Australia, deși intenția lui era să emigreze undeva mai aproape de
țara lui natală, fără a părăsi tărâmul european. Este mai greu de înțeles
mobilul acestei hotărâri, atâta timp cât înzestrarea naturală cu un talent
promițător, mai ales în domeniul artelor vizuale și comunicării, îi adusese déjà o
largă recunoaștere la nivel local și național prin scenariile și
proiecțiile sale cinematografice. Mai mult, își găsise o zonă în care se putea
manifesta destul de liber, chiar boem, după propriile sale amintiri, nefiind
încorsetat în chingile ideologice ale timpului și nici oprimat pentru ideile
sale, care, e drept, erau încă adolescentine, dar pline de dorință, hotărâre și
voință.
A vrut mai mult? a fost imboldul curiozității, al aventurii? sau a fost o
chemare a destinului care implacabil netezește calea celui predestinat să
găsească căi și să deschidă punți pentru semenii săi, aflați mai degrabă între
două lumi, în căutarea reazămului pentru alegerea pe care au făcut-o și riscul
pe care și l-au asumat. Nu a găsit mai mult și nici mai ușor, dar s-a
descoperit pe el, și-a găsit și împlinit rostul la care a visat, devenind un
adevărat lider al diasporei românești din Australia și asta pentru că posedă ca
nimeni altul ”armele culturii”, cele adevărate, care dau sens vieții și garantează
pașaportul pentru eternitate (pg 197).
Va descoperi
curând că ceea ce lăsa în urma gestului său va deveni obsesia vieții lui,
dominat de Iezerul mirific al vârstei mici (din ținutul vasluiului, comuna
Puiești) și Ciudanovița (din ținuturile bănățene) - eterna lui dragoste, ale
căror amintiri nostalgice îi conturează acel spațiu mioritic atât de râvnit
când ești departe de țară. Conjunctură fericită pentru proaspătul sosit pe
tărâmul celui de al treilea stat de imigrație (după Canada și SUA), de fapt o
federație de cinci state (provincii) și două teritorii, care tocmai experimentau
multiculturalismul inițiat în 1972 de primul ministru al acelor vremuri, Malcom
Fraser, după eșecul politicii de asimilare forțată a celor 160 de grupări etnice
care ajunseseră să reprezinte un sfert din populația Australiei.
Cei aproximativ
50.000 de etnici români (sau mai degrabă proveniți din România) sunt grupați în
marile orașe (Sydney, Melbourne, Adelaide, Brisbao, Perth și New Castle) în 26
de asociații, societăți culturale sau în jurul bisericilor ortodoxe pe care și
le-au construit. Multiculturalismul, promovat și supravegheat printr-un
minister de resort (Department of Imigration and Multicultural Affairs) cu
filiale în toate statele, a reușit să cuprindă toate grupările entice,
reprezentate de câte un comitet coordonator (Steering Comitee) pentru fiecare
etnie, ale căror întruniri lunare urmăresc să satisfacă nevoia de integrare în
societatea australiană a noilor veniți, practicându-se în același timp și individualitatea
etnică prin limbă, tradiție, cultură și spiritualitate.
În acest context,
talentul și mai ales vocația multiculturală a maestrului Ben Todică (pentru că
este un adept convins și practicant al multiculturalismului), va prinde contur
și se va afirma prin scris, emisiuni radiofonice și televizate, căpătând
notorietate națională până la nominalizarea sa ca ”Australian of the year 2007”.
Și iată cum astăzi, omul plaiurilor mioritice care a văzut lumina zilei pe
pământul binecuvântat al Moldovei, forjat în adolescența ținutului de legendă
bănățeană al Ciudanoviței, maturizat și împlinit în lumea emisferei sudice a
planetei, recidivează în zona care i-a devenit de-a lungul timpului o adevărată
profesiune de credință, cea a scrisului.
Este vorba de noua
sa carte ”Cu brațele aripi” apărută de curând la Editura PIM Iași, prefațată de
doi iluștri literați; Nicolae Mătcaș - poet și profesor universitar din
Chișinău și Vasilica Grigoraș - poetă și prozatoare din Vaslui. Această carte
completează, am spune noi, o frumoasă trilogie începută cu prima sa carte
”Între două lumi” (Ed. Atticea, 2009), continuată apoi cu volumul ”În două
lumi” (Ed. Singur, 2011) în care cititorul, avizat sau nu, va regăsi o adevărată
odisee a exilului văzut prin prisma omului de cultură, pentru care fenomenul
cultural capătă valențe definitorii, dominându-i gândirea și acțiunea în pofida
vicisitudinilor vremurilor.
Astfel, dacă în
primul volum dominantă este memoria trecutului cu parcursul său spre ceea ce i
se părea libertatea absolută și mult visată, în cel de al doilea volum Ben
Todică își găsește rostul pe noile meleaguri, nu fără dificultăți și eforturi
pe care numai el le cunoaște. Așa încât, iată-l astăzi plutind maiestuos
deasupra celor două lumi, pe care le survolează deopotrivă, cu nostalgia
condeiului în expresia sa afectivă și a realităților vremurilor pe care le
judecă prin prisma experienței și a înțelepciunii vârstei. Pentru că alegerea
lui avea să ducă ineluctabil către zona în care trebuia să folosească ”cele
trei puteri ale noastre” (pg 53) cu care am fost înzestrați; puterea gândirii,
puterea emoției și puterea dorinței, pe care a trebuit să le practice de o
manieră convingătoare.
Șansa lui a fost
și existența unei diaspore adevărate, formată din oameni vrednici, creativi, cu
dragoste de neam și țară, cu respect pentru cultura, tradiția și simbolurile
naționale, în mijlocul căreia avea să își găsească un rost activ și creator. O
diasporă care l-a stimulat și în mijlocul căreia și-a dezvoltat personalitatea,
ajungând să o reprezinte în ceea ce are aceasta mai scump – mândria de a fi
roman și dorul de acasă.
Remarcabil este
faptul că în toată scriitura sa nu privește înapoi cu ”mânie proletară”, ca să
folosesc un termen consacrat istoric, și nici cu atitudine resentimentară, ci
cu sănătoasa afecțiune și nostalgie caracteristică personalității sale, cu
convingerea mărturisită că acea perioadă a fost parte din tinerețea sa,
imposibil de a fi ocolită, pentru că este împodobită de chipul blând al
părinților, de ambianța caldă a casei părintești, de figura luminoasă a
dascălilor și prietenilor acelor vremuri.
Este vorba de acea
diasporă, constructivă și purtătoare de ideal, care diferă substanțial de cea
pe care o consideră autoritățile române astăzi, atunci când amalgamează
adevărata diasporă românească cu emigrația economică (sau de altă natură), cu
scopul evident de a-i reduce individualitatea etnică și statutul social. Din fericire această situație este mai rară în
Australia, dar foarte frecventă în Europa datorită realităților de pe piața
muncii românești și comunitare. Ba chiar s-a mers până acolo încât și
comunitățile istorice românești situate în jurul României (care l-au făcut pe
Nicolae Iorga să afirme că ”România este singura țară înconjurată de români”), în perimetrul a ceea ce este consacrat istoric
ca spațiul românismului (de fapt acasă pe pământul strămoșilor, ciuntit de
vicisitudinile vremurilor și nesațul celor veniți mai pe urmă), au fost assimilate în încercarea de includere
a diasporei într-un termen mai larg și
lipsit de semnificație ”românii de pretutindeni” (vezi ”Diaspora între
comunitățile istorice și românii de pretutindeni”).
Ideea era clară,
dorința de a discredita diaspora care devenise oază de românism oriunde s-ar fi
aflat pe mapamond, cu identitate proprie, practicându-și limba, cultura,
tradiția și credința, prin urmare, adevărate ambasadoare ale spiritului
românesc. Ben Todică trece peste aceste detalii (și bine face) punându-se în
slujba comunităților românești devenind, el însuși, prin activitatea sa, un
adevărat ambassador al spiritului românesc, pentru că el, prin preocupările
sale în spațiul comunicării audiovizuale și creației literare, reușește să
întrețină, să răspândească și să înfrumusețeze valorile culturii române pe
îndepărtatul continent australian.
De ce scriu? se
întreabă retoric Ben Todică. O întrebare la care nu mulți dintre cei în cauză
ar răspunde cu sinceritate. Or, Ben Todică găsește, nici mai mult nici mai
puțin, decât șase răspunsuri pe care ni le dezvăluie cu franchețe. Între
acestea câteva pot fi considerate de pe acum ca fiind memorabile. Scrie pentru
că amintirile îl revigorează, îi dă sentimental împlinirii în experiențele
sale, iar ”în cazul în care stiloul este
cinstit, voi sfârși prin a trăi de două ori în loc de o singură dată” (pg
30).
Scrie din
datorie pentru trecutul său, ca ”un
proces de intimitate” în folosul generației care vine, în căutarea unui
viitor în primul rând uman și mai apoi dacă se poate mai bun. Și mai scrie Ben
Todică pentru iubire ”într-o lume a
despărțirilor și a singurătății”, impusă sau autoimpusă, în care ”comunicarea devine mecanică, care nu mai cuprinde;
descoperire, provocare, cucerire, încântare, farmec sau curte…) (pg 35).
Prin scris
autorul se eliberează și obține acea formă de contemplare care îi produce
plăcere și satisfacție. Da, se eliberează într-o lume pe care a crezut-o
liberă, dar a constatat repede și cu stupoare că în România dictatorială era
mai liber și mai treaz. ”Am muncit încontinuu
ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la bancă pentru a-mi
plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și
libertății capitaliste” (pg 224). Constată repede că aici libertatea este
îngrădită de noile lanțuri ale libertății ”bunurile
materiale” pe care trebuie să le păzești, situație comună de altfel pentru
fiecare imigrant, motiv pentru care nici fericirea nu mai are valențele ei
colective și nu poate fi decât tot una individuală (pg 225). Această abordare
îmi amintește de ceea ce spunea Eminescu cu privire la libertate ”ce libertate este aceea când omul este
robul trebuințelor sale sau celui care-i întinde o bucată de pâine?”.
Comparația pe
care o face aici autorul cu viața aborigenilor, a căror existență nu se derulează nici în trecut nici în viitor,
ci doar în prezent, pare sugestivă, dar câți contemporani ar fi dispuși să-și
coboare modul de viață la acest nivel? Pentru că aici operează ”ignoranța și naivitatea” care ar putea
înseamna libertate absolută, dar, mai poate fi omul zilelor noastre ignorant și
naiv? Prin urmare, conchide filosoful Ben Todică ”libertatea este o idée, care nu există” (pg 231). De altfel,
preocuparea autorului în problema libertății occidentale, visată de generații
de imigranți, va fi abordată în serialul ”Sweet and Sour Freedom”, o capodoperă
în domeniu, reluat de nouă ori pe micile ecrane în decursul anilor.
Interesantă este
pledoaria pentru credință, pe care Ben Todică o vede ca pe un act individual de
conștiință a apartenenței, dezavuând corporatismul religios, fanatismul și
bigotismul. În opinia sa credința capătă valoare atunci când este trecută prin
conștiință, ”când gândești te
reabilitezi, când crezi exiști, iar când îți folosești harul și talentul spre
realizare și împlinire, atunci Dumnezeiești”, astfel și credința devine
importantă pentru conștiință (pg 211).
Numai că Ben
Todică alunecă încet, încet și cu tristețe către însingurare, către
individuație, realitate pe care o deplânge pentru că eludează comuniunea, cea
care a fost din totdeauna liantul de
bază al credinței, indiferent de confesiune. Însuși Iisus spunea cu privire la
biserica sa ”unde vă adunați doi sau mai
mulți în numele meu acolo sunt și eu”. Desigur, credința, sub aspect
spiritual, este strâns legată de geneza conștiinței, iar omul nu pare să fie
altceva decât o conștiință pură fundată pe o matrice spirituală. Și atunci,
întrebările existențiale apar ca firești; cine ești?, ce ești?, ești doar
animal sau ești mai mult?, ești conștiință sau bolovan?, trăiești prin trup sau
suflet? (pg 58).
Răspunsul nu-l
poate da decât credința și nu raționalitatea adevărului material. Petre Țuțea
avea dreptate atunci când spunea ”Fără
Dumnezeu omul este un animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și se
îndreaptă către nicăieri”. Ba mai mult, sub același aspect al credinței,
același Petre Țuțea spunea răspicat (ceea ce și Ben Todică citează) că ”în fața lui Dumnezeu bătrâna e om, pe când
laureatul premiului Nobel e dihor și el așa moare. (pg 255). Prin urmare,
în geneza conștientului important este cu cel hrănești din perspectivă
spirituală. Cea mai aproapiată de adevăr rămâne totuși credința, pentru că te
naști în ea, chiar dacă mai târziu te regăsești sau nu în ea. Fără ea dispare
iubirea de neam și țară pentru că fără ea ne îndepărtăm de adevăr și de identitatea
noastră creștină.
Un loc aparte în
expozeul autorului ”cu brațele aripi”
îl ocupă spațiul mioritic, în care a văzut lumina zilei și care îl urmărește
obsesiv în toate scrierile sale (pg 254). Apare într-adevăr ca un ecou
îndepărtat, în care nostalgia trecutului transpare cu asupra de măsură în
”Dorul de acasă”, ”Plaiul strămoșesc” și eterna Ciudanovița, un veritabil laitmotiv
al trăirilor sale pe tot cuprinsul trilogiei sale. Aș putea spune, cu toată
convingerea, că ”Ecoul spațiului mioritic în exil” este cel mai frumos eseu
închinat diasporei, în care se subliniază cu asupra de măsură valențele
tămăduitoare ale limbii, amintirilor și tradiției, într-un cuvânt identitatea culturală
(idem).
În acest context,
limba ocupă un loc privilegiat. ”Dacă nu
ar fi fost limba română aș fi murit demult în exil” (pg 258). Până și ruga
la Dumnezeu în limba părinților are alt înțeles, iar spațiul mioritic dominat
de limba strămoșilor a rămas zestrea cea mai de preț a diasporeanului. Iată de
ce Ben Todică și conaționalii săi au înțeles și au reușit o transpunere atât de
convingătoare a acestui spațiu pe tărâmul patriei adoptive. De subliniat este
și reacția autorului la penetranța ideei de cultură minoră în care ar putea fi
încadrată cultura română, după evaluările lui Lucian Blaga și Mircea Eliade (la
vremea lor când cultura română era în plin avânt), ei înșiși contributori de
seamă la emanciparea și afirmarea culturii române.
Convingător și frumos
argumentată, poziția autorului se bazează în principal pe maturitatea culturală
a neamului românesc, maturitate fundată pe un solid eșafodaj spiritual-creștin
(nonviolența ciobanului moldovan din balada Miorița), cu o puternică bază
etnofolclorică și tradițională în port și obiceiuri și o impresionantă bogăție a spațiului
lingvistic, care cuprinde întreaga sferă afectiv-emoțională a existenței umane,
în cele mai variate forme, unele dintre ele cum ar fi; dorul și doina,
negăsindu-se în nici o altă cultură.
Am încheia prin
a sublinia faptul că spectrul abordărilor eseistice ale românului prin
excelență, Benoni Todică, este extrem de larg și se poate spune cu certitudine
că de-a lungul celor 76 de eseuri nici o fațetă a vieții individuale,
comunitare sau chiar planetare, nu a fost trecută cu vederea sau omisă. Deși inegale
ca extindere, dezvoltările eseistice rămân la fel de profunde ca istorie, filosofie,
actualitate și din perspective
viitorului, încât se poate spune că ”cu
brațele sale aripi” Ben Todică pune sub lupă întreaga panoramă a existenței
umane, iar prin modul de desfășurare al evenimentelor și sinceritatea abordării
lor, cele trei volume pot fi considerate o adevărată trilogie a diasporei
române.
Valeriu
Lupu – doctor în științe medicale
Aranjament grafic - I.M
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu