Vasilica GRIGORAȘ - Senectutea – capodopera înțelepciunii

 

Vasilica GRIGORAȘ

 

Senectutea – capodopera înțelepciunii

 

„Senectutea,

un șirag de perle naturale

adunate cu grijă

din oceanul învolburat

de scoica rănită.”

 

Timpul este un mister infinit de existențe finite cu trecut, prezent și viitor. Trecutul nu-l mai putem întoarce, dar putem să păstrăm experiențele și lecțiile sale bune. Acest lucru nu înseamnă să trăim în trecut, ci să dăm atenție sporită prezentului, care este cea mai scurtă verigă a întregului nostru lanț temporal. Prezentul este doar o clipă, și nu trebuie s-o ignorăm! Să ne bucurăm de seninătatea ei pentru că nu știm ce ne va aduce viitorul. Viitorul este al lui Dumnezeu, doar El știe cum va fi.

Viața este o horă. Atunci când ne-am născut ne-am prins în ea alături de cei dragi, apoi treptat împreună cu mulți semeni. Ne-am jucat și am învățat continuu. Treptat ne-am însușit muzica, ritmul, pașii, cuvintele… Ritmul s-a tot schimbat, iar noi a trebuit să ne adaptăm și să inventăm alte și alte jocuri. Și, astfel, prezentul este pentru mulți dintre noi, ceea ce se numește SENECTUTE. Ajungând aici, vai de cel care nu a dorit ori nu a putut să fie parte activă din jocurile vieții. Cu siguranță este mai „sărac” (nu material, ci sufletește), iar viața îi va fi  nu numai plictisitoare, dar și tristă.

Viața este o orchestră cu multe instrumente (experiențe), fiecare cu tonalitatea și specificul său. Poate ne întrebăm: mai avem timp și dispoziție pentru a cânta (experimenta)? Cu siguranță, da. Dacă am făcut-o până acum, e minunat să continuăm; armonia și farmecul a ceea ce facem vor atinge, poate, într-o zi măiestria (împlinirea). Dacă nu am făcut-o până acum, trebuie să alegem instrumentul care ne atrage și să învățăm a cânta în ritmul care ni se potrivește. Compozițiile muzicale interpretate (demersurile, implicările…) vor bucura și pe cei din jurul nostru dacă ne străduim să interpretăm corect, pentru că numai astfel adevăratele vibrații vor fi percepute.

 Încă din antichitate se știe că: „Educația este cea mai bună pregătire pentru bătrânețe”. (Aristotel) Toată viața suntem ucenici, învățăcei, discipoli, dar putem deveni meșteri, maeștri, mentori iscusiți. Exercițiul învățării este regula numărul unu în această viață trecătoare. Avem nevoie de faruri călăuzitoare, pentru a fi la rândul nostru luceferi pentru ceilalți.

 Viața este o apă curgătoare; se spune că nu ne putem scălda de două ori în apa aceluiași râu, însă fie că suntem proaspeți pensionari ori pensionari cu „state vechi”, pentru a rămâne tineri, trebuie să ne „îmbăiem” în spiritul tinereții.

Viața este o cursă contra cronometru. Din păcate, ne-am transformat în mașini cu ambreiajul defect, apăsând accelerația până peste poate, iar frâna tot mai nefolosită a ruginit. Cu toții știm ce se întâmplă dacă frâna mașinii nu funcționează cum trebuie – accidente de tot felul. Pentru a preîntâmpina acest lucru este nevoie de mai multă atenție și grijă. Cred că e bine să ținem seamă și de zicala „festina lente!”, adică „grăbește-te încet!” (Suetoniu, „De vita XII Caesarum”. Cuvinte atribuite lei August). Ceea ce transmit aceste cuvinte este faptul că se pot obține rezultate bune fără să ne pripim, fără să acționăm precipitat. Astfel putem greși ușor și obosim devreme, mai ales dacă toată viața ne-am grăbit, am alergat, am adunat, ne-am consumat...

În categoria pensionarilor sunt mai multe segmente, eșantioane de persoane. O mare parte din bătrânii României au venituri sub limita subzistenței,  sunt însingurați, izolați și cu nevoi speciale. Sunt părăsiți de cei apropiați, sistemul de asistență socială pentru bătrâni este extrem de deficitar, ca să nu spun aproape inexistent, iar antrenarea în activități recreative lipsește cu desăvârșire. Alți seniori sunt sănătoși, plini de viață, energici și activi. Salutăm încercările acestora, fie ele și timide de a se implica în munca de voluntariat în sprijinirea celor bolnavi și nevoiași, individual ori în cadrul unor asociații civice și religioase. Socializarea și relaționarea este un lucru benefic pentru toți. Și unii și alții se vor simți mult mai bine. Minunat ar fi dacă tinerii ar cunoaște poveștile celor vârstici, cu siguranță ar avea multe de învățat. Nu degeaba se spune: „cine nu are bătrâni, să-și cumpere”. 

A venit timpul să intensificăm munca de căutare a eului interior de care ne-am tot îndepărtat. Să ne sondăm mai profund ca nicio altă dată, acolo, direct în inimă pentru a descoperi cine suntem cu adevărat în momentul și locul în care ne aflăm. Este nevoie să identificăm și să cântărim potențialul prezentului, să ne redescoperim, să ne redefinim și, de ce nu, să ne reinventăm. Pentru acest lucru este neaparat să ne interogăm logic, rațional și să ne răspundem cât se poate de onest. Aflându-ne dorințele putem să întocmim un proiect a ceea ce urmează. Este benefic acest lucru pentru a nu ajunge în situația unei obsedante întrebări: „ce vom face de acum înainte?”. Acest „facem” îl implică și pe „trebuie să facem”, însă este imperios necesar să adăugăm, „ce-mi doresc eu, ce-mi place mie, ce-mi dă satisfacție”. Doar astfel vom simți o adiere de aer proaspăt într-o perioadă nouă, necunoscută a vieții; pensionarea – sperietoarea de serviciu, iar senectutea o scenă pe care are loc trecerea în revistă a vieții.

Este timpul să facem un nou pariu cu noi înșine și să pășim ușor dar sigur pe planeta inimii noastre. Să-i descoperim părțile luminoase, razele de soare și de lună, stelele care ne luminează drumul, fie el și întortocheat. Cu limpezime și simplitate, discreție și eleganță, blândețe și demnitate să ne purtăm pașii spre înainte. Albert Einstein spunea: „Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți menține echilibrul trebuie să continui să mergi înainte.” Cu atât mai mult la senectute. Într-un asemenea parcurs devenim buni observatori ai darurilor pe care le-am primit prin naștere, le apreciem cum se cuvine, ne bucurăm de ele, le înmulțim și le dăruim.

Este în firea umană să ne iubim copiii și nepoții, să ne bucurăm împreună de viață. Admir cu toată ființa mea buna înțelegere, ajutorul reciproc și necondiționat în familie, instituția care ne asigură stabilitatea, optimismul, adevărata fericire.  În România, din cauza veniturilor materiale insuficiente și a mentalității învechite, o parte din părinți, atunci când ies la pensie se transformă în „slujitori” ai copiilor. Așteptările celor tineri prea mari și posibilitățile vârstnicilor de a oferi din ce în ce mai puțin crează neplăceri de ambele părți și pot duce la deteriorarea relațiilor. Cred că este bine pentru toți să tăiem cordonul ombilical copiilor noștri, să-i educăm în așa fel încât să se descurce singuri în viață. Să învețe să ia propriile decizii și să-și asume responsabilitatea acestora. Din păcate, o parte din tinerii de astăzi au un soi de handicap, sunt dependenți de părinți, sau și mai rău, se ivesc anumite conflicte în sânul familiei, și cred sincer, nu este numai vina copiilor.

          Pe de altă parte, să ascultăm mesajele propriului organism, creat de bunul Dumnezeu; trupul este atât de perfect alcătuit și loial nouă încât ne dă semnale certe despre starea noastră, despre împliniri și necesități. Să nu le ignorăm, ci să le luăm în seamă, să fim ascultători pentru a-i împlini dorințele. Să învățăm să spunem NU și să spunem DA în funcție de situația concretă în care ne aflăm și de puterea noastră de reacție. Copiii știu foarte bine acest lucru, noi ne-am pierdut această îndemânare (e drept lucru impus de responsabilitățile adultului dedicat familiei și muncii), însă viața omului are o evoluție (de la copil la matur și o involuție de la maturitate la senectute (un soi de copilărie, cu mai multe necesități fizice, dar cu o experiență de viață la purtător). Atenția pe care ne-o acordăm, nu înseamnă egoism, iar tot ceea ce facem nu este numai pentru noi, doar  în sprijinul nostru, ci, mai ales pentru cei dragi nouă, să nu-i împovărăm cu neputințele noastre. 

Chiar și la senectute, să fim în continuare fertili (creativi, inventivi). Putem da roade în continuare; roadele unui copac bătrân sunt mai dulci decât ale unui pom în primii ani de rodire. Simt nevoia de mărturisire. Am înțeles perfect că la o limită de vârstă, conform legii trebuia să ies la pensie, însă sufletește am simțit un ghimpe care nu-mi dădea pace. Se spune că noaptea este sfetnic bun, și este adevărat. În mai multe nopți albe, mi-am adunat la sfat gândurile negre și m-am întrebat, simplu și la obiect: ce pot eu să fac de aici înainte în afara treburilor casnice? Indiscutabil, pe primul loc au fost întotdeauna familia, copiii și nepoții dragi. Apoi, mi-a venit ideea să mă înscriu la cursuri de masaj și reflexoterapie, ceea ce am și făcut. O idee excelentă, după cursuri am practicat într-un mediu destul de restrâns, prieteni și familie. Un bun câștigat, însă formarea mea intelectuală este cu totul alta și treptat am început să scriu; și am scris, reușind să public în zece ani peste 15 cărți de autor, texte incluse în antologii, volume colective și materiale publicate în presa scrisă și online din țară și străinătate. Nu spre laudă spun aceste lucruri, nici nu vreau să dau sfaturi, ci aduc argumente în susținerea ideii că după pensionare mai putem realiza multe lucruri, că mai suntem utili nouă și celor din jur.

 Așadar, senectutea este un tablou pe care trebuie să-l realizăm singuri,  creionându-ne autoportretul care ne reprezintă. Noi alegem culorile, nuanțele, liniile, unghiurile în și din care să ne prezentăm. Noi suntem arhitecții gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre. Să le dăm un conținut ziditor. Astfel devenim proprii constructori, sub buna îndrumare a Domnului.

Până la senectute clădim, dotăm și organizăm o adevărată bibliotecă personală plină doldora de cărțile scrise (experiențe, activități, realizări, trăiri…). În romanul, povestirile, poveștile și poeziile noastre faptice nu trebuie să depozităm doar întâmplările triste, neîmplinirile, dezamăgirile, regretele și să le tot recitim, să ne plângem de milă, să găsim fel de fel de vinovați și să-i așezăm în fața „inchiziției” gândurilor noastre, transmițându-le energii negative. Nici nu trebuie să ne construim singuri statui așezate pe socluri înalte. Mai mult decât atât a devenit o cutumă în a ne compara cu cei tineri și a ne așeza pe noi pe un piedestal închipuit, iar pe ei îi plasăm în mediocritatea societății, reproșându-le că nu apreciază ceea ce am realizat noi și nu  ne respectă. Este total incorect și nedrept. Eu nu doresc să fiu iubită și respectată doar pentru că am o vârstă. Să-i iubim, să-i apreciem și să-i încurajăm în lucrurile minunate pe care le fac și cu siguranță ne vor respecta. E adevărat, uneori mai și greșesc pentru că nu au încă experiența de viață necesară, însă știm cu toții că din greșeli se învață și mai ales din cele personale, acestea sunt surse prolifice de învățăminte.

Este o realitate că ne „învârtim” între oameni care sunt tot timpul nemulțumiți, întunecați la față, îngrijorați peste măsură de „drobul de sare” care, la noi, la români este mereu între sobă și capul nostru. Nemulțumirea și autocompătimirea sunt permanent trena spiritului nostru speriat și temător de suferință. Starețul Ambrozie de la Mănăstirea Optima (Rusia) spunea: „Trebuie să înțelegem că nimănui nu îi este dăruită fericirea cerească fără suferință”. Cu alte cuvinte, suferința ne va mântui: „O persoană se mântuiește nu numai prin faptele sale bune, ci și prin acceptarea suferinței ce vine în urma diverselor boli, nenorociri sau eșecuri.” (Luca 16: 19-31) Prin suferință ne asumăm crucea. Acum este momentul să conștientizăm acest lucru, să renunțăm la resentimente și asemenea scoicilor să așezăm în șiragul vieții noastre doar perle strălucitoare.

Să mergem pe stradă cu capul sus, cu privirea spre înalt, să vedem și cerul

senin și pe cel înnourat, cu pufoșii bulgări gri care aduc ploaia,  binecuvântare pentru întreaga natură. Să ascultăm muzică, să dansăm, să nu ne pierdem umorul – toate acestea balsam pentru mușchii și articulațiile trupului și sufletului. Senectutea este o binecuvântare și o taină în aceeași măsură. Să mulțumim Cerului pentru că ne-a dăruit-o.  Să nu ne așteptăm ca vântul să ne umfle pânzele la infinit, este împotriva firii și ordinii cerești; putem doar să stabilim ritmul vâslitului până la țărmurile viitoare, în care vom ancora după voia Domnului.

Se spune că suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce mâncăm și ceea ce iubim, astfel ne asigurăm hrana minții, a trupului, iar prin iertare și iubire, hrana sufletului. Este nevoie de gândire pozitivă, să renunțăm la pesimism, negativism și, mai ales la criticism (judecata altora).  Acestea din urmă arcuiesc nemilos coloana vertebrală a sufletului, ne îngenunchează mult prea devreme, ne tulbură vederea și auzul a ceea ce este frumos și bun. Ce putem face la vârsta senectuții este să ne spiritualizăm. Numai astfel putem fi fericiți. Atragem binele, nu avem așteptări peste măsură, acceptăm ceea ce ni se întâmplă și învățăm mulțumirea.

Jane Fonda nu vorbește de vârsta a treia a omului, ci de actul trei. Așadar suntem autorii, regizorii, scenariștii, dar și actori în propria noastră piesă de teatru. Să rămânem oameni simțitori până la căderea cortinei. Cineva m-a întrebat de ce nu-mi mai vopsesc părul. I-am răspuns că mă plac așa cum sunt și mă simt bine cu mine. Este felul meu de a mulțumi Domnului că am ajuns până aici, cu părul înspicat și nins în aceeași măsură.  Mă bucur de două anotimpuri - vara și iarna.

La senectute vine și momentul corecturilor unor croieli strâmbe, unor deraieri nefericite, unor rătăciri voluntare ori nu. Să trăim bine, frumos și să facem ceea ce depinde de noi spre iertarea și mântuirea noastră. Să trăim cum se cade viața trecătoare și să ne pregătim pentru viața veșnică. 

Să ne bucurăm de orice răsărit de soare, pentru că este modelul întruchipat al generozității; el nu alege cui să dăruiască lumina și căldura sa, el o oferă tuturor. Să ne bucurăm de apusul soarelui, care în mărinimia sa face loc lunii și stelelor să lumineze cerul și pământul, și să ne asigure liniștea nopții pentru a ne odihni în tihnă. Să ascultăm mugetul vântului și ritmul stropilor de ploaie. Să vedem/auzim iarba crescând, mugurii pocnind în ram, florile deschizându-și corolele pentru noi și oferindu-ne mireasma lor îmbătătoare. Să auzim ciripitul păsărelelor, trilurile din zori în noapte, să admirăm pe cele care vin pe pervazul casei noastre, fără a le ușui; să vedem blândețera porumbeilor care împart fărâmiturile între ei, bun exemplu de altruism pentru noi, oamenii. Să ne bucurăm de covorul multicolor al toamnei și de plapuma de omăt alb, imaculat, care încălzește și adapă pământul pentru a rodi în primăvară.

Trei lucruri sunt foarte importante în viață, și mult mai prețioase la senectute: „acceptarea hotărâtă a vieții, credința profundă că viața are un sens și abilitatea de a improviza soluții din orice” (Joan Borysenko, Ph.D.) Pe lângă acestea, mai este necesar să înțelegem că voia noastră nu se potrivește întotdeauna cu planul lui Dumnezeu. Și acest lucru, din simplul motiv că este posibil că ceea ce dorim noi să nu ne fie de folos… Senectutea este capodopera înțelepciunii adunată strop cu strop: zâmbete și bucurii, lacrimi și dureri și, mai ales rugăciune lângă rugăciune. Să facem în viață tot ceea depinde de noi, dar să învățăm să acceptăm voia Domnului.

Doresc tuturor seniorilor o viață ferită de „dictatura reumatismului” (Emil Cioran), și de „bruma de cârcei și gărgăuni” (Goethe). Le urez din tot sufletul să aibă o bătrânețe mereu tânără, vorba lui Cicero: „După cum îmi place un tânăr care are ceva de-al bătrâneții, tot așa îmi place bătrânul care are ceva tineresc”.