DIALOGURI
CU ELISE
Faptul care ma ingrijoreaza cel mai tare, si nu pentru mine neaparat, eu
sunt un gunoi prea vechi, pentru a nu ajunge mai repede la reciclat, este acela
ca lumea considera ca maximul ei pericol este aceasta pandemie, care evolueaza,
si se schimba, si la care se adapteaza, si nu atatea prostii, si pandemii, si
boli de cap, si de organe, care evolueaza, si au evoluat, ba chiar se inmultesc
si isi cer drepturile lor la ocupat Viata, si linistea, si pacea, si armonia,
si echilibrul si fragila putere, a celorlalti. Care chiar le merita.
Fara nicio legatura, aparent, cu aceste evolutii de mai sus, care
inmultesc si complica cand problema insasi a existentei, odata ce ai aparut pe
pamant, desi nu ai reclamat acest fapt, cand problema coexistentei cu tot felul
de forme incapabile de continut, sau tumorale, in cocotat, revendicat, sufocat,
am sa va pun in fata unui anumit soi de
productii. Care reflecta un germene latent in fiecare societate. Care... are
nevoie de dezvoltare!
Sa presupunem ca eu sunt un infocat programator. Care face, si face, si
face, si face, in fiecare zi, programe.
Si, cand sa imi vand, marfa pe piata, constat ca nu am niciun
cumparator. Atunci, ma supar, imi incarc toate programele intr-un calculator,
le duc la marginea unui camp, si inund tarlaua cu instructiuni, si surse, si
coduri obiect. pentru ca statul nu mi-a dat facilitati, nu mi-a acordat
sporuri, nu m-a ajutat in competita mea de programe. Ba nici nu mi-a furnizat
combustibil gratuit sau subventionat pentru ele, nici piata, nici facilitati ca
sa castig cat am auzit eu ca se castiga unde castiga altii.
Aceste programe sunt pentru unii, la noi, castraveti, pentru altii,
rosii, ardei, lubenita, toate soiurile de bunuri si marfuri agro-alimentare, cu
revolta individuala, sau asociativa, ca ele sunt luate de afara.
Dar acestea sunt teme minore. Alte productii pandemice isi gasesc un
asemenea succes de piata, incat nenorocesc pe viata, insasi arta si olimpismul
ei, si pacea, linistea si bucuria ei! Incepand de la auto, trecand prin tot
felul de kitchuri sau produse artizanale sau de banda! Nemai vorbind de arme,
putere, inteligenta diabolica, sau barbarie fanatica!
Dar nu numai. De cate ori ati facut un lucru, care nu are nicio valoare?
De cate ori nu ati predat ambalaje pe gratis, de cate ori nu ati raspuns
chemarilor pe gratis, de cate ori nu ati facut si nu faceti voluntariat?
De cate ori nu ati pus pomi fructiferi, pe care nu a avut cine sa ii mai
culeaga?
De cate ori nu ati pus flori, plante, vita, de care apoi a fost tot mai
greu, pana cand nu s-a mai ocupat nimeni?
De cate ori nu v-ati imaginat cate un colt de paradis, in care sa va
bucurati, ca pana la urma sa ramaneti singur in el?
De cate ori nu ati mai avut pe cine, si chiar la ce, sa invitati? Nu mai
avea niciun sens. Sa aflati ca fiecare traieste, de fapt, o alta viata. Care nu
mai are nimci comun cu a altuia, decat niste cuvinte si fapte, emotii, si
trairi, impreuna, din urma.
De cate ori nu ati trait senzatia de satistitie pana si la asista la
ceva de pomana, la ceva in care primesti totul de-a gata? La ceva la care, si
pentru care bat toate tobele? La ceva la care toata lumea ar merge, si ar
ramane, cu gura cascata? Si extaziata?
Si a doua zi, sau imediat dupa aceea, ar lua-o de la capat cu tot mai
pandemica ei existenta. In toate sensurile catarii, mentinerii pe culmi, sau
singuratatii, posibile?
***
Faptul care ma ingrijoreaza cel mai tare nici nu mai stiu care este.
Poate nici nu este niciun motiv de
ingrijorare. Ci de a sti cum se pierde. Totul. Si poate ca asa se si termina
totul, pentru fiecare, care mai apuca sa termine ceva, pe lumea asta. Printr-o
pierdere. Printr-o lasare in voia valurilor.
Prea multe probleme cu care ai luptat toata viata, prea mare zbaterea, sa
iesi la mal, cu ele, cu fiecare, cu toate, si acolo, de fapt, ai iesit cu
nimic. Cu neincremenirea. Cat ai mai fost in stare sa pui un pas. Sa mai scrii
un rand. Sa mai lansezi o barcuta de hartie. Si, in cele din urma, cu
nemiscarea, si tacerea totala. Undeva, in minte, in gand, vor mai bate niste
semne, niste semnale, pana cand se va stinge si ultima imagine, si ultima
senzatie, si ultima auditie, si ultimele
cuvinte.
23 iulie 2021
Cu deosebit respect,
Jianu Liviu-Florian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu