Mentalitatea anticapitalistă – o mare
problemă a României
de Silviu Cerna
Deceniile
de propagandă anticapitalistă au lăsat urme adânci în mentalul colectiv
românesc, ceea ce face ca sărăcia, șomajul, corupția etc., să fie atribuite cu
un aer de verosimilitate capitalismului, nu reminescențelor comunismului.
Cuvântul
„capitalism” provine de la „capital”, care derivă, la rândul său, de la „caput,
capitalis, e”=capete de vite (lat.), identificate odinioară cu bogăţia în
general. El este atestat pentru prima dată în 1850 în scrierile lui Louis
Blanc, un politician și istoric francez de orientare politică socialistă.(1) A
rămas însă puțin utilizat, fiind ignorat chiar și de către Karl Marx în celebra
sa carte, „Capitalul”, apărută în 1867. Cuvântul a pătruns cu toată forța în
discuțiile politice doar la începutul secolului XX, și anume ca antonim al
socialismului. În mediile științifice, el a fost validat prin strălucita carte
a lui Werner Sombart, „Der Moderne Kapitalismus” (1902). Deși nu a fost folosit
de Marx, acest cuvânt a fost încorporat în mod destul de firesc în concepția marxistă,
după care istoria omenirii cuprinde următoarele orânduiri sociale (moduri de
producție): comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul și
comunismul (numit în prima sa etapă „socialism”). Cuvântul „capitalism” este,
deci, polisemic, fiind utilizat atât în politică și ideologie, cât și în
limbajul științific. De aici, probabil, ambiguitatea destinului său.
În
prezent, este unanim admis în mediile academice că termenul „capitalism”
desemnează un sistem economic în care oamenii posedă şi folosesc bunurile în
conformitate cu interesul lor, iar preţurile se formează în mod liber, în
funcţie de cererea şi oferta de pe piaţă. Este vorba, deci, despre un ansamblu
de elemente legate între ele, care permit producţia, repartiţia şi consumul
bunurilor necesare vieţii unei colectivităţi umane. Ca urmare, „capitalismul”
este considerat atât un sistem economic, cât şi un tip de organizare socială.
În prezent, „capitalismul” este sistemul economic dominant în lume şi cel care
a dat naştere fenomenului globalizării.(2)
Procesul
de auto-organizare al acestui sistem economico-social de diviziune a muncii în
condiții de proprietate privată asupra mijloacelor de producție constituie una
din problemele fundamentale ale ştiinţei economice, deoarece face ca sistemele
economice să fie rezultate ale acţiunii umane, nu ale unui proiect uman. De
aceea, procesul respectiv i-a preocupat în permanenţă pe toți marii economişti,
de la A. Smith la L. Walras, L. Mises şi F. Hayek.
Astfel,
Ludwing Mises (1881-1973) a descris amănunțit economia de piață în capodopera
sa, Acțiunea umană, apărută recent și în limba română.(3) El a arătat că piața
este ordine, nu haos, iar sistemul de preţuri libere, singurul mijloc de
coordonare a acţiunilor milioanelor de indivizi care formează economia unei
ţări şi singurul mijloc de calcul şi de decizie economică raţională.
Strălucitul
discipol al lui Mises, Friedrich Hayek (1899-1992), a demonstrat, la rândul
său, că proprietăţile emergente ale unei economii (preţuri, structură, creştere
etc.) sunt rezultatele scopurilor diverse şi disparate ale indivizilor dintr-o
anumită comunitate.(4) Conform acestei demonstrații, în general, în spatele
tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup social, ci o
totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de complex.(5)
Concluzia
care se desprinde din aceste analize fundamentale este că principala condiţie
pentru asigurarea libertăţii şi emancipării personale, a eficacităţii şi
eficienţei, bunăstării şi prosperităţii etc., este limitarea intervenţiei
statului la domeniul său de competenţă specific (poliţie, justiţie, armată
etc.) şi lăsarea cetăţenilor să gândească şi să acţioneze în mod liber (laissez
faire et laissez passer, le monde va de lui même). Dimpotrivă, cu cât intervenţia
statului este mai amplă (fiscalitate, norme, reguli) şi autoritară (utilizarea
legii şi a forţei), cu atât dezvoltarea economică este mai redusă.
În
România, cuvântul „capitalism” a fost atât de compromis de propaganda comunistă
încât chiar și acum, la treizeci de ani de la căderea comunismului, pare
imposibil de reabilitat. După decenii în șir de anatemizare, acest cuvânt este
încă utilizat ca o sperietoare de către anticapitaliștii din diverse părți ale
eșichierului politic. Astfel, în ultimele discursuri electorale, el servește
pentru a acuza și discredita Occidentul, care „vrea să ne fure resursele”,
„exploatează poporul român”, „ne vinde alimente contaminate” ș.a.m.d. Tot așa,
în discuțiile televizate cu iz electoral, cuvântul „capitalism” sau sinonime
mai mult sau mai puțin inspirate ale acestuia (mercantilism, neoliberalism,
libertarianism, imperialism, colonialism etc.) sunt folosite pentru a insulta
și compromite adversarii politici a căror gândire economică se îndepărtează de
modelul xenofob-autarhic ceaușist, care a redevenit, se pare, strategia
economică oficială. Din motive pe care vom încerca să le explicităm mai jos,
foarte mulți telespectatori acceptă cu ușurință, din păcate, aceste etichete
puse pe diverse realități economice indezirabile.
Echivalarea
valorilor europene cu „capitalismul sălbatic” sau „de cumetrie”, „acumularea
primitivă de capital”, „colonialismul” etc., necesită clarificarea și
revalorizarea acestui concept destul de simplu, bazat pe libertate și
responsabilitate, dar care, la fel ca în comunism, este deformat, caricaturizat
și folosit pentru a justifica distanțarea României de civilizația europeană.
Erori și confuzii întreținute
În
limbajul propagandei naţional-socialiste renăscute, cuvântul „capitalism” nu se
bazează, desigur, pe amintitele analize științifice, ci trimite subliminal la
noțiunile de ,,Occident”, „colonialism”, „globalizare” etc., detestate de către
românii supuși o jumătate de secol intensei propagande comuniste. Ei au au fot
obișnuiți în timpul comunismului, când participarea celor 4 milioane de membri
de partid la învățământul politico-ideologic era obligatorie, să-și închipuie
lumea liberă ca un spațiu al inegalităților economice, grevelor, revoltelor,
războaielor, dezastrelor naturale etc.(6) După căderea comunismului, cele trei
decenii de capitalism autohton au permis perpetuarea acestei imagini
tendențioase, în pofida faptului că cetățenii românii pot călători în
străinătate, iar foarte mulți au văzut cu ochii lor cum trăiește lumea liberă.
Explicația menținerii acestei percepții deformate rezidă în faptul că amintitul
capitalism à la roumaine i-a făcut pe mulți oameni să-și piardă speranța că se
vor mai putea adapta vreodată la noile realități economice. Ca urmare, unii
concetățeni, din rea credință, iar alții, pur și simplu din ignoranță,
consideră că liberalizarea prețurilor, privatizarea, deschiderea economiei
etc., sunt politici pe care guvernele postcomuniste ar fi trebuit și ar fi
putut le evite.
În
aceste condiții, mulți compatrioți atribuie capitalismului sărăcia în care se
află ei sau cunoscuții lor. Or, acest fenomen are un impact remarcabil asupra
conștiinței naționale, având în vedere că în prezent în România peste 23% din
populație este săracă.(7) Astfel, o mare parte a societății românești crede
spusele unor politicienieni, jurnaliști și mas mediacă măsurile economice luate
de autorități împotriva companiilor și băncilor cu capital străin au ca scop
împiedicarea transferului de bogăție în străinătate. Cei 4,6 milioane de
cetățeni săraci(8) și cei 345 mii de șomeri(9)sunt, deci, victime ale
capitalismului și străinătății. Quod erat demonstrandum!
România
nu are o tradiție capitalistă prea îndelungată. Elitele românești au început să
adopte modelele occidentale abia după pacea de la Adrianopol (1829), însă
economia a rămas mult timp predominant agrară.(10)Modernizarea României a fost
ceva mai puternică doar în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, când s-a
dezvoltat o industrie sprijinită puternic de stat prin protecționism vamal și reglementări
stimulative. Modenizarea de tip capitalist a fost însă întreruptă de cel de-al
Doilea Război Mondial și de instaurarea imediat după terminarea acestuia a unei
forme extrem de represive de comunism, care s-a menținut aproape neschimbată
până la prăbușirea finală din decembrie 1989 („stalinism pentru eternitate” –
Vladimir Tismăneanu(11)). Societatea românească nu a cunoscut, deci, decât o
scurtă perioadă de capitalism, ale cărui efecte economico-sociale nu avut
răgazul să se manifeste: în 1938, populația rurală reprezenta încă cca. 80% din
total.(12) Această întârziere istorică și această discontinuitate impusă de
instaurarea și menținerea îndelungată a comunismului stalinist au făcut și fac
ca generațiile născute după război și chiar și cele născute după căderea
comunismului să creadă lozincile propagandei comuniste, care a atribuit
capitalismului (regimului burghezo-moșiersc, imperialismului, colonialismului
etc.) toate relele lumii, de la războaie și greve până la poluare și schimbări
climatice.(13) Paradoxul este că deși trăiesc preponderent în mediul urban și
pot călători și munci în străinătate, acești oameni percep chiar și libera
întreprindere ca o manifestare a capitalismului la scară microeconomică, ca un
loc unde angajații sunt exploatați de către patronii care nu au alt scop decât
obținerea de profit.
Un
factor important care contribuie la comiterea erorilor de interpretare și la
întreținerea confuziilor este comportamentul politicienilor români. Ei au fost
dintotdeauna atrași de capitalismul de stat, care s-a manifestat, în perioada
interbelică, prin politica „prin noi înșine”, iar în prezent, prin
„capitalismul de cumetrie” – considerat de mulți contemorani identic cu
capitalismul în general. Astfel, politicienii actuali se declară adepți ai
inițiativei private, susținători ai întreprinderilor mici și mijlocii,
apărători ai capitalului românesc ș.a.m.d., însă, în realitate, sufocă sectorul
economic privat – cel mai creativ și mai expus la riscuri – prin
suprareglementare, autorizații, controale, amenzi etc.
În
fine, elitele tehnocrate preferă și ele să lucreze în sectorul economic de stat
sau în cel bugetar.(14) De la aparatul birocratic al guvernului, al celor 24
ministere și al parlamentului la cele o sută de agenții guvernamentale, la
consiliile de administrație ale numeroaselor întreprinderi de stat, organe de
control, organisme „deconcentrate”, primării etc., aceste elite au capturat
statul, se rotesc și se promovează reciproc la fel ca în timpul comunismului. O
idee despre capacitatea de rezistență a acestor structuri la ideile și măsurile
menite să instaureze economia de piață se poate face având în vedere că numărul
salariaților bugetari este în prezent de peste 1,2 milioane.(15)
O
consecință este manifestarea pe scară largă a fenomenelor descrise de teoria
birocraţiei a lui Max Weber, care a analizat rolul acestei categorii sociale în
procesul de raţionalizare a acţiunii practice care a dus la apariţia
civilizaţiei occidentale moderne, proces marcat îndeosebi de naşterea şi
dezvoltarea capitalismului.(16) La Weber, termenul „birocraţie” nu are nimic
peiorativ, ci desemnează o organizaţie caracterizată prin proceduri, împărţirea
răspunderilor, o puternică ierarhizare şi relaţii impersonale. Acest termen se
aplică la toate formele de organizare, mai ales la cele asociate cu puterea
publică. Cu toate acestea, deosebirea esenţială între o întreprindere privată
şi o organizaţie birocratică este că, de regulă, profitul acesteia din urmă nu
se repartizează acţionarilor, respectiv contribuabililor, ci rămâne în interiorul
structurii birocratice respective pentru a fi împărţit între funcţionari.
Caracteristica unei structuri birocratice este, deci, “internalizarea
profitului”.
Aplicarea
acestei teorii în cazul specific al României arată că trăsăturile economico-sociale
ale societății românești postcomuniste pot fi puse în legătură destul de
strânsă cu interesele proprii ale birocraţiei. Astfel, obiectivele specifice
birocraţiei (salarii mari, avantaje nesalariale, prestigiu, putere etc.)
influenţează mărimea bugetului global alocat administraţiei, explicând tendinţa
acesteia de a „umfla” cheltuielile respective. Mai precis, birocraţia este
înclinată să-şi maximizeze bugetul în mod discreţionar, adică să sporească
partea din bugetul global pe care o poate utiliza pentru acoperirea unor
cheltuieli care nu sunt necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care-i revin,
dar care aduc funcţionarilor publici avantaje directe sau indirecte.
Slaba
calitate a clasei politice și ineficiența birocrației românești sunt eclatant
ilustrate de faptul că, deși preleveză sub formă de impozite și contribuții
45,5% din salariile cetățenilor, pe care politicienii aflați la putere pretind
că îi apără de exploatare, statul român se dovedește incapabil să absorbă mai
mult de 28% din fondurile puse la dispoziție în mod gratuit de UE, pe care
guvernanții o acuză însă că este dezinformată și că îndrăznește să-i tragă la
răspundere pentru că nu respectă normele și valorile europene. Pe de altă
parte, același stat plătește salarii exorbitante demnitarilor și funcționarilor
publici de rang înalt, îndemnizații și pensii speciale, peste 200 mii ajutoare
sociale etc. Evident, acești bani nu-i ajung, iar, ca urmare, guvernul se
împrumută masiv și cu costuri din ce în ce mai mari, deși guvernanții știu, probabil,
că sarcina datoriei publice (rate scadente+dobânzi) va fi suportată tot de
către contribuabili. Se învederează, astfel, o veche meteahnă a
anticapitaliștilor români: ei își aplică ideile populiste cu banii altora, bani
pe care îi cheltuiesc foarte repede în folosul lor și al acoliților lor.
Capitalismul postcomunist à la roumaine este, deci, în mare măsură, ceea ce
profesorul Viorel Roman numește „feudalism moldo-valah”.(17)
După
părerea noastră, este vorba mai degrabă despre o formă de manifestare
sui-generis a fenomenului numit în literatură „căutare de rente’’
(rent-seeking).(18) În general, acest fenomen constă în obţinerea unui câştig
prin manipularea şi exploatarea mediului economic şi politic, mai degrabă decât
printr-o activitate economică susceptibilă să sporească avuţia naţională. În
România, „vânătoarea de rente” a devenit un sport național ca urmare a
încetinirii sau chiar opririi reformelor structurale prin acţiunea grupurilor
de interese care obţin câştiguri substanţiale din blocarea reformelor la
jumătatea drumului între vechea economie cu planificare centrală şi economia de
piaţă eficace, concurenţială şi deschisă spre exterior.(19)
Soluții și speranțe
Intrebarea
care se pune este dacă mai este posibilă restabilirea încrederii societății
românești în capitalism și în virtuțile proprietății private și ale liberei
întreprinderi – valori pe care societatea românească le-a uitat? În definitiv,
singurul care crează bogăție este sectorul privat și singura care permite unui
popor să trăiască mai bine este munca, iar aceste adevăruri simple și
universale nu și-au pierdut valabilitatea doar pentru că societatea românească
este și se lasă înșelată de ideologia etatistă a elitei sale.(20)
Provocarea
este totuși foarte mare, deoarece dogmele, maniheismele, sofismele etc., sunt
repetate zi și noapte la aproape toate posturile de televiziune de către
autoproclamații „mari” specialiști, analiști, jurnaliști, sindicaliști etc. Ei
susțin pe toate vocile că creșterea bogăției se poate obține foarte simplu prin
majorarea salariilor (Wage led Growth), creșterea consumului și a cheltuielilor
statului, fixarea administrativă a prețurilor, plafonarea dobânzilor și alte
asemenea năzdrăvenii. Tot așa, cea mai bună repartizare a bogăției se poate
face, conform acestor „experți”, printr-o redistribuire autoritară a averilor,
realizată, desigur, de ei înșiși prin mijloace cum ar fi: impunerea salariului
minim, taxarea „lăcomiei băncilor”, impozitare progresivă, acordarea de
ajutoare sociale etc.(21)
Ceea
ce îngreunează și mai mult lucrurile este faptul că mulți intelectuali nu au
reținut în materie de economie decât numele lui Marx, Keynes și, eventual,
Piketty, un economist contemporan controversat, după care lumea nu a fost
niciodată atât de inegală ca în prezent din secolele XVIII-XIX.(22) Ei recurg
la autoritatea autorilor amintiți (ceea ce, în cazul lui Keynes, este cel puțin
paradoxal, deoarece el s-a considerat salvatorul capitalismului, nu dușmanul
acestuia) pentru a susține că economia de piață a înregistrat numeroase eșecuri
și că este necesară intervenția, într-o formă sau alta, a statului.
Intelectualii și în general societatea civilă nu mai sunt, deci, forțe ale
modernizării, deoarece, cu câteva excepții notabile, ei și și-au pierdut
imaginea de spirite independente din anii ’90.(23)
În
fine, autoritățile „emanate” din revoluție au ezitat mult timp să lanseze
reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de
piață, cochetând mult timp cu ”a treia cale”, “modelul suedez”, “economia
social(ist)ă de piaţă” etc. Această strategie “graduală” a amplificat
dezechilibrele economice moştenite din perioada comunistă, a împiedicat
reformele necesare şi a întârziat orientarea ţării spre structurile
euro-atlantice. Totuși, această strategie perdantă a fost adoptată de partidele
politice care s-au aflat ulterior la putere sau care au aspirat să le ia locul,
ai căror reprezentanți au pledat și ei tot timpul pentru ,,stat social’’
(Social State) sau ,,stat providenţă’’ (Welfare State). Or, caracteristica
definitorie a acestui stat este că guvernul acţionează asupra mecanismelor
pieţei pentru a asigura cetățenilor un nivel de trai minim.(24)
Acțiunea
conjugată a tuturor acestor factori favorizează ignorarea de către opinia
publică a principiilor fundamentale ale economiei de piață și ale finanțelor
publice. Remediul constă, deci, în primul rând, în învățarea societală a unor
noțiuni esențiale de economie și finanțe publice. În al doilea rând, sunt
necesare măsuri în planul guvernării statului: limitarea drastică a
intervenționismului, încetarea practicii nepotismului, interzicerea
conflictului de interese, respectarea de către autorități a mecanismelor
concurenței – în absența cărora economia de piață din România va continua să
fie un „capitalism de cumetrie” respingător.
Trebuie
totuși avut în vedere că românii au o filozofie politică paradoxală: ei doresc
să fie liberi, dar vor ca statul să facă totul! Consecința acestei culturi
naționale contradictorii este că falimentul întreprinderilor publice,
incompetența dovedită a conducătorilor acestora, datoriile istorice acumulate
de întreprinderile de stat și acoperite prin majorări de prețuri și tarife,
numeroasele cazuri de corupție dezvăluite de presă și condamnate de justiție
etc., nu sunt de natură să slăbească încrederea concetățenilor noștri în
economia de stat.
În
același spirit, mulți oameni se opun privatizării, vânzării pământului către
străini, liberalizării comerțului exterior și a mișcărilor de capital etc.,
însă pretind salarii, pensii, alocații pentru copii etc., la fel de mari ca în
țările occidentale. Or, sub presiunea acestor revendicări sau din evidente
motive electorale, guvernanții măresc adesea cheltuielile salariale și sociale
ale bugetului de stat, contractează împrumuturi publice costisitoare și
încearcă să-și subordoneze banca centrală.(25)Iar când, printr-un miracol sau
sub presiunea conjugată a Bruxellesului și a FMI, unii guvernanți adoptă măsuri
de reducere sau de stopare a creșterii cheltuielilor salariale ale statului, ei
sunt supuși unui adevărat linșaj mediatic.
Capitalismul și libertatea
Există
și un alt motiv pentru care mentalitatea anticapitalistă trebuie combătută: ea
este pernicioasă pentru prezervarea libertăților individuale. După cum am
menționat, capitalismul nu este doar un sistem economic, ci şi un tip de
organizare socială, din care face parte, printre altele, un anumit regim
politic. Economia de piață are, de asemenea, o importantă latură morală.(26) De
aceea, libertatea politică, libertatea economică și morala creștină sunt strâns
legate; ele constituie fundamentul capitalismului şi permit dezvoltarea
economică. În cuvintele lui Milton Friedman:
Istoria
dovedeşte, fără echivoc, că există o relaţie între libertatea politică şi piaţa
liberă. Nu cunosc nici un exemplu de societate care, în timp sau în spaţiu, să
fi cunoscut într-o largă măsură libertatea politică, fără a fi folosit ceva
comparabil cu piaţa liberă pentru a-şi organiza grosul activităţii
economice.(27)
Duşmanii
capitalismului par a crede că abolirea proprietăţii private nu împiedică
existenţa unui sistem politic democratic şi a libertăţilor cetăţeneşti
(libertatea de gândire, de expresie, de asociere, libertatea presei şi a
credinţei, libertatea de a nu fi arestat fără judecată, de a călători etc.).
Însă, nu orice sistem economic este compatibil cu orice sistem politic, iar
sistemul politic numit „democraţie reprezentativă” nu poate coexista decât cu
un sistem economic bazat pe piaţă. De la această regulă nu se cunoaşte nici o
excepţie. Este adevărat că nu peste tot unde există economie de piaţă, există
şi democraţie, dar nu există nici un caz în care democraţia reprezentativă să
fi existat într-o societate care să aibă o altfel de economie decât economie de
piaţă.
Economia
de piaţă (capitalismul) şi democraţia reprezentativă sunt produsul aceluiaşi
proces istoric; ele au apărut împreună în epoca modernă, depind una de alta, au
disparut amândouă odată cu instaurarea comunismului şi au reaparut împreună
îndată ce comunismul a căzut. De aceea, este o iluzie sa se creadă că, în plan
politic, poate fi prezervată democraţia, iar în economie proprietatea privată
şi piaţa să fie abolite.
Concluzii
Dacă
dorește să meargă în continuare pe drumul spre civilizația europeană,
societatea românească trebuie să-și schimbe, într-un mod sau altul,
mentalitatea anticapitalistă. Căderea comunismului ar fi trebuit, în mod
normal, să imprime acestei societăți traumatizate de ororile trecutului său
recent o atitudine mai favorabilă capitalismului, deoarece sărăcia generală și
ineficiența economiei planificate au discreditat total etatismul și
excepționalismul românesc. Acest lucru a fost evident în decembrie 1989, când
pe străzile marilor orașe ale României s-a murit cu strigătul: „Vrem o țară ca
afară”. În realitate, societatea românească crede în continuare în discursurile
unor conducători care fac totul pentru a menține economia de stat până când o
pot privatiza în folosul lor propriu sau al acoliților lor, așa cum informează
presa aproape zilnic. Această situație se explică în mare parte prin faptul că
mentalitatea poporului român nu s-a schimbat aproape deloc. Or, atunci când
concepția despre lume și viață este greșită, ziua este confundată cu noaptea,
negrul cu albul, eșecul comunismului cu eșecul capitalismului etc.
O
mare problemă a societății românești este, deci, menținerea unei culturi
naționale ostile piețelor libere și nereglementate și păstrarea intactă a
dorinței multor membrii ai săi de a fi în permanență dependenți de stat.
După
ce România a obținut, în anii ’90, un ajutor financiar important din partea
FMI, iar după 2007, fonduri importante de la UE, ceea ce i-a permis să atenueze
efectele crizei mondiale din 2008-2009 și să restabilească o creștere economică
remarcabilă, perpetuarea acestei mentalități dezastruoase a permis formarea
unor echipe guvernamentale care încearcă să mențină modelul xenofob-autarhic
ceaușist și, oricum, destabilizează economia prin măsuri aberante și
iresponsabile („darea în plată”, „taxa pe lăcomie”, fixarea cursului de schimb,
plafonarea dobânzilor etc.).
Orice
țară poate ajunge în situația de a fi nevoită să majoreze anumite cheltuieli
bugetare și să contracteze unele împrumuturi publice, iar multe țări au
cunoscut recent această experiență. Însă, sunt puține țări care au revenit atât
de repede ca România la reperele mentale ale trecutului lor comunist, pe care a
părut la un moment că îl dezavuează pentru totdeauna. În mare măsură, această
întoarcere a fost posibilă, deoarece, în pofida scăpării de comunism, cultura
națională a rămas fundamental anticapitalistă și statolatră.
Înseamnă
că chiar și o societate care, imediat după ieșirea din comunism, se declară
hotărâtă să revină la civilizația europeană, poate fi făcută să-și reconsidere
și chiar să renunțe la această orientare. Și nu există nici o garanție că ea
își va reveni din această rătăcire atâta timp cât cultura sa națională este
grevată de un anticapitalism infantil, etatism disfuncțional și aversiune față
de succesul antrepreonorial individual.
Întrebarea
care se pune și la care nu cunoaștem răspuns este dacă dificultățile cu care se
confruntă în prezent România și care, probabil, se vor amplifica în viitorul
previzibil, sunt consecința temporară a versalității tradiționale a societății
românești sau semnul unui îndelung și profund declin al națiunii române?
Putem
doar spera că este vorba despre prima situaței, dar pentru aceasta este
necesară o schimbare culturală prin asimilarea unor idei sănătoase. Căci, doar
un asemenea reviriment poate crea în România (și în oricare altă țară) un teren
fertil pentru acceptarea socială a unor soluții realiste la problemele
existente. Necesitatea provovăduirii unor idei corecte cu privire la libertate
și piața liberă este în mod clar mai strigentă ca oricând.
Timișoara,
9 mai 2019
1(â)-Apud.
H. R. Patapievici, Capitalismul ca formă a civilizației,eseu introductiv, L.
Mises, Acțiunea umană. Un tratat de economie, Colecția „Biblioteca Băncii
Naționale a României”, Curtea Veche, București, 2018, p. XI.
2
-S. Cerna Capitalismul, Oeconomica, nr. 3,
2015,http://www.oranoua.ro/silviu-cerna-capitalismul/.
3
– L. Mises, Acțiunea umană, ed. cit., p. 283-877.
4-F.
Hayek, Utilizarea cunoașterii în societate, în: F. Hayek, Individualism și
ordine economică, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2014, p.
81-93.
5
-F. Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European Iaşi, 1998.
6-Propaganda
anticapitalistă era reunită sub denumirea generică „Realităţi din lumea
capitalului” și difuzată în permanență la radio, la televiziune şi, mai ales,
în presa scrisă. (/adevarul.ro/news/societate/realitati-lumea-capitalului
1_50ace74f7c42d5a6638b8de9/index.html).
7)-INS,
Dimensiuni ale incluziunii sociale în România în anul 2017, 2018, p.
13,http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/dimensiuni_ale_incluziunii_sociale_in_romania_2017.pdf).
8)-Ibidem
9)-INS,
Comunicat de presă, Nr. 102 / 3 mai
2019,http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/somaj_bim_mar19r.pdf
10
-B. Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice, Polirom,
Iaşi, 2010, p. 109.
11
-V. Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului
românesc, Humanitas, Bucureşti, 2014.
12-ICS,
Anuarul statistic al României, M.O. Imprimeria Națională, București, 1939, p.
44.
13
-V. nota 6 supra
14)-S.
Cerna, Tehnocraţia şi economia, Oeconomica, nr. 1, 2016, republic. în revista
Ora Nouă, 17 aprilie
2019,http://www.oranoua.ro/silviu-cerna-tehnocratia-si-economia/
15)-MFP,
Număr salariați
bugetari,http://www.mfinante.ro/pagina.html?categoriebunuri=numar-salariati
bugetari&pagina=domenii&menu=Buget.
16)-M.
Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Humanitas, București,
1993.
17)-V.
Roman, Feudalismul actual moldo-valah, Editura Artpress, Timișoara, 2019.
18)-G.
Tullock, The Welfare Costs of Tariffs, Monopolies and Theft, Western Economic
Journal 5 (3), 1967, p. 224–232; A. Krueger, The Political Economy of the
Rent-Seeking Society, American Economic Review, 64(3), 1974, p. 291–303.
19)-S.
Cerna, Tranziția și grupurile de interese, Oeconomica, 2, 2011, p. 15-27.
20)-Penru
o analiză a acestei ideologii, v. L. Croitoru, Ideologia din discursul economic
al elitei noastre,
https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-21827461-ideologia-din-discursul-economic-elitei-noastre.htm.
A se vedea, de asemenea, lucrarea autorului: Sunt capabile elitele româneşti să
regândească rolul statului?, Ziarul Financiar, 23 august 2017,
http://www.zf.ro/opinii/sunt-capabile-elitele-romanesti-sa-regandeasca-rolul-economic-al-statului-16703137.
21)
-S. Cerna, Pericolele şi morala îndoielnică ale statului social, Sinteza, Nr.
49, Februarie-Martie 2018, p. 116-124, republic. în vol.: Bănățeni pentru
viitorul României, Editura Waldpress, Timișoara, 2019, p. 44-58.
22)-Th.
Piketty, Capitalul în secolulul XXI, Editura Litera, București, 2015.
23)-https://www.hotnews.ro/stiri-esential-7800291-analiza-oxford-analytica-romanii-din-clasa-mijloc-vad-jocul-politic-spectacol-media-vulgar-dar-sunt-prea-apatici-inlocuiasca-partidele-discreditate-altele-noi.htm
24)-S.
Cerna, Pericolele şi morala îndoielnică ale statului social, ed. cit.
25)-Pentru
o analiză a rolului băncilor centrale moderne în finanțarea statului, v. și
lucrarea autorului: Seniorajul, Oeconomica, no. 3-4/2018, Ora Nouă,http://www.oranoua.ro/silviu-cerna-seniorajul/
26)-
S. Cerna, Dimensiunea morală a economiei de
piață,http://www.contributors.ro/economie/dimensiunea-morala-a-economiei-de-piata/
27)-M.
Friedman, Capitalism şi libertate, Ed. enciclopedică, Buc., 1995, p. 21.
http://www.contributors.ro
http://www.oranoua.ro/silviu-cerna-mentalitatea-anticapitalista-o-mare-problema-a-romaniei/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu