Un vis şi un
semn lăsat
~*~
Pe malul
râului, luna
doarme cu un
ochi deschis,
refluxul apei
dispare leneş
lăsând
o imagine
liniştită
cu peşti şi
sălcii plângătoare.
Reflecţia din
apă
îmi zâmbeşte
într-o rază de lună
şi-n ceaţa
moale
unde lumina
care se sparge
nu cunoaşte
umbre.
În cântul
florilor
care au
propriile voci ascunse
am regăsit,
acolo, pacea.
Noaptea umple
aerul
cu ritmuri
uimitoare de rupere,
un crescendo
condus în două
rulează
intervalele de acorduri line.
Continui să
merg pe urmele
unui cântec
fără început şi sfârşit.
Încet, muzica
se risipeşte
pe sub copacii
întinşi până la cer,
undeva, ecoul
unor ziduri l-a strâns
şi repetat în
murmur de şoapte,
o ultimă notă
se leagănă
pentru o clipă
şi cade, apoi,
în cerul
presărat cu
frunze,
ca o respiraţie
uşoară şi tandră.
O umbră
albastră se depărtează,
o linişte de
ape se-mprăştie
în noaptea
ce-şi poartă
ziua-n adâncuri
şi, dintr-o
dată, lumea
este plină de
singurătate.
Lipit de
emailul zorilor,
am înţeles
darul tău,
un vis
şi semnul
lăsat, sărutul,
- nectarul
promis
al florii de
hoya pe buzele mele -
flacăra
nestinsă
ce încălzeşte
totul în jurul ei.
Soarele ne
priveşte dragostea,
sunt aripile
tale,
ale unui
porumbel venit la mine.
E suficient să
iubeşti
ca să te
contopeşti cu ceea ce iubeşti.
~*~
20 decembrie
2013
IRINA LUCIA
MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu