sâmbătă, 31 iulie 2021

Mircea Dorin Istrate - ,,Într-o altă vară-nfierbântată”

 



Mircea  Dorin  Istrate

 Poezii pentru  sâmbăta seara

 

,,Într-o altă vară-nfierbântată”

 

 

 

 

~*~

 

 

ÎN  ARŞIŢA  VERII

 

E prins cu-n brâu de foc pământul,

Încinse-s toate ca-n cuptor,

Pe undeva îmi  doarme vântul,

Pe cer nu-i scama vre-unui nor.

 

Se coace lanul, se răscoace,

Se-adun dulceţi în bobi la vie,

Şi-n crucea zilei stau să joace

În tremur umbre pe câmpie.

*

Un gândăcel cât o nimica

Sub umbra ierbii drum îşi face,

De-acum nu-l sperie nimica,

Că toată lumea-l lasă-n pace

 

S-ajungă pân’ la colilie

Iar de acolo la răchită,

Că-n taină s-a vorbit, el  ştie,

C-o jună, noua lui iubită.

 

Grăbeşte pasul printre ierburi,

Se-ndeamnă singur aibe spor,

Ca omul, de, când e cu treburi

Şi în călcâie are dor.

 

Îmi sare peste-o uscăciune,

Îmi ocoleşte-un cimbrişor,

Citeşte umbra care-i spune

Că timpu-i trece, prea uşor.

 

De-acum ajunge-n locul care

De cineva e aşteptat,

Şi într-o caldă-mbrăţişare

Cei doi se pierd într-un, uitat.

**

Eu i-am lăsat, acolo-n soare

De-un smoc de iarbă ocrotiţi,

În vremea lor, amăgitoare,

Ce şi-au dorit-o, ca iubiţi.

 

Aşa-i va prinde înserarea,

În locul cel de ei ştiut,

De îmi ve-ţi da marea cu sarea

Eu n-am să spun că i-am văzut.

 

 

 

NE  TOPIM  ÎN  VARĂ

 

Un cuptor e ziua în a ei amiază

Când şi sfânta umbră tremură-n călduri,

Limbi de foc din ceruri totu-mi săgetează,

Geme-n rugi pământul chemând norii suri.

 

A murit izvorul sus la Nana-n dâlmă,

Valea toată-i seacă, prundu-i dezvelit,

S-a uscat de-acuma talpa la fântână,

Balta din Răzoare nu-i mai, a pierit.

 

S-a-ngropat ’n-adâncuri cârtiţa bătrână

În răcori să-mi steie până-n asfinţit,

Cugetând îmi zice: asta nu-i a bună

Că l-i cald la morţii stând la învechit.

 

Piru şi mohorul s-au sucit ca fusul,

Lanuri mi se scutur că-s demult răscoapte,

S-a pleoştit de-acuma chiar şi cucuruzul,

Cald îmi este ziua, caldă-mi-e cea noapte.

 

Nu-i nici bob de rouă, zice un sticlete

Către-a sa vecină de pe-un ram umbrit,

Vom muri cu toţii de călduri şi sete,

Păcătoasă-i lumea, ăsta-i cel sfârşit.

*

Haideţi sus pe munte, ştiu o baltă rece

Plină ochi cu apă din zăpezi topite,

Sta-vom pe acolo pân’ aici va trece

Vara asta care-i, fără cap şi minte.

 

 

 

PRĂPĂDUL

 

A fost prăpăd, a fost urgie, acum aproape de-nserat

Când vântul, nori de plumb adus-a şi-ntr-o clipită s-a-nnoptat,

Apoi un fulger de niciunde, trăzni însinguratul plop

Şi-n clipa ceea dezlegat-a, din cer a norilor potop.

 

Din Continit şi de pe Coastă veneau pâraiele lărgite

Spălând pământuri şi răzoare, iar pe păşunea pentru vite

Şi-n balta seacă, înierbată ajunse apa de un cot

Şi tot venea de sus puhoiul, de neţinut nicicum în loc.

 

Pârâul sec de după garduri în două clipe fost-a plin

Şi încă nu s-a rupt zăgazul la apele care tot vin

Din Hula Mare, de la vie, de pe pomişte şi Hodăi

De ar putea, cu câtă apă-i, să mi se scurgă-n zece văi.

 

Apoi, când totul se umplut-a cu ape repezi, noroiase

Întrate-n grădini, curţi şi case, prin şuri lărgite, pântecoase,

Veni-au pe Pârâul Mare, ducându-se în jos deavalma

Coteţe, mese, scânduri, grape, pui mărişor cam cât îi palma,

Butoaie, porci, gunoaie, haine, mai tot ce-au întâlnit în cale

Curgeau grămadă-n repezişuri, în plânset şi în mare jale.

 

Urgia a ţinut o oră, dar a părut c-a fost un veac,

Când s-a gătat, jur-împrejulul era de-acuma tot un lac,

Trei zile mi s-a scurs la vale mâloasa apă, puturoasă,

Lăsându-mi satu-n tină neagră, năclie, rece, lipicioasă.

 

Nicicând nu s-a văzut pe-aicea urgie şi necaz mai mare,

Tristeţe e acum pe uliţi şi rugi înalţă fiecare

La Domnul, ce pedeapsă dat-a la oameni că mi-s păcătoşi

Şi de la sfintele indemnuri, prea mulţi cu faţa stau întorşi.

 

Aşa vorbeau vre-o două babe şi ele ştiu ce vor să spună,

Iar dacă n-o fi îndreptare, de-acum încolo nu-i a bună,

C-or mai veni pe ei necazuri că suntem la sfârşit de lume

Iar astea-s semne că ne-aşteaptă, de-acum o vreme, de genune.

 

 

 

NUMĂRÂND  LA  STELE

 

Pe drum de taină, ca tâlharul, de undeva, nici ştiu de unde,

Se furişează neagra noapte, pământu-n neguri să-l scufunde,

Să poată ia în stăpânire păduri, hotare, văi, izvorul,

Împărăteasă pună-mi  lună şi ca străjer la poartă, dorul.

 

S-antins şi s-a lăţit de-acuma îmbrăţişându-mi cu negreală

Tot ce nu mişcă şi ce mişcă, şi-apoi măreaţă şi în fală

Aprinde bolta cu luceferi să scânteieze tremurând

Cuprinsuri necuprinse-n ochii-mi, ce trec deasupra-mi, rând pe rând.

 

Nici nu mă-ncumet ca să număr un colţ măcar de galaxie

Că de-aş pătrunde în afunduri nu mi-ar ajunge o vecie

Ca să străbat în fulgerare un pas prin căile celeste

Şi-apoi la ce mi-ar prinde bine să ştiu pe-acolo ce mai este.

 

Nu ştiu nici măcar ce-i pe-aicea, prin ţara mea, pe-acest pământ,

Nu ştiu ce face-un frate, soră, ce ţin-ascuns în a lor gând,

Iar dacă ştiu, la ce-mi ajută, că-n lunga ceea depărtare

Nu-i nici un capăt cât ai merge, nici un sfârşit, că nu îl are.

 

Destul cu numărat la stele când lângă mine am o fată

Nerăbdătoare să îşi laşe guriţa dulce sărutată

Şi să se jure că-mi dă cerul  şi toate nopţile ce vin

În braţe doar s-o ţin cât luna, doi nori cea cale, i-o aţin.

 

 

 

UMBRĂ  ÎN CERESC

 

Când mă-ntorc cu gândul într-o vreme veche

Spre  izvorul vieţii dintr-un cuib de vis,

Dau de cele timpuri fără de pereche

Ce din sfinte raiuri peste mine-au nins.

 

Colo erau toate: marginea de lume,

Bercul de poveste, stâna-n Continit,

Mura de pe Vale, mere dulci pe Culme,

Viile pe Coastă, fragi de-ademenit,

 

Smeură-ndulcită prin pădurea toată

Plină de jivine ce ne-au dat fior,

Falnici nuci pe dealuri, unde-n via coaptă

Luna-şi are cuibul viselor cu dor.

 

Şipotul cu apa-i, rece şi curată

Stâmpărând arsura zilelor de vară,

Iar în nopţi cu stele gură sărutată

Dată de-o codană toată foc şi pară.

 

Ierni cu dulci colinde suflet să-nfioare,

Primăveri în floare, vise de-nnălţare,

Veri pe malul apei mângâiaţi de-o boare,

Toamne-ndestulate aducând răcoare.

*

Unde sunteţi toate care-aţi fost odată

Clipe dulci furate dintr-un rai ceresc,

Cum aş da acuma lumea asta toată

Pentr-o zi de-atuncea, să mă-ntineresc.

 

Să fiu iar ce fost-am slobod pe sub soare

Eu pe mine însumi veşnic împărat,

Hoţ de sfinte raiuri, viaţă-amăgitoare

Prinsă în dulceaţa unui sărutat.

 

Doar cu-atât m-oi duce când o fi să fie

Să îmi las aicea toate din lumesc,

Dulcea amintire îmi va fi  vecie

Umbrei care fi-voi, colo în ceresc.

 

 

 

TAINĂ

 

Vino! spusu-mi-ai sfioasă într-o şoaptă  rugătoare,

Să ne pierdem printre sălcii despletite-n val de ape,

Tu încearcă de mă prinde, eu ţi-oi da o sărutare

Ca răsplată, ş-apoi nimeni  taina noastră n-o să afle.

 

Mai la vale, mură neagră vom culege de pe maluri

Să-ndulcim clipa zilei încărcată de fior,

Apa-n vaduri o să treacă tremurând uşor în valuri

Spună lumii că doi tineri se îmbată cu amor.

 

Iar de-o fi ca înserarea să ne prindă-mbrăţişare

Un luceafăr din înalturi s-o aprinde pentru noi,

Eu ţi-oi spune jurăminte şi cu inime uşoare

Ne vom pierde pe-o cărare, ca de-atâtea alte ori.

 

Iar când luna o să iasă din cuibarul dintre dealuri

Cu-a sa rază mângâia-va lumea dusă la culcare,

Noi, ruga-ne-von de dânsa să nu spun-a noastră taină

Nimănui, şi sub un nour, să ne-ascunză-n desfătare.

 

 

 

MIEZ  DE NOAPTE

 

Sub umbrare de pădure, într-o zi amăgitoare

Calda vară leneveşte deşirată-n asfinţit,

Dinspre vale, urcă dealul un ciopor de căprioare

Ca sălaş de sfintă noapte să îşi cate de  dormit.

 

Apoi noaptea, precum hoţul, ca o umbră furişată

Îmi cuprinde-mbrăţişare margini toate de pădure,

Lacăt pune peste larma aripatelor ce-şi cată

Cuiburi prin brădetul tânăr, lănţuit cu rugi de mure.

 

Liniştea din cer scoboară peste tot şi peste toate

Adormind în bobi de vise viaţa bunului pământ,

Lăsând frica să se-ntindă prin cotloane răsfirate

Ce le poartă fiecare într-o tainiţă de gând.

 

Când în văluri de lumină se înalţă sfânta lună

Sub o boltă de luceferi în sclipiri diamantine,

Pe un fir de colilie, sub o tufă de alună

Un gândac  îşi toarce visul, legănându-se-n suspine.

*

Undeva, în depărtare, în ruina de cetate

Ce veghează din vechime lunga scurgere de timp,

Orologiul bate ora miezului adânc de noapte

Trecând veacul nerăbdării, anotimp, dup-anotimp.

 

 

 

STUPUL

 

Azi, o harnică albină, prin grădină trecătoare

S-a oprit, polen să cate, în cuibaru-nmiresmat,

Ale florilor gingaşe răsfăţate de un soare

Ce  cu raza lui pe toate, zi de zi le-a sărutat.

 

A cules polen cât zece, că a fost de un-s-adune

Din grădina înflorată mirosind a rai ceresc,

Unde valuri în rotire parfumează sfânta lume

Cu arome vii, suave, ce miros dumnezeiesc.

 

Mai apoi, la stup se duce ca să lase-agoniseala

În cămări nenumărate unde-o sta la învechit

Şi-apoi iarăşi mi se-ntoarce învingându-şi oboseala

Ca să aibă stupul hrană, faguri grei în aurit.

 

Toată viaţa ei cea scurtă muncă e fără-ncetare

Pentru ea şi pentru alţii, că aşa-i acolo-n stup,

Nimenea nu trîndăveşte, toţi ca unul,  fiecare

Munca-şi face cît mai bine, zi de zi, neîntrerupt.

 

Noi, ca hoţii, a lor muncă o furăm fără regrete

Tot silindu-le pe ele să muncească înzecit,

Fără clipe de odihnă, fără zile mai încete

Să se bucure şi ele că pe lume au venit.

 

Oare ce-ar fi de lăsa-vom cum ce-a viaţă şi-o doresc,

Să adune, ca să treacă, iarna aspră în răsfăţ,

Miere aibă până-n vară când mai toate înfloresc

Şi atunci să vezi nenică fericire şi dezmăţ.

 

Nici n-ar trece bine anul şi-n cel stup ce bine-l ştim

Ar fi haos, hărmălaie, ceartă, ură, nesupus,

Revoluţie-n mişcare, vise într-un nou destin

Fără muncă, boierime şi vre-un prost ca matcă pus.

*

Nici-odat nimic nu facem dacă nu e disciplină,

Lege aspră, tiranie, fără cineva crâcnescă,

Că de-l laşi pe fiecare cu-a sa lege să îmi vină

Praf şi pulbere s-alege şi nu-i mod s-o mai oprească.

 

 

 

 

MIRAJUL  ÎNSERĂRII

 

Tremurând, un val de apă leagă malurile toate

Şi-n sclipiri diamantine se petrece susurând,

Lăsând linişti vie-n urmă cu clipite dezmierdate

Ce s-aştearnă înserarea, peste lume amăgind.

*

Căborând spre drumul ţării, dintre dealuri, de departe

Vine ciurda însetată mirosind a cimbrişor,

Aşteptată de copiii doritori de căni cu lapte

Şi apoi de-un pat cu paie, ca să doarmă somn uşor.

 

Peste uliţi strâmtorate seara vine de niciunde

Alungindu-şi umbra lată  peste satul obosit,

Stâmpărând a lumii larmă, ea cuprinde-n large unde

Satul, oameni, clipa vieţii, tot ce-i viu, în adormit.

 

Iar când luna urcă bolta potcovită-n mii de stele

Ce scânteie-n pâlpâire din afund de infinit,

În visare, gânduri toate, se îmbată cu plăcere

Săturându-se cu toate, ce pe-aicea n-au găsit.

*

Eu, întors cu-a mele gânduri în a mea copilărie

Văd cu ochii minţii mele lumea mea de început,

Cum aş vrea m-asculte Domnul, să îmi de-a ce-mi place mie

Vremea ceea de poveste, ce a fost cândva, demult.

 

 

 

BUNA-I  TARE  CĂTRĂNITĂ

 

Cătrănită-i buna Doamne

Că vre-o trii hoheri din sat,

Căutând azi noapte poame

Tăt curechiu l-or călcat.

 

Blastămă acum bătrâna

Suduind s-audă tăţ,

-Uscă-li-să la tăţ mâna,

Ca bătrânului acăţ.

 

Pentru două-trii agreşe,

Nici tu coapte, tăte verz

Şi o bască cu cireşe,

Pagubă-i de nici nu crez.

 

-Doamne că turbată-i lumea,

Frică n-are de nimic,

Fură joia, fură lunea

Şi hăl mare şi al nic.

*

Apoi nici nu ştie buna

Că az noapte, io cu doi,

Când s-ascunsă-n nouri luna

Am furat cireşe moi.

 

I-am călcat vre-o două straturi

Cu şălate şi curechi,

Pune-o buna după garduri

Altele, că-s încă verzi.

 

Că de poftă, ce nu face

Hăndrălău cela prost,

Mâncă hulpav şi-apoi tace

Nu şti nimeni cine-o fost.

 

Facă buna şi boscoane,

Blesteme şi-n sfântul post,

Mie de mi dor de poame

Fur, chiar din avutu nost.

**

Azi, o mai aud pe buna

Cum adesea îmi zicea:

-Mă copile fii cuminte

Să te laude lumea.

 

Eu n-am văst copil cuminte

Numa hăla de-i beteag,

Dar mereu oi ţâne minte

Că la buna, i-am fost drag.

 

 

 

TRECUT-A  LUNGA  VARĂ

 

Se trece lunga vară cum altele la rând

Mi-au tot trecut în vreme prin suflet şi prin gând,

Dar azi, trecuta vară mai tristă-i fără tine

Şi fără vremea noastră, ce înapoi nu vine.

 

Te mai încearcă gândul cum fost-a altădată

Smerita mea copilă dulcie şi curată,

Să ne plimbam prin crânguri şi câmpuri înflorite

Şi să ne spuneam vorbe ce n-au mai fost rostite?

 

Mai simţi ce-atunci simţit-ai la-ntâia-nfiorare,

Venită din simţirea atoată doritoare

Ce ţi-a aprins obrajii şi inima nebună

Bătând să-ţi spargă pieptul, când te ţineam de mână?

 

Mai vrei, cum Doamne vrut-ai, atunci o sărutare,

Să te topeşti în calda, plăcuta-mbrăţişare,

Să uiţi clipita, ziua şi tot ce te-nconjoară,

Să fii precum e fulgul plutind prin cer, uşoară?

 

În nopţile-nstelate priveşti îndurerată

Luceferii ce-n roiuri te-mbie ca odată

Să vii pe căi celeste din lumi de pământesc

Ca să trăieşti o clipă vecia de ceresc?

 

Nesomnul te mai ţine în noapte încă trează

Gândind că eu, străjerul, te am în bună pază

Să-ţi mângâi chipul tânăr şi părul tău bălai,

Iar tu, cât vrei ca plată, săruturi să îmi dai?

*

Trecută-i vara, timpul şi vremea de-altădată

Când eu, nimicul lumii, iubeam nebun o fată

Cum n-a mai fost pe lume şi nici n-o fi nicicând,

Şi înc-o port în suflet, în inimă şi-n gând.

 

Ea-n inimă mă ţine cum fost-a mai demult

Uitând cât vreme-i scursă din timpul ce-a trecut

Şi unde noi odată, copii prea fericiţi

Visam ne ţină viaţa de-apururi veşniciţi.

 

 

 

ÎMBIETOARE  TIMPURI,

SMERIT  VĂ  CER  IERTARE

 

Motto: ,,Prea de mult a mele simţuri mă îndemn să merg acasă,

Prea de mult a mele treburi mă opresc şi nu mă lasă.

Dar acum sfârşit-am toate chiar de încă mi-a fost greu,

Iar de mâine fi-voi sigur, c-am să merg, în satul meu.’’

 

Ca să scurtez spre casă las pasul să să-mi apuce

Prin iarba încâlcită crescută pe cărare,

Ce dă în drumul ţării, iar de acol’, ,,La Cruce’’

Scobor pe după garduri pe urmele de care.

 

Mă simt de-acuma câini lătrându-mă cu ciudă

Că le-am stricat hodina la umbra răcoroasă,

Eu nici că-i bag în seamă de ce fac ei cu trudă

Să-şi merite cel nume de gură sândăcoasă.

 

Pe punte trec cu grijă, că podina-i mâncată

De vremi, de ploi, de toate cât timpul le adună

Şi-ajung pe drumul morii la uliţa-nfundată

Cu case mici, ochioase, crescute ca din humă.

 

Aicea în umbrare mi-e cuibul de născare

În care soarta vrut-a să vin şi eu pe lume,

Să-mbucur scurta viaţă, la fel ca fiecare

Din cei pruncuţi ce fost-am a satului minune.

*

În fulgerarea clipei mă văd ca-ntr-o oglindă

Copil în raiul lumii cu toate preacurate

Şi-i văd pe-ai mei de-acuma cum stau cuminţi în tindă

Îmbucurându-şi ochii în lacrimi adunate.

 

Şi-n veri mă văd la scaldă pe maluri de Târnavă

Cu alţi copii la joacă, uitaţi în voia sorţii,

Mâncând grădini de poame întinse ca pe-o tavă

De merii cei văratici, de pruni din faţa porţii.

 

În ierni urcam pe Coastă cu săniile-n spate

Să coborâm la vale pe-o urmă bătucită,

Şi-n lungă hărmălaie a noastre glasuri sparte

Îmi răscoleau tot satul şi clipa-n loc oprită.

*

Din dulcea mea visare mă reîntorc spre casă

Şi-nfioratul suflet o clipă stă pe loc,

Că n-am mai fost pe-aicea de când am stat la masă

Cu cei ce-s azi un nume pe cruci făr’ de noroc.

 

Cu grijă bat în poartă, dar nimeni nu-mi deschide

Că timpul mi-i luat-a pe bunii mei părinţi,

Ce de acum îs humă în dealul ce-i cuprinde

Pe toţi ce-au fost în viaţă măriri, ori pătimiţi.

 

Căzut îi şoşul porţii şi înierbată-i curtea,

Fântâna-i nămolită iar cumpăna-ntr-o parte,

S-a tot micit târnaţul de îl ating cu fruntea,

Ferestele orbite au ochiurile sparte.

 

Deschid cu grijă uşa în scârţâit a jale

Şi nimeni nu îmi zice de-acum un  bun venit,

Doar Maica Născătoare, iconă-ntre ştergare,

Zâmbeşte întristată din timpul rătăcit.

 

E rece jaru-n sobă, iar pe blidar o cană

Îmi pare că mă-mbie cu lapte muls, curat,

În ler aşteaptă încă să facă o tocană

Ce-a cratiţă ce încă pe toţi ne-a săturat.

 

Pe laghiţă-i sucala din vremea cea uitată

Cu ţevile făcute ’nainte de culcare,

Iar patul plin de perini îmi spune că m-aşteaptă

Să-mi de-a la osteneală, hodina dumisale.

 

*

Nimic nu-i ca ’nainte şi nici n-o să mai fie

Că veacu-i dus de-acuma cu toate ale sale,

Aşa că doar în minte mai poate să re-nvie

Ce-a lume rătăcită pe-a sufletului cale.

 

Acum, aceia lumea ce-i fum şi e visare

O pun în al meu suflet icoană lăcrimată,

Şi-n tainiţă de minte va sta spre neuitare

Cât inima mai poate, să-ndure şi să bată.

 

 

 

ASFINŢITUL  ZILEI

 

Coborând spre dunga zării către-o margine de deal

Înroşindu-şi şi scurtându-şi ne-ncetat a sa lumină,

Soarele în pâlpâire pune iară pe Ardeal

Vălul serii, ca să-ndemne truditorii la hodină.

 

La bătrâna mănăstire  toaca bate  jeluită

Iară dangătul de clopot îmi mângâie înserarea,

Slobozind din jugul trudei ziua asta înrobită

Ca să de-a răgaz la fire, să-şi mai stâmpere lucrarea.

 

Pe hotare, ostenitul mai încheie-o zi de sapă

Mulţumindu-i la Măritul că mi-l ţine-n sănătate,

Într-o cruce el cuprinde cerul tot, pământul roată

Tot sperând că poate mâine, ce-a postate o s-o gate.

 

Moleşită de căldură ciurda vine însetată

Să se-adape-n valea rece într-o clipă de visare,

Făcând larmă-n neastâmpăr, câinii s-au pornit şi latră,

Iar pe cer s-aprin de grabă, stelele din Carul Mare.

 

Acum noaptea stă să cadă peste lumea obosită

Şi-n visările de miere se adună taine sfinte,

Până mâine dimineaţă, când o rază răzvrătită

Iar întoarce astă lume cum ea fost-a mai înainte.

 

 

 

CÂT  MAI  FI-VA  ÎNCĂ

 

Cât mai fi-va încă, iarbă-n Continit

Şi la moara veche negre mure coapte,

Fi-vor încă fete bune de iubit

Amăgite-n vise, îndulcite-n şoapte.

 

Cât mai fi-vor încă turme-n Continit

Şi la moara vche valuri clipocite,

Sub ascunsul lunii bune-s de iubit

Muguraşi de fete, crude şi-nvrăjite.

 

Cât mai fi-vor încă stâne-n Continit

Şi la moare veche curge-or încă ape,

Fete iubăreţe da-vor un iubit

Pentru-n pumn de stele numărate-n şoapte.

 

Cât mai bate încă vântu-n Continit

Şi la moara veche s-o-nvârti cea roată

Voi chema în rugă timpul cel topit

Să îmi şteargă-n taină pleoapa-mi lăcrimată.

 

***

S-a uscat de-acuma iarba-n Continit,

E hâită moara, veche şi bătrână,

Nu mai sunt nici fete bune de iubit

Că trecute timpuri nu mai vor să vină.

 

Va rămâne însă colo-n Continit

Inima-mi şi gândul veghetor sub stele,

Că acolo-n taină încă am iubit

Un boboc de fată, drag inimi mele.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

&&&

 


 

 






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu