mircea dorin istrate - ,, ÎN JERTFITORUL MEU ARDEAL”

 

Poezii pentru sâmbăta seara

 

,, ÎN  JERTFITORUL  MEU  ARDEAL”

 

SUB  PATRAFIR  DE  STELE

 

 

~*~

 

În timp tot rânduit-am biserici în Ardeal,

Să privegheze lumea din vârful unui deal,

Și de acolo Doamne, în preaspășită rugă

Iertări cerut-am încă, necazuri nu ne-ajungă.

 

Mereu cu gând la Tine, în timpuri grele-a stat

Sub umbra Ta norodul  să-mi fie câștigat,

Că  Tu ne-ai fost nădejdea, c-om trece astă lume

Feriți de rău și poate, trăi-vom vremi mai  bune.

 

La vechile-ți altare mereu s-au închinat,

Strămoși, moșii noștri și eu cu al meu leat,

Și-așa vor face încă urmașii mei de-acuma,

C-așa de prunci ne-nvață învrednicita, muma.

 

La sfânta liturghie, cucernicii părinți

Cu drag mereu ne-ndeamnă să îi urmăm pe sfinți,

Ca ei să fim de vrednici în viața ce-o trăim

De vrem ca-n cele raiuri, acol’ să veșnicim.

 

Păcătuim  în viață, că cel păcat ne-mbie

Ca să-i gustăm plăcerea din lumea lui dulcie,

Uitând că doar iertarea și veșnica iubire

Ne sunt de-ajuns ca viața, ne treacă-n fericire.

*

De-aveți în al vost suflet biserica din deal

Și încă jertfitorii cinstitului Ardeal,

Nimic în astă lume  n-o să vă fie greu

C-aveți de partea vostră pe Domnul , tot mereu.

 

Din huma cea cu moșii luați mereu putere,

S-aveți, când greu vă este, îndestulată vrere,

Să-mi țineți veșnicită biserica din deal,

Cu voi pe lângă dânsa, în bunul meu Ardeal.

 

Din lacrima durerii vă faceți bucurie,

Iar urgisita vreme istorie vă fie,

Să știe și nepoții pe-aicea cum a fost,

Când țara și cu Domnul avutu-mi-au un rost.

**

Sub patrafir de stele, biserica din deal

Veghează pace-mi fie aicea în Ardeal,

Că la sfârșitul lumii, aici va fi  să-mi fie

Grădina Maicii noastre, cucernica Maria.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VEȘNICITUL MEU ARDEAL

 

Câmpia, Mureșul și dealul,

Pomiștea popii, cât mai este,

Mă tot întrebă, ce-i Ardealul

Și care-i lunga lui poveste?

 

Ardealu-i cuibul veșnicirii

În care pusu-ne-a Măritul,

Lumescul rai al fericirii

Și mai la toate, începutul.

 

Ardealu-i stâna din hotare

Cu re-noita-i veșnic turmă,

E țintirimul unde-mi doarme

Strămoșul somnul lui din urmă.

 

Ardealu-i miere de cuvinte,

Smerite rugi când îmi jelești,

E tot ce fost-a înainte,

Înlăcrimatele povești.

 

E buza de izvor ce doarme

Sub dâlmă, țină-mi apa rece,

E dealul plin de vii și poame,

E urma carului ce-mi trece,

 

Prin tina lumii înstelată,

Trăgându-mi veacul cu doi boi,

Lăsând în urmă, întristată,

Povestea asta, pân’ la voi.

 

Ardealu-i luptă de jertfelnic,

Smerită rugă la altare,

E lumea satului cel vrednic,

Buricul lumii răbdătoare.

 

Ardealul nu-i numai pământul,

Ardealu-i sufletul din noi

Ce veșnicește legământul

Din cel trecut, până la voi.

 

Ardealul suntem noi, cu toții

Ce viețuim picior de plai,

E viața pusă-n umbra sorții,

Frumosul ăstei guri de rai.

 

Ardealu-i crucea din hotare,

Troița-n margine de drum,

Aprinsa candelă-n altare,

Mormânt ce are-n cap un prun.

 

Ardealu-i pita cu slănină

Și-o țuică bună, mărgelată,

E ruga spusă-ncet la cină

De buna, veșnic lăcrimată.

 

Ardealu-i cerul plin de stele

Ce tremură de-asupra noastră

Și toate gândurile mele

Ce-s tăinuite într-o astră.

*

Suntem ai Lui, de-i dăm cinstire

Mai mult de încă îi vom cere,

C-așa-l ’nălțăm spre dăinuire,

Așa-i frumos și-așa se cere.

 

A mea și-a ta și-a noastră viață

Fac viața sfântului Ardeal,

De ne-o-nălțăm și el se-nalță

Și-o fi mai bine-acolo-n deal.

 

Mircea  Dorin Istrate

 

 

 

TOAMNA  ÎN  ARDEAL

 

Miroase-a toamnă lăfăită, pe dealuri, prin livezi, prin lunci,

De suflet dânsa se lipește să nu poți încă s-o alungi,

S-a învățat și-acum îi place al nostru câmp întins și dealul,

Că rai e-aici în timp de pace, c-așa mereu a fost Ardealul.

 

Pe huma lui, împărăție făcut-au moșii din străbuni,

Să veșnicim pe astă glie, ne fie anii lungi și buni,

Iar când hulpavii de pe lături ne cer bucăți din ea să dăm,

Cu viața noastră pusă vamă, Ardealu-n veci îl apărăm.

 

Așa va ști viitorimea că suntem neam de luptători

Și că Ardealului smerelnic, noi nu-i vom fi nicicând datori,

Mai bine-n carne de Columne și-n monumente presărați,

Decât să ne robească alții, și-n cartea lumii-n veci uitați.

 

Căt iarbă și cât frunze-n codri, pe-aici vremelnic mi-au trecut

Străini cu gânduri să îmi prade, averi ce noi ni le-am făcut,

Cum au venit, așa se duse puhoi la rând după puhoi,

Dar noi mereu aici rămas-am, să trecem munte de nevoi.

*

Când plugul scurmă cea țărână, ori urma carului cu boi

Se-afundă-n frământata tină, ajungem încă pân’ la voi,

Ca să mai știți că încă suntem aici, să ne-apărăm Ardealul,

Cu-a sa câmpie roditoare, cu vii și pruni ce-mbracă dealul,

 

Cu codrii sunători din frunză, cu crânguri verzi ca-n paradis,

Cu râuri unduindu-și valul ce scaldă câmpuri ca de vis,

Cu stâne-n dealuri cu frăguțe, însemn de lungă veșnicie,

Cu țintirime vechi, bătrâne, înveșmântate-n colilie.

 

Și ca însemne de credință sub crucea Ta, Mărite Doamne,

Bisericuțele bătrâne își uscă lemnu-n calde toamne,

Lăsându-și sfinții cei smerelnici de pe pereții zugrăviți,

În paza candelei să-mi steie, că mi-s de-acuma scorojiți.

**

Așa că-n tihna ta de miere, ne lasă toamno mulțumiți,

Să viețuim cât dat ne este, de-a tale zile ocrotiți,

Și-apoi mai vino și la anul  să-mi ruginești via din deal,

Să-ndestulezi cu toate cele, trăirea bunului Ardeal.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AICI,  LA MINE-N SFÂNTUL  MEU  ARDEAL,

 

Motto:  ,,Ascunsă-i veșnicia în Ardeal,

Prin văi umbroase, câmpuri, sus pe deal,

Și  din cuibarul astui  dulce plai

Tu ne-ai făcut chiar tinda unui rai”

 

Aicea-s frumuseți cum nu-s pe lume

Aici pământu-i unt de-ntins pe pâine,

Aicea stâna-i cuib de veșnicie

Și câmpu-ntreg cusut îmi e pe-o ie.

 

Aicea vorba-i lungă și domoală,

Aicea dorul țării-i dulce boală,

Aicea moșu-i sfântul din pomelnic

Și-n țintirim mormânt de om jertfelnic.

 

Aici noi ținem datina străbună

Și sfinții din altar ne țin de mână

Să nu lăsăm credința veștejească

Și-n ceia tineri veșnic să renască.

 

Aici izvoru-i leac de lecui,

Iar cea codană bună-i de iubit,

Aici dacă mă-njuri de biata mamă,

La săptămână ți-oi mânca pomamă.

 

Aici trăim smerelnic și frumos

Îndestulați puțin, dar sănătos,

Aici suntem de când ne știm acasă,

Trăind sub umbra Maicii cea Miloasă.

 

Aicea  râul, codrul, ne e frate,

Aicea depărtarea ni-i aproape,

Aici ni-i somnul veșnic în țărână

La cap cu-n prun, ca umbră să ne țină.

 

Aicea bolta nopți-i înstelată,

Iar pe cărarea strâmtă-nrourată,

Sub pași ușori se tăinuiesc iubiri

Ce-or lăcrima cândva, în amintiri.

 

Aici voi fi mereu ce-mi place mie

Cât îmi sunt viu, jertfelnic, mort, vecie,

Acum, un trăitor pe-un vârf de deal,

Iar mîine-s huma, bunului Ardeal.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ARDEALUL,  COLȚUL  MEU  DE  RAI

 

Ardealul e TÂRNAȚUL la Raiul cel lumesc,

Un colț de humă veche cu-Adamii din-ceput,

De-asupra lui, în slavă, e Raiul cel ceresc,

Acol’ unde ne ducem când vremea ne-a trecut.

 

Ardealul e PRIDVORUL la Raiul cel lumesc,

Ce Domnul din-ceputuri la dat ca să ne fie,

Grădina Maicii Noastre, ca dar împărătesc,

Și-n slavă să o ținem, vecie de vecie.

 

Ardealul e CERDACUL la Raiul cel lumesc,

Moșie însfințită de moșii mei, strămoși,

Aici ne pus-a Domnul sub umbră de ceresc,

Să fim smeriți, jertfelnici, preabuni și cuvioși.

 

Ardealul este PRISPĂ la Raiul cel lumesc

Și-așa o să-mi rămâie de-acum în veci purure,

De-aici o să-mi renască tot neamul omenesc

Când  s-a sfârși cea lume, ce multe-o să îndure.

 

Ardealu-i darul jertfei, robie ca de jug,

Și-aici ca să rămânem sub vânturile lumii,

El, Dumnezeul nostru, ne pus-a din belșug

Bogăt s-avem din toate, mereu sub scoarța humii.

 

Noi doar să fim cucernici, pioși și răbdători

Și-așa, sub umbra crucii, ca buni creștini să stăm,

Să merităm ajunsul în Raiul iertător

Când ni se gată viața și-acolo ne mutăm.

*

Așa că el, Ardealul, e colțul meu lumesc,

În care-mi duc ursita sub timpul nesfârșit,

Eu sunt numai clipita eternului ceresc,

Ce viețuiesc aicea, cât  dat mi-e de trăit.

 

 

 

VEȘNICIA  ÎN  ARDEAL

 

Sui, cobor și sui din nou

prin Ardealul meu în rouă,

Dealuri  îmi ajung la nori,

văi prin câmpuri lin coboară,

 

Pe coline mărgelate

cu biserici mici, bătrâne,

Stău din timpuri vechi, uitate

ici și colo, târle, stâne.

 

Veșnicia și credința,

amândouă-ngemănate,

Întăritu-ne-au voința

să-i fim locului cetate.

 

Noi de-odat ne știm cu timpul

tot urcând din moș în moș

Îngânat-am anotimpul

pe  a timpului răboj.

 

Azi, suntem aici vecie

Și așa mereu vom fi,

Clipă de Dumnezeire

Cât pe-aicea vom trăi.

 

 

 

BISERICUȚA  DIN  ARDEAL

 

Din loc în loc am semănat Ardealul

Cu boabe de credință în cuib de nemurit,

Să-mi știe veșnicia c-aici câmpia, dealul,

Trăiesc sub umbra crucii demult, pân’ la sfârșit.

 

Și-n ce-a bisericuță, icoana îmi adună

Sub bolta-i zugrăvită cu sfinții din ceresc,

Mulțimea păcătoasă să-mi fie împreună

În ruga de iertare, la Domnul, când greșesc.

 

Sunt mulți aceea care au suflete-ntinate

Că  multe mai făcură în viața lor de-acum,

În rugă la icoane, ierta-li-s-or păcate

Și-o vreme a lor suflet va fi poate mai bun.

 

Așa-m trăit din timpuri bătrâne și uitate

Tot renoiți în vreme aicea în Ardeal,

Mereu în câte-o luptă, cu dor de libertate,

Să aibă următorii o cruce-n vârf de deal.

 

Biserica și limba ținutu-ne-a-mpreună

În toate câte viața ne-a pus de dus în spate,

Aceste două încă, din veacuri ne adună

Să renviem de-apururi, din moarte-n altă moarte.

*

Acum, când sui costișa bătrână ca și mine

Spre cea bisericuță ce-am pus-o-n vârf de deal,

Mă simt că-s mai aprope de ceruri și de Tine

Aici unde-s vecie, în sfântul meu,  Ardeal.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ARDEALU-MPĂRĂTESC

 

Motto: Trecător prin ceruri ninse, /cu luceferii în roi,

Însfinţesc cu-a mele vise, /urma carului cu boi.

 

Dacă mi-ţi da de mâine ce-n taină tot tânjesc

Şi încă pe deasupra să-mi fie de ajuns,

Şi bogăţii visate şi trai împărătesc

Şi viaţă dusă-n tihnă, de-acum pân’ la apus,

 

Tot nu v-aş da Ardealul, că nu îl târguim

Şi nici măcar o floare din el, nici bob  din vie,

C-aicea ni-i sortitul şi-atuncea când murim

Miroase ţintirimul a raiuri şi-a tămâie,

Şi-a lacrimă sărată şi-a clipă de vecie,

Şi-a proaspătă crăiţă , şi-a fragă şi-a mohor,

Şi-a viorea ascunsă prin nalta colilie,

Şi a melin sălbatic, şi-a dulce cimbrişor.

 

Nu-i loc în astă lume cu-atâta frumuseţe

Unde să-ţi dormi vecia de-acum pân’ la sfârşit,

Unde măritul soare să-ţi dea mereu bineţe,

Unde crăiasa lună să-ţi facă somn spăşit.

 

Ş-apoi aici ni-i neamul şi satul cel mutat

Din vale-n dealul ăsta, pomelnic să se facă,

Cu ei voi sta cât lumea să facem mare sfat,

Să umplem timp şi vremuri, de parc-am fi la clacă.

 

Măcar pentru atâta  eu n-am să dau Ardealul

Că vreau să dorm în tihnă acolo lâng’ai mei,

C-aicea nemuritul îşi are cuib în dealul

Ce m-a născut pe mine şi m-a-nstelat cu ei.

 

Şi cum să-mi dau averea aceasta moştenită

Rămasă din vechime moşie azi şi mâine,

Cu huma ei mănoasă de doruri năpădită

Ce-a tot întors-o plugul, s-o facă dulce pâine,

 

Şi coasta unde luna îşi are cuib de taină

Şi prunii din pomişte şi râuri unduite,

Păşunile cu stâne şi codrii de aramă,

Câmpia foşnitoare cu lanuri aurite.

 

Ardealul nu-i o ţară, e suflet, e trăire,

E începutul lumii ce îl purtăm în noi,

E jalea şi amarul, e vis şi bucurie,

E vorba legănată a carului cu boi.

 

E-a Maicii Născătoare grădină înflorită

Ce-n grijă Ea ne-a dat-o, ne fie dar ceresc,

Şi-apoi prin jertfa noastră să fie miruită,

Să merităm odihna-n Ardealu-mpărătesc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

IN RUGĂ  DE  IERTARE

 

Motto: În biserica gătită ca-nt-o zi de sărbătoare,

Din cădelnița-argintată, fumul smirnei dintr-un jar,

Cerne sfintele icoane și c-o dulce sărutare

Se-așează pe obraji zugrăviți de-un iconar.

 

Mai peste tot la mine, pe coama unui deal ,

Să fie mai aproape de raiul din ceresc,

S-au rânduit în vreme pe-ntinsul meu Ardeal

Biserici purtătoare de har dumnezeiesc.

 

Cărarea înierbată, din vale îmi aduce

Suflarea păcătoasă  a unui cuib de sat,

Ce-n rugă temătoare sărută sfânta cruce

Și vechile icoane cu chip străluminat.

 

Apoi, bătrânul preot, cu vorba lui cea blândă

Înalță rugi la Domnul, să fie de iertare

La multele păcate, ce stau să se intindă

Ca umbra cea lungită, la vreme de-nserare.

 

Ei încă, păcătoșii, jura-vor ascultare

Poruncilor știute din vremuri de demult,

Numai le deie Domnul, de vrea, a Lui iertare

Și-or fi  creștini cum fost-au, atunci, la început.

 

C-așa e rânduiala la noi, din străvechime,

Să ne spălăm păcate în rugă de iertare,

Să fim sub umbra crucii, cu gândul la Treime

Și-atunci cu siguranță, primi-vom îndurare.

*

Că doar așa pe toate, în fumul de tămâie

Și-n ruga tăinuită din țandără de gând,

Spre cerurile ‘nalte, încet, smert se suie

A sufletului slavă, din locul  ăsta sfânt.

 

Și-a noastre fapte bune vor ține-n vrednicie

Biserica și neamul mereu n-același loc,

Vor umple de iubire clipita de vecie

Ce viața ne-o va ține, sub umbră de noroc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ASFINŢITUL  ZILEI

 

Coborând spre dunga zării către-o margine de deal

Înroşindu-şi şi scurtându-şi ne-ncetat a sa lumină,

Soarele în pâlpâire pune iară pe Ardeal

Vălul serii, ca să-ndemne truditorii la hodină.

 

La bătrâna mănăstire  toaca bate  jeluită

Iară dangătul de clopot îmi mângâie înserarea,

Slobozind din jugul trudei ziua asta înrobită

Ca să de-a răgaz la fire, să-şi mai stâmpere lucrarea.

 

Pe hotare, ostenitul mai încheie-o zi de sapă

Mulţumindu-i la Măritul că mi-l ţine-n sănătate,

Într-o cruce el cuprinde cerul tot, pământul roată

Tot sperând că poate mâine, ce-a postate o s-o gate.

 

Moleşită de căldură ciurda vine însetată

Să se-adape-n valea rece într-o clipă de visare,

Făcând larmă-n neastâmpăr, câinii s-au pornit şi latră,

Iar pe cer s-aprin de grabă, stelele din Carul Mare.

 

Acum noaptea stă să cadă peste lumea obosită

Şi-n visările de miere se adună taine sfinte,

Până mâine dimineaţă, când o rază răzvrătită

Iar întoarce astă lume cum ea fost-a mai înainte.

 

 

 

 

NOI  SUNTEM  VECIE

 

Din vremuri prelinse pe-a vieţii cărare

Noi suntem vecie aicea-n Ardeal,

A noaste-nceputuri se pierd în uitare

Pe-ntinsa câmpie, pe-un umăr de deal.

 

Pe vale se scurge jertfelnica viaţă,

Pe deal, în pomelnic, se-ngână vecia,

La mijloc, subţire ca firul de aţă

Prezentul  îşi toarce pruncia.

 

Din câţi se vor naşte, atâţia s-or duce,

Nici unul pe-afar’ nu rămâne,

La cap fiecare avea-va o cruce,

Un prun la picioare, la cpăt un nume.

 

Apoi, dup-o vreme, s-or pierde-n uitare

Şi viaţa trăită de toţi se va duce,

Rămâne vecie sub sfântul cel soare

Și-o urma lăsată de dânşi ,sub cruce.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

Și cât trăiți să-mi țineți minte:

 

,,Ardealul nu-i o ţară, e suflet, e trăire,

E începutul lumii ce îl purtăm în noi,

E jalea şi amarul, e vis şi bucurie,

E vorba legănată a carului cu boi.”

 

 

~*~

mircea dorin istrate

 

&&&