duminică, 9 iulie 2023

Mircea Dorin Istrate - ,,Icoane pe altarul țării”

 



 

Mircea Dorin Istrate

,,Icoane pe altarul țării”

 

ȚI-E  GREU  MĂICUȚĂ  ȚARĂ

 

 

~*~

 

Ți -e greu Măicuță Țară în aste crunte vremi,

Când toți te fură-n voie, iar tu de-acum te temi

Că furii mari te-or rupe în câte părți îmi vor

Și-n alte hărți te-or pune în vecii-vecilor.

 

Ți-e greu Măicuță Țară de-atâtea osteneli,

Din zilnicita-ți muncă la mulți le dai pomeni

Numai să fie bine și liniște și pace,

Că azi ce-mi ești nimica, n-ai altceva a face.

 

Ți-e greu Măicuță Țară, tu veșnic lăcrimată

Și mult prea jertfitoare, din vremea depărtată

Tot dat-ai vamă vieții pe fiii tăi cei buni,

Ce-ți însfințesc țărâna sub cruci fără cununi.

 

Ți-e greu Măicuță Țară, deși îmi ești bogată,

Ai sărăcit de-acuma, că roada ți-e luată

De ceia mari ai lumii ce-n hora lor te joc,

Cum vrerea lor le este, mereu în nenoroc.

*

Acum, de-o vreme-ncoace ești tristă și-abătută,

Iar viața ta sărmană, aproape că e frântă,

Când vezi cum se-nrăiră de-o vreme și-ai tăi fii,

Ce nu au drag de tine, de parc-ar fi străini.

 

De-aceea-ți este teamă, că vremea de-altădată

În carea-i fost în fală, de mulți îngloriată,

N-apoi n-o să mai mai vină, că n-are astăzi cine

De tine milă-i fie, să vrea să-ți facă-un bine.

 

Așa că-ți cheamă dară din vremile trecute

Naintemergătorii, acei cu stele-n frunte,

Ce-n vremea ta cea bună te-au ridicat în slavă,

Să știe toți că fost-ai cândva, o Mamă Bravă.

 

Și-n inimă la tineri trezește-le mândria,

Că încă nu-i pierită-n pustie România,

Pe toți mi-i ține-aproate și-ostașii tăi să-ți fie,

Când dânșilor li-i cere, minuni de vitejie.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

SĂRUTA-ȚI-OI  DREAPTA,

MAICĂ  ROMNÂNIE

 

Săruta-ți-oi dreapta, maică Românie,

Eu, măruntul care, tu mă ocrotești,

Tu cât poți te strădui, viața să ne fie

Bună, împlinită, sub iertări cerești.

 

Săruta-ți-oi dreapta, bună Românie

Că ne ții pe toții în culcuș lumesc,

Chiar dacă pe-aicea încă-i sărăcie

Locul are-n dânsul, har dumnezeiesc.

 

Săruta-ți-oi dreapta, bună Romînie

Că-n cuibar de suflet, încă românesc,

Tu în gând ne pus-ai zbor de ciocârlie

Iar în cele ape, stele din ceresc.

 

Săruta-ți-oi dreapta, maică Românie

Că pe sfânta-ți glie, câți îmi viețuiesc,

Din cea străvechime suntem veșnicie

Chiar de vremuri încă, ne mai vămuiesc.

*

Lăcrimată mamă, bună  Românie,

Iartă-i pe aceea care-ți mai greșesc,

Mulți ți-s scut și spadă, fală, vitejie,

Și cu drag în suflet, ei mi te iubesc.

**

Dragă, bună maică, dulce Românie,

Știu, că de o vreme mulți te umilesc,

Dar veni-vor timpuri, când ți-o fi să-ți fie

Numele renume, în acest lumesc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

ÎNAINTEMERGĂTORII

 

Scurmători în glia țării și pe soare și pe ploaie,

Rugători pe la icoane, slujitori la neam și țară,

Voi ce viața v-ați rărit-o prin trecutele războaie,

Vița voastră strămoșească, azi, ajunsă-i de ocară.

 

Răbdători și buni la suflet, cu speranța-n Preamăritul

Ați trecut prin cele veacuri umiliți și-ncrezători,

Tot ținând pe-ai voștri umeri di-nceputuri, veșnicitul

Și nicicând la vremi trecute nu rămasu-mi-ați datori.

 

Păstrători în lada vieții de smerită-ngăduință,

De curat și de cinstire, de iubire creștinescă,

De frumosul cel din suflet, bunătate și credință,

Voi lungit-ați astă lume, ea din ea să-mi tot renască.

 

N-ați trecut degeaba lumea, ci cu viața voastr-ați scris-o

Să rămână rând de carte ca istorie trăită,

Voi ați fost umbra lui Stefan și moșia i-ați păzit-o,

Cu Mihai ați fost alături în clipita lui  mărită.

 

La popescul Blaj, cu Iancu, voi ați fost speranța țării

Că scăpa-veți de obidă grofului asupritor,

Și la Alba, toți ca unul ați gândit, că largul zării

Al românilor e totul, ca-n cuprinsul unui dor.

 

Voi cu țara-mi sunteți una, plămădiți din a ei tină

Ca troițe veghetoare și altare de-nchinat,

Semănați în glia noastră, sunteți boabe de lumină

Pe cărarea care vine din trecutu-ndepărtat.

 

Fără voi am fi nimicuri, dezlipiți de lutul țării,

Fără drag de a ei soartă, fără simț, fără credință,

Frunze-n vântul deznădejdii, risipite-n largul zării,

Lăsători în voia sorții, fără sfânta năzuință.

 

Voi îmi sunteți cheagul lumii, stâlpul ei de înălțare,

Sfinți de pus pe tâmpla țării ca icoane de-nchinat

Mărețitele istorii, borne puse la hotare,

Gând rămas în mintea noastră, într-un bob de lăcrimat.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

EU SUNT URMAȘ DE DAC, NU DE ROMAN

 

Romanilor, v-o spun de la obraz

Că mândru NU-S, când unii spun în fală

Că eu mă trag din voi, și până azi

Sunt viță-nnobilată, nu barbară,

 

Că stărpea mea mlădiță-i din Traian

Și-n imnul țării-l veșnicesc în toate,

Că al meu sânge-i sânge de roman,

Și nu de dac, netemător de moarte.

 

Voi însă-mi sunteți neam de criminali

Ce-ați jefuit și pustiit popoare,

O haită înarmată de șacali

Ce v-ați întins ca râia pe sub soare.

 

Ce-ați vrut la noi? Doar aur, miere, grâne,

Durere, jale, multă nedreptate,

Femei vă facă poftele hapsâne

Și pâine, circ, distracții, cât se poate.

 

A voastre armii dornice de sânge,

De glorie, mărire și arginți,

De milă n-au știut de-o mamă plânge

Cerându-vă cruțare ca la sfinți.

 

Cu-al nostru aur v-ați nălțat Columne,

Vă știe lumea mari învingători,

Dar ce-ați cătat la noi și-n larga lume

Că nu prea știu să vă fi fost datori.

 

Ne-ați jefuit de aur și de sare,

Și ne-ați robit sub lovituri de bici,

Tot ne-ați furat ce-am strâns cu grea sudoare

Să vă-mbuibați, călăi nemernici.

 

La Roma dus-ați toate-n mare fală

Și-ați petrecut un an în sărbătoare,

Rămas-a țara-n urma voastră goală

Și –n jug de robi ne-ați pus, la grea strâmtoare.

*

Pe cât am fost odată mari și tari

Pe-atâta astăzi eu mă sint un prost,

Că mă fălesc cu voi, niște tâlhari,

Uitând de bunăvoie cine-am fost.

 

Mă ierte Decebalul, preamăritul,

Mă iarte Burebista, Deceneu,

Mă ierte și Zamolxe, nemuritul,

Mă ierte chiar și bunul  Dumnezeu

 

Că i-am uitat o clipă pe străbunii

Ce-au fost Adamii ăstui colț de rai,

Și mi i-am pus în sânge pe  romanii

Ce s-au făcut stăpâni pe-al nostru plai.

 

Eu NU  SUNT  NEAM cu cea adunătură

Venită din apus și răsărit,

Ce taie-n voie, spânzură și fură,

Doar pentr-o soldă-n aur și argint.

 

Eu cred că SUNT URMAȘ DIN NEAM DE DAC,

Ce n-am făcut la alții nici un bai,

Zamolxe, nu Traian mi-a zis să fac

Doar fapte bune, ca s-ajung în rai.

 

A voastră stare, lungă râncezeală,

Clădit-a fost pe moarte și hoție,

Iar cu ce voi vă preamăriți în fală

Eu nu mă fac părtaș, întru frăție.

 

**

Ai mâinile pătate Împărate,

De sângele preabunilor strămoși,

Cu mine-n veci Traiane, nu ești frate,

Ci ucigaș de-ai mei nenorocoși.

 

Te cânte Roma ta, de mi-o socoate

Cât va voi te-nalțe an de an,

Iar ție-ți spun, să știi de-acum nepoate,

CĂ EȘTI UN PUI DE DAC, NU DE ROMAN

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

SUNTEM  DE  VIȚĂ  DACĂ

 

Motto: ,,Noi suntem aicea, în curgerea vremii

Și-n umbra veciei cel drum petrecut

Milenii-troițe tot pus-am ca borne

Ne fie socoată la timpul trecut”

 

Stârpea mea-i o stârpe veche, ce se trage din ciobanii

Ce avut-au stâne-n dealuri, fie-aproape de ceresc,

În cădelnița clipitei ei și-au  tors din caier anii

Tot lungind a lumii zare, întinzându-se-n lumesc.

 

Și așa, în urma turmei, tot trecând spre lumea largă

Au ajuns în necuprinsuri unde pus-au stâlpi de țară,

Cu-a lor vorbă, cu-a lor straie, cu poveștile-n desagă

Vatră și-au făcut pe-acolo, în ce-a vreme milenară.

 

Ei au fost sămânța lumii până-n lunga depărtare

Învățându-i cu-a lor știință și pe alții întâlniți,

De-asta stămoșeasca urmă are înc-asemănare

Cu-nvechitul grai pe care, moșii noștri l-au vorbit.

 

Mai apoi, la Tărtăria, vorbe-n semne încifrate

Ne-au lăsat spre veșnicire bunii noștri înțelepți,

Vadă bine orișicine că din vremuri vechi, uitate,

Lumea a știut că suntem, oameni mândri, buni și drepți.

 

Iar de-a fost să dăm ca vamă viața-n schimbul libertății

Noi ce-am râs în fața morții, pân’ la capăt am tot mers,

De-asta suntem în Columne veșniciți cu prețul vieții

S-arătăm viitorimii, că noi fost-am neam ales.

 

*

Astăzi, dup-atâtea veacuri, când crezut-am c-a mea vână

Vine din străfund de veacuri mărețită și-nstelată,

Unii-mi spun că nu e DACĂ și-apoi încă nici bătrână

Și că sunt o corcitură din romanii de-altădată.

 

Și că-s neam din ceea care adunați din larga zare

I-au urmat prin jaf și moarte pe măriții împărați,

Și-am robit apoi cu sila liniștitele popoare

Ca să fim eroii lumii, lăudați și-ngloriați.

 

Roma încă să ne-aclame, să ne scalde-n bogăție,

Să ne dea moșia DACĂ și averea ei ce-a sfântă,

Ca aici, prin aste locuri, cuibul încă să ne fie,

Să pornim o viță nou, lângă ceea veche, frântă.

 

**

Eu cu cei din astă viță, frați nu fi-voi niciodată

Că nu am, cum ei avut-au, belicoase-apucături,

Nu vreau glorie, mărire, ci o viață așezată,

Cu ai mei trăind în pace și cu ceilalți dimprejur.

 

Eu îmi am în gând străbunii, ciobănind prin jurul lumii

Nu dedați pe la războaie omorând pentru mărire,

De când știu eu sunt aicea, și-mi câștig cel rod al humii

Doar în trudă zilnicită, cu mult drag, cu dăruire.

 

Eu sunt dac și-n străvechime urma încă mi se pierde,

Că de-acolo cea cărare s-a pornit până la mine,

E bătrână a mea viță, iară eu, vlăstarul verde

Prin urmași tot înoi-voi, vița dacă ce-o să vine.

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

VENIȚI  ROMÂNI  LA  SARMIZEGETUSA

 

Veniți români la Sarmizegetusa

Că iarăși se răcește-n vatră spuza

La sacrul foc aprins de-ai mei străbunii,

Puteri să-mi pună-n brațe și în pumnii

Ce scut să-mi stea, în vaierul furtunii.

 

Veniți români să ne vedem cu moșii

Ce carne de Columne-au fost cu toții,

Veniți să-i întrebăm cum mi se moare

Când grija țării-i totul, și te doare

De  piere un viteaz, sau doar o floare.

 

Veniți români la locul înstelat,

Cu jertfă de strămoși, îndestulat,

Veniți de vă luați de-aici putere

Că patria de-acuma iar ne cere

Să fim de veghe vremii, tot mai grele.

 

Veniți români să ne luăm onoare

Din vatra cea mai sfântă, cea în care

Avutu-l-au pe Decebal, viteazul,

Ne spele de rușine iar obrazul

De n-om fi demni  de neamul nostru care

Jertfelnicitu-s-a pe lunga lui cărare.

 

Veniți români, veniți la Zegetusa

Că se răcește-n vatră iară spuza,

Veniți s-o-aprinndem, de ne este vrerea

Să-i dăm acestui neam din nou puterea

De-a fi ce-a fost odată, de demult,

Un  neam viteaz, la astă țară, scut.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

DĂ-NE  DOAMNE

 

În al timpului pomelnic, din istorii vechi, trecute,

Pus-am nume ‘nălțătoare veacurile să le-nfrunte,

Să rămână rând de carte și de-aminte într-un gând

La acei care veni-vor, după mine, rând la rând.

 

Un ZALMOXES, înțelepul, dătător de Legi Bătrâne,

BUREBISTA, ce făcut-a neamul  mare ca o pâine,

DECEBALUS, Jertfitorul, nemuritul din Columnă,

Crucea neamului acesta până-n ziua cea din urmă.

 

Vin la rând vitejii care încropitu-și-au o țară,

Descălecătorii noștri ce din nou ne adunară,

Veghetori să-și țină neamul în hotare, strâns, unit,

Ca în lupte ce veni-vor, fie-n veci, nebiruit.

 

MIRCEA, nume de legendă, scut în vreme de furtună

Stânca tare în viforniți, cu-a sa armie română,

Ne-a arătat că-ntotdeauna zid e dragostea de țară,

Iar de-o porți cu tine-n suflet, ea nicicând nu o să piară.

 

ȘTEFAN, domnul  de poveste, vrednicitul în credință

Apăratu-și-a  Moldova înstelând-o-n biruință,

Ca să știe-aliotmanul că pe-aicea nu-i pustie,

Iar de vii cu gânduri negre, tu rămâi aici, vecie.

 

După el, o bună vreme, ca troițe veghetoare

Domni viteji ținut-au calea secolelor următoare,

Să nu piară în uitare neamul nostru românesc

Ce aici și-a dus sortitul, pe sub umbră de ceresc.

 

Fost-a clipă de lucire într-un veac nebun, VITEAZUL,

Ce-a unit sub al său sceptru, cea speranță, idealul,

De-a fi una, ca odată, vorbitori de-aceeași limbă,

Și pe unde ei sunt încă, țara asta să se-ntindă.

 

Nu ne-a fost sortit atuncea să rămânem strâns uniți,

Dar cea clipă suitoare, din străfundul noastrei minți

A-mplinit-o domnul CUZA, omul drept, cinstit și bun,

Ce-a făcut mica unire, iarăși început de drum

………………………………………………………

De la ei și pân-acuma neamul n-a avut modele

După care să se-nșire și să facă a lui vrere,

Să ne urce-n fala lumii, să fim mari, nebiruiți,

Nu mereu purtând războaie, jecmăniți și înrobiți.

 

Doamne, dă-ne, cum mai dat-ai, mintea noastră de pe urmă

Să fim iar uniți cum fost-am, nu cum suntem azi o turmă,

Și mai dă-ne om în frunte să ne spele de păcate,

Să ne curețe de rele, să ne nalțe-n mândre fapte.

 

Să ne fie în credință pentru neam și pentru vatră,

Să închidă guri spurcate la acei care ne latră,

Să ne pună-n suflet țara și în fală al ei nume,

Ca atunci când ea ne cheamă, să-i fim piatră de Columne.

*

 

Ești nimic, de-n astă viață n-ai fost neamului tău vrednic

Și de încă după moarte nu vei sta într-un pomelnic,

De nu-i fi un rând de carte, sau un nume de aminte

La acei ce vin acuma, ducă veacul înainte.

 

Lasă dar, cât ești în viață urmă lungă, apăsată,

Nobilează-ți clipa vieții mărețindu-te în faptă,

Ca să fii, cu alți de-o seamă, pildă pentru neamul care

Azi e jos și-n suferință, că modele nu mai are.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

ICOANE  PE  ALTARUL  ȚĂRII

 

La altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin

La icoanele ce neamul din vechime mi-l tot țin,

Ele-s ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII mei scoborâtori

Din a ZEILOR  SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.

 

Ei venit-au să ne-nvețe TAINE  VECHI,  necunoscute,

Să fim ÎNCEPUT  DE  NEAMURI  prin ținuturi neștiute,

Să ne ducem limba, portul, datinile pământești,

Și poveștile străbune pân’ la porțile cerești.

 

Să fim DREPȚI, în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,

Iar  în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,

Nemurească-ne COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,

Ca de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.

 

Un ZALMOXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,

Nimănui venit să prade nu rămasu-i-au datori,

Să se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ

E PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.

 

Și că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA  străbună,

Fală încă și mărire la istoria ce-adună

Nume,  fapte de legendă și mărețe întâmplări,

Ce ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.

*

Mă închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate

La icoanele bătrâne din cea vreme de departe,

Când, prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire

Înădeau cărarea vieții și a neamului vecie.

 

Voi, DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI

Tineri domni cu stele-n frunte și în piept cu șapte vieți,

Voi,  SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,

Voi sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.

**

Vin la rând, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă

Ca s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,

MIRCEA, ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,

Ce din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza

 

DEMNITĂȚII noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie

Că suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.

Cinste lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte

Ce mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.

 

***

Vă-ncinstesc a vostre fapte, tinerimea mea română,

Ce cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,

Răscolindu-mi din adâncuri cea  dorință minunată

De UNIRE-N  LIBERTATE, vrerea ALBEI - ÎMPĂRATĂ.

 

A fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare

Limba toată rămânescă și a inimii visare,

Ca-n cuibarul veșniciei să fim una, strâns uniți

Și așa să trecem lumea, în istorii amintiți.

***

ÎNSFINȚITE, VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA  ȚĂRII

Voi ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,

Să trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire

Și uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

VORBESC  CU  MUREȘUL  LA  OARBA

 

Motto: ,, Privind a tale maluri, al nostru suflet plânge,

Că nu demult aicea, au dat obol de sânge

Ostașii țării mele cu dorul țării-n gând,

Atunci când către moarte tu i-am văzut mergând”.

 

Spune-mi !Fostu-ți-a vreodată malul tău roșit cu sânge?

Ori vreo soață, ori vreo mamă, ai văzut c-aicea plânge

După-un soț, copil, ori tată, vamă dată la răboi

Ca a noastră veche viță să trăiască prin eroi?

 

Spune-mi! Au căzut aicea spice tinere în brazdă

Secerate de pe dealuri unde moartea era gazdă?

Îmi văzut-ai schilodiții lăcrimați de-acum o viață

Înșirați pe drumul țării ca mărgelele pe ață?

 

Înroșitu-mi-s-a apa-ți de cel sânge curs șiroaie

De credeai că-i volburată dup-o scurtă sfântă ploaie?

Mirositu-mi-a a moarte zile-ntregi și săptămâni

Malul tău, cu plopi și sălcii ce făcutu-s-au cununi?

 

*

-Greu mi-i Doamne a răspunde, zice Mureșu-ntristat,

Că eu fost-am mal de jertfă pentru sufletul curat

Al atâtor mii de tineri ce aici s-au prăpădit

Sub o ploaie plumbuită, ce din dealuri s-a pornit.

 

Doamne, mulți văzut-au cerul și-a mea apă curgătoare

Cu privirea-ncețoșată, o ostașului ce moare

Pentru țara lui și neamul ce-o rămâne după el,

Că aici, atunci ei fost-au, lance sfântului drapel.

 

Eu i-am pus într-un pomelnic, colo sus, la Monument,

Pe acei căzuți atuncea, ce-au răspuns cu toți: Prezent!

Când, ea, Țara, Muma noastră, ne-a chemat să-i apărăm

Glia sfântă, de pe care nici un pas n-apoi să dăm.

 

De aceea, când îmi treceți, printre aste sfinte dealuri

Înturnați-vă privirea către mine, care-n valuri

Duc de-atuncea-n largul zăii sub al plopilor sobor,

A lor faptă jertfitoare, lumea să le de-a onor.

 

Ei sunt stâlpi de demnitate, de exemple și tărie

Cum se ține în urcare neamul, țara veșnic vie,

Iar de astăzi, pe-a lor cruce o să-mi puneți fir de floare,

Ei vor ști că țara, neamul, nu i-a pus încă-n uitare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

SUB  PLÂNSE  CRUCI  LA  MĂRĂȘEȘTI

 

Motto:,, Sub plânse cruci, de-aducere aminte,

Se  veșnicesc pomelnice de nume,

Iar bravii mei, cât țara-i ține minte

Ne-or ridica în fală și renume”

 

Din când în când, mai trecem prin istorii

Cu fruntea sus și pașii apăsați,

Cu fapte mari, ca făcători de glorii,

De crezul nemuririi avântați.

 

La Baia,  la Nicopole, Rovine,

La Gorăslău, Mărăști și Mărășești,

La Oarba-n deal, îmi știe orișicine

Au fost minuni de fapte vitejești.

 

Că-n dragoste de țară și moșie

Și-n gând mereu cu dorul libertății,

Eroii mei s-au dus în veșnicie

Plătind cel ort cu însăși clipa vieții.

 

Sunt  peste tot pe-ntinsa mea moșie

În cimitire triste, înstelate,

În  alte țări, pe unde nimeni știe

Ei se-odihnesc în locuri ce-s uitate.

 

De-aceea-n zile mari de sărbătoare

Noi ce trăim acum în umbra lor,

La capătâi le punem câte-o floare

Și-n boaba unei lacrimi, dăm onor.

 

Că fapta lor mereu ne-a dat putere

Să viețuim aici printre nevoi,

Să fim și noi, când țara ne-o va cere

Spre veșnicirea ei, mereu eroi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

CU PUMNII  STRÂNȘI

 

JERTFELNICE,  prin veacuri trecător

Cu pumnii strânși de ură și mânie,

Din calde rugi și plâns lecuitor

Făcutu-ți-ai speranță, să mângăie.

 

SMERITULE,  de veacuri răbdător

Cu pumnii strânși de ieri, de azi și mâine,

La  nimenea rămasu-mi-ai  dator

Pentru bucata ta, de-amară, neagră pâine.

 

ROBITULE, de-apururi iertător

Cu pumnii strânși ades a neputință,

În veacuri fost-ai veșnic  truditor

Îndestulat mereu cu suferință.

 

MĂRITULE, de-a pururi stătător

Încovoiat  de-atâta umilință,

Sortit ai fost ca veșnic veghetor

Al ăstui neam de lungă, veche viță.

 

CREȘTINULE,  mereu închinător

La sfintele icoane, cu credință,

La Domnul Dumnezeu biruitor,

La Maica Născătoare-n pocăință,

 

Din spița ta-s și eu, INDURĂTORUL,

Înveșnicit în astă sfântă humă,

PREABUN, SMERIT, CURAT și IERTĂTORUL

A toate câte veacuri îmi dădură.

 

Aicea stau o clipă din vecie

Ca Tine, Iertătorule, pe cruce,

Las de la mine, numai fie bine

Ca-n rai să veșnicesc, când mă voi duce.

 

În mine pus-ai Doamne, toate cele

Ce fac cea viață fie-mi nemurită,

În fapte bune dusă, nu în rele,

Să mărețească clipa cea trăită.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

VOI  BOURI  CU  STELE-N  COARNE

 

Motto: ,,Nu-s mai BOURI cum fost-au altădată

Ținând în coarne stele din ceresc,

S-au dus demult cu  vremea cealaltă,

Vecii să doarmă-n lutul pământesc”

Mircea Dorin Istrate

 

Voi bouri, ce între coarne îmi purtați în mare fală

Stele din înalt cerescuri, dintr-o vreme milenară,

Ca însemne că lumescul de aici, de pe la noi,

Se-mpreună cu cerescul cela dincolo de nori,

 

Voi, aminte ne aduceți de din vremile în care

Noi umblam călcând cu grijă pe a Domnului cărare,

Iar pe-aici, prin aste luturi erau oameni jertfitori

Cu credință-n cela cuget și la nimenea datori.

 

Ei aveau în a lor frunte nenficații domni de țară

Netemuți de coasa morții când gândeau, că-n vreme iară

Pentru-a țării libertate, vamă da-vor pentru ea

Viața lor, ce pentru-a țără, merită așa ceva.

 

Noi, așa am stat aicea de din timpuri vechi, bătrâne,

Vremi prelungi și-mbucurate din veciile străbune,

Înădind pe-aicea viața scursă-n maluri de credință

Cu descălecătorii ce-n vremuri, ne-au purtat spre biruință.

*

Azi, doar vechile hrisoave ce-s de-acuma prăfuite

Mai vorbesc de voi cei care fost-ați vremuri plămădite,

Din cea dragoste de țară și de neamul cela care,

Fostu-mi-a jertfelnicie pe a timpului cărare.

 

În a cronicilor file, în Columne și în luturi

Voi ați fost învrednicire la acele începuturi,

Ce și-acum, când în aminte ne gândim cu drag la voi,

Vă-ncinstim c-o lăcrimare, marii noștri, dragi eroi.

 

Au pierit demult bourii purtători de stele-n coarne,

Domnii ceia dinceputuri ce-au știut ca să ne toarne

În a sufletului cupă dragostea de neam și țară,

Ca cel simț al libertății niciodată să nu piară.

 

Azi,  le-aducem închinare, purtătorilor de cruce,

Când gândim c-au fost odată mari troițe-ntr-o răscruce

De istorii, când voit-au din a lor înțelepciune,

Să ne facă țară nouă, ici în margine de lume.

 

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

&&&











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu