ȘTEFAN DUMITRESCU: CRONICA LITERARĂ LA CARTEA DE „CÂND ALBASTRA NOAPTE” , A DOAMNEI ELENA ARMENESCU

 

ȘTEFAN DUMITRESCU: CRONICA LITERARĂ LA CARTEA DE  „CÂND ALBASTRA NOAPTE” , A DOAMNEI  ELENA ARMENESCU

 

Am lecturat de două ori cartea  de poezie „Când albastra noapte” a doamnei Elena Armenescu, apărută la Editura Neuma din Cluj, având o grafică  inspirată.  După lectura cărții am simțit nevoia să amân un timp scrierea Cronicii astfel ca emoția și gândurile născute de poezie doamnei Elena Armenescu să se decanteze în sufletul și în mintea  mea.  Cum lucrez de 20 de ani la un Proiect în care mă încăpățânez să cred, acela al alcătuirii unui Antologii a Generației 70 realizez că Elena Armenescu este una dintre poetele importante ale acestei generații risipite și pe nedrept marginalizate. Generația 70 este formată din scriitorii care au debutat în revistele literare ale anilor 1970.  Este generația subsemnatului, pe care mărturisesc că o iubesc și cu care mă simt solidar. De aici nevoie profundă de a-i aduna pe poeții (și apoi și pe prozatori) acestei generații într-o carte. Este un fel de a-ți căuta identitatea și de a te înrola într-un destin colectiv, de a intra în cursul unui sens istoric.

 

     Generația 70 a venit în istoria literaturii române imediat după glorioasa generație 60 a lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, generație care a avut norocul să apară în istoria acestui neam într-o perioadă fastă, după ce s-a produs dezghețul cultural  al anilor 1960-1965. De aceea ea a fost așteptată cu brațele deschise, și  atât de iubită această generație, tocmai pentru că era nevoie de înnoire în cultura română, de un nou suflu în poezia românească. Pentru că ea venea după 20 de ani de  proletcultism, și aducea în cultura români un suflu nou, dătător de speranțe. De aceea a și fost generația cea mai susținută, cu cea  mai largă și profundă deschidere către sufletele  românilor, și cea mai receptată de generațiile tinere

 

    .  Când a venit în literatura generația noastră, a 70-zeciștilor, nici nu am apucat să ne trezim bine, că cenzura a căzut asemenea unei ghilotine peste sufletele și mințile noastre. Apoi dacă poeții generației 60 au avut norocul ca după terminarea facultății să lucreze la revistele de cultură și în edituri, fapt care i-a făcut să fie o generație unită, și să trăiască din plin Conștiința generație lor, poeții generației 70 s-au trezit deodată profesori  aruncați în orașele și comunele patriei.

 

     Așa se explică de ce generația 70, o generație risipită și marginalizată, n-a avut conștiința existenței ei, nu mai vorbim de conștiința unității ei, de ce nu a fost solidară și de ce este o generația atât de puțin cunoscută. O Generație a nimănui, care abia de acum încolo urmează să fie descoperită…  Privind din perspectiva timpul înțelegem bine drama acestei generații abandonate, într-un peisaj insular, în care fiecare s-a descurcat cum a putut. Aceasta  încercare aspră la care a  fost supusă generația 70, atunci când  se va trage linie și se va vedea ce a  adus și ce a lăsat în literatura română, s-ar putea să descoperim uimiți că ne aflăm în fața unei mari generații, care a îmbogățit cultura română poate mai mult decât generația 60. Până atunci însă  poeții generații 70 ar trebui descoperiți, studiați și promovați, așa cum s-ar cuveni. Și cine ar putea să facă mai bine lucrul acesta decât  poeții și scriitorii acestei generații.

 

 Unul dintre poeții talentați și importanți ai generații 70 este doamna Elena Armenescu. De aici începe cronica noastră.

 

 

UN UNIVERS POETIC CA UN CIREȘ ÎNFLORIT

 

    Aplecându-ne  asupra poeziilor acestui volum, încercând să le cuprindem într-o „viziune și un sentiment” vom spune că vedem în fața ochilor un văzduh-sărbătoare, încărcat de flori, de păsări, de triluri de ciocârlii, de miresme adormitoare, de curcubee care te fascinează,  care ne îmbată și care ne cuprind pe nesimțite într-o vrajă divină, plină de melancolie. În acest cosmos baroc, dragostea este lumina care leagă toate elementele între ele, pătrunzându-le, înnobilându-le. Am spune că această comunicare-imbrățișare care pătrunde cosmosul poeziei doamnei Elena  Armenescu te învăluie asemenea unei simfonii. Poeta ne dezvăluie această cheie a universului poetic chiar din prima poezia a volumului , în care vedem filozofia demersului ei poetic și  Ars poetica creației sale. Pentru aceasta o reproducem în întregime primul poem al volumului.

 

Dialog cu inima

 

Când este-n cer atâta sărbătoare, /

Și valul înspumat aduce dor pe mare,

Am întrebat inima, în noaptea de cleștar,

Tu, cum zidești arcade în mărgăritar?

 

Când pescărușii se-ndreaptă lin spre nor,

Ori cad fulgerător în valul unduios, trecător,

Freamătul tău devine zbucium, înflăcărare,

Miresme exotice adună gânduri pe cărare.

 

Când luna tace, acolo în depărtările-i reci,

Îndrăgosti:ii, pătimaș șoptești ode pe poteci,

Tu, însingurată inimă în umbra înserării,

De ce invoci nuntiri spre-ntinsul mării?

 

Inima încercată! de prea multe ori rănită,

Care din naştere iubirii-ai fost menită,

Printre grăbite foşnete, aud cum îmi șoptesti:

– Până la ultima zvâcnire, tot ai să iubeşti!          ( Dialog cu inima) ”

 

   Cu fiecare vers și cu fiecare poem  Elena Armenescu zidește arcade de mărgăritar. Cer, sărbătoare, valuri înspumate, pescăruși care se se-ndreaptă lin spre nor, inima, îndrăgostiții pătimași șoptesc, luna tace, depărtările sunt cuvintele și  elementele care alcătuiesc universul ascensional luminos, sărbătoresc al poeziei. Asemenea  Mamei-pământ în centrul acestui univers imens și foarte bogat, subliniem această dimensiune a poezie Elenei Armenescu, bogăția și senzualitatea, este Inima (concept abstract, dar și generator de senzualitate și de afectivitate). Ea este izvorul iubirii, dar și astrul în jurul căruia gravitează universul poetic al doamnei Armenescu,  cea care  generează mișcarea ascensională, senzuală, țipătul profetic către Absolut și Divin al poeziei. Ca-n  strofele pe care le redăm mai jos:

 

„Inima încercată! de prea multe ori rănită,

Care din naştere iubirii-ai fost menită,

Printre grăbite foşnete, aud cum îmi șoptesti:

– Până la ultima zvâcnire, tot ai să iubeşti!          ( Dialog cu inima)

 

„Iubirea-i înălțare Iubirea pământeană nu-i cădere,

ci înălțare, Iubitule, hai! în miresme să-i zidim altare!

Lasă incandescența inimilor să vorbească,

Răscolitor, noi înțelegem limba îngerească    (Iubirea-i înălțare) ”

 

 Așadar iubirea este înălțare nu este cădere,  inima și iubirea generează incandescența eului și a trăirii poetice. Iubirea este ce acare ne înalță în lumea divină unde  comunicăm cu îngerii.

 

 Puterea dragostei de a da viață și de a înflori ființa umană și lumea este  nemărginită. Ea este asemenea sevelor calde și fertile care vin din adânc și care împrimăvărează ființa și lumea. (superbă metaforă și frumos cuvânt, a împrimăvăra). De altfel poeta are această vocație și voluptate, am spune, de a crea noi cuvinte, generând o corolă de sensuri, pornind de la substantivele și versurile care sunt teme importante ale poeziei ei, pictând adevărate ceruri de inflorescențe

 

La  ceas  când mugurii  pe  ram ,

Plesnesc  de atâta  gingășie ,

Î n g e r i i  î ș i f a c  c u l c u ș s u b g e a m ,

Z e f i r u l d i n s p r e m u n t e î i a d i e . . .

………………………………………………………

 

M i r e s m e a l b e n e  î n c o nj o r ,

S t â r n i n d  a u r ă r i i l e d i n  f i r e ,

V ă d  t u f ă î m b uj o r a t ă  d e b uj o r ,

P r e g ă t i t o a r e , v e s t i n d u – n e i u b i r e . (poezia „Împrimăvărare)

 

  Universul  poeziei Elena Armenescu, imens, bogat, profund, înmiresmat, plin de gingășie, de sfințenie este străbătut de miresme care-l înconjor, născând  bogăție și strălucire, aurăriile din fire,  este hrănit din izvoarele care vin din adâncul ancestral de iubirea, care  în poezia doamnei Elena Armenescu este substanță, dar și irizare, auroră boreală, ca în poemul de mai sus.

 

  Asemenea lui Lucian Blaga poeta slăvește cu pioșenie clipa, căci în fragmentul acesta condensat de timp există toate lucrurile și ființele, văzute și nevăzute, în primul rând iubirea,  care se materializează prin ritualuri sacre, ritualuri care înalță dragostea la Dumnezeu. Acolo de unde izvorăște, căci în nivelul divin trăiește și pulsează inima poetei.

 

Legat în lanțuri, un fioros zăvod,

Hămăie în umbra așteptării, supărat,

Pe strada mea cu nume de voievod,

Aștept iubitul să vină tainic, pe-nserat…

 

La ritualul pregătit în ani fecunzi,

Demult, întru desăvârșire aleasă,

Prin rugăciune, știința să ascunzi,

În sinea ta cui vrei să fii mireasă…  (poemul „Laudă clipei„)

 

   Dragostea este  universul, dragostea este temelia existenței, este substanța care dă conținut tuturor lucrurilor, ființelor și stărilor. Asemenea filozofilor antici care puneau la baza lumii focul, poeta pune la baza existenței și a universului iubirea

 

M e r g  p e  n i s i p u l  p r i e t e n o s , u m e z i t

D e v a l u r i l e c a l d e , c a l m e , l i n i ş t i t e ,

S i c â t  e  z a r e a , p â n ă  l a  z e n i t ,

S u f l e t u – m i t o t c e r u l  î l  c u p r i n d e . . .

 

P r i v e s c  a p o i  u r m e l e p a ş i l o r , f o r m a ,

A m p r e n t a  t ă l p i l o r ,  f l o r i  d e  s e r a i ,

S e  a s e a m ă n ă  c u  c o n t u r u l , c u  n o r m a

P i c i o r u l u i E v e i , l a  a l u n g a r e a  d i n  r a i .

 

F o r m a a s t a  c i u d a t ă , m i s t e r i o a s ă ,

M ă  d u c e  f u l g e r ă t o r  l a i m a g i n e a  e i ,

C â n d  p l e c a  a m ă r â t ă , n e p u t i n c i o a s ă ,

D i n P a r a d i s , d i n g r ă d i n a  d r a g o s t e i .

 

    La marele poet Vasile Voiculescu am mai întâlnit această propensiune a spiritului către senzorialul din lucruri. Această mângâiere cu buricele degetelor eului poetic a lucrurilor și ființelor, a pământului, a florilor, a luminii, a iubirii, a melancoliei, a zbaterii eroice a inimii care iubește. Aceasta sete de adânc, de contopirea cu izvorul existenței. Iubirea poetei, calea regească  pe care Elena Armenscu o străbate de la prima poezie a volumului până la ultima,  în setea de a căuta adevărul și absolutul, demers al  iubirii arzânde, când ființa ajunge pe fundul lumii, la începutul timpului. Unde  iubirea plonjează în mit, unde Poeta se regăsește pe sine cea eternă, de la începutul timpul, când  era Eva. Eva  din care s-a născut întreaga lume, Eva cea care prin iubire a născut veșnicia Omului, propria sa eternitate.

 

Imaginea aceasta a Evei, de  un omenesc, de o măreție și umilință extraordinare este antologică :

 

F o r m a  a s t a  c i u d a t ă , m i s t e r i o a s ă ,

M ă  d u c e  f u l g e r ă t o r  l a  i m a g i n e a  e i ,

C â n d  p l e c a  a m ă r â t ă , n e p u t i n c i o a s ă ,

D i n P a r a d i s , d i n g r ă d i n a  d r a g o s t e i .

 

    Iată un superb tablou care ne evocă seara românească plină de vrajă din Sara pe deal”. Subconștientul  poetei își afundă rădăcinile în memoria colectivă a acestui neam. Cât de subtil și românesc  surprinde poeta acea  atmosferă plină de mister, de căldură și de iubire a serilor din  viețile strămoșilor noștri

 

S e a r a d e S â n z i e n e

 

A m u r g u l , s e – a n i n ă t a i n i c  î n  t e i ,

Va l e a  î n c ă  s e – n g â n ă  c u  a s f i n ț i t u l ,

E u  a r d  n ă p r a z n i c  î n p â n z a  d r a g o s t e i ,

P o r n e s c  n a u c ă  s ă – m i c a u t  i u b i t u l .

 

A s t ă  n o a p t e  n u – i  v r e m e  d e  d o r m i t ,

E  v r e m e a  c a î  m p r e u n ă c u d o r u l

S ă  f a r m e c  t a i n i c  p e  a l  m e u i u b i t ,

O r i u n d e s – a r a f l a , c ă l ă t o r u l . .. („Seară de Sânziene)

 

    În poezia doamnei Elena Armenescu, Eva, Afrodita, femeia este  izvorul iubirii, ea cu misterul și dulceața ei nesfârșită, este cea care-l farmecă  pe iubit. Care generează iubirea din care au răsărit și au crescut toate :

 

„A s t ă  n o a p t e  n u – i  v r e m e  d e  d o r m i t , /

S ă  f a r m e c  t a i n i c  p e  a l  m e u i u b i t„.

 

 Iubirea este trăită la cel mai înalt nivel, când ființa topită de iubire, atinge starea inefabilă a incandescenței :

 

„E u  a r  d n ă p r a z n i c  î n  p â n z a  d r a g o s t e i ,

P o r n e s c  n a u c ă  s ă – m i c a u t  i u b i t u l . ”

 

   Dacă Dragostea  este izvorul  care a  născut toate lucrurile și ființe  din universul baroc al poeziei doamnei Elena Armenescu, tot ea este cea care dă farmec regnurilor, luminii, aerului, pământului, vântului. În ierburile înalte, lângă Sânziene, în taină se săvârșește ritualul iubirii. Numai trecând prin focul dragostei, după săvârșirea  ritualului ancestral ni se deschid porțile cerului. Adică atunci vom avea acces la nivelul divin, unde ne regăsim în Dumnezeu. O dată ce Dumnezeu este Iubire, iar noi suntem născuți din iubire.

 

Î n t r e i e r b u r i – n a l t e , l â n g ă s â n z i e n e

N e – o m a ș e z a s u b l u n ă , r â z â n d ,

A s c u n ș i  d e  l u m e  ș i  d e  i e l e  r e l e ,

Au d  c a l u l n ă z d r ă v a n  n e c h e z â n d .

 

E  s e m n  c ă  s e  d e s c h i d e  c e r u l . . .

P e  r a z e  d e  l u m i n ă  î n g e r i i  c o b o a r ă ,

A f l a – n e – v o r  î m b r ă ț i ș a ș i , m i s t e r u l

Va  f a c e  s ă  n e  c r e a s c ă  a r i p i  i a r ă . . .

 

Poezia Elenei Armenescu este rugăciune, îmbrățișare cu materia, cădere sub formă de îngeri în adâncul abisal al ființei,  risipire  a eului în mister, și urcare din nou la Dumnezeu :

 

„E  s e m n  c ă  s e  d e s c h i d e  c e r u l . . .

P e  r a z e  d e  l u m i n ă  î n g e r i i  c o b o a r ă ,

 

Regatul dragostei, matca în care iubiții devin Unu topiți de iubire este noaptea, (subconștientul, adâncul, tărâmul de dincolo, irealul ) când marginile lucrurilor se estompează, când limitele dintre noi dispari, și când redevenim ce am fost la început, mister și magmă :

 

„Noapte mult visată, noapte ireală,

Suntem fluturi de argint ce ating

Văluri plutitoare din era abisală,

Printre cristale mii, feeriic anotimp!  (poemul „Sublimul nopții”

 

Ritmul devine ludic, săltăreț, lumea se umple de  cireși înfloriți totul este un vis, ajungem astfel vrăjiți de dragoste în Câmpiile Elizee :

 

„În astral

 

Colindam fericită până-n zori,

În vis, livezile cireşilor înfloriţí,

Eram poate în Japonia, ori,

În Câmpiile Eliyzee, treziţi…

 

Albul strălucitor al petalelor,

Cu irizări multicolore, vii,

Fără glas şoptesc oamenilor:

Înlănțuiți-vă ca nişte copii! ” (poemul „În astral”)

 

„Ea, care a fost pătrunsă de focul iubirii, care a băut până la fund voluptatea dragostei, care a luminat cu sufletul ei universul interior al misterului, ea, poeta care a cunoscut că Adevărul ultim al vieții care este Iubirea (Dumnezeu) ca o concluzie a întregii vieți, ne îndeamnă să ne lăsăm topiți de vraja iubirii, înlănțuiți, când devenim Unul, adică Dumnezeu) :

 

„Fără glas şoptesc oamenilor:

Înlănțuiți-vă ca nişte copii! ” (poemul ”

 

Da, numai iubirea este cea care ne ajută să ne regăsim starea inițială a purității când devenim copii.

 

„Supremul bun

 

Cu brațele mele de copil duios

Prindeam mieluțul cel mai frumos

Atingerea lui mă înălța spre Dumnezeu

Pentru ca iubirea era cu mine mereu „(Supremul bun)

 

    Iubirea este supremul bun, valoarea absolută, puritatea care ne scufundă în tainele copilăriei, cea care ne înalță spre Dumnezeu.

 

    După lectura poeziilor Elenei Armenescu  te scufunzi într-o stare de reverie și de melancolie dulce amară adâncă. Puțini poeți au darul de a atinge cu sufletul miezul lucrurilor, de a se căuta pe sine pe colinele lumii și ale cosmosului și de a se găsi în singurătatea sufletului plin de iubire. Sufletul îți este bogat, bucuros, trist și profund, deschis asemenea unei corole care se înalță la cer. Îmi vin în mintea poemele Emiliei Dikynson, cea mai mare poetă americană, tot o poetă  a iubirii.  Și nu pot să nu mă  gândesc că mă aflu în fața unei cărți de poezii profundă și vastă  ca un ecoul care se întoarce  în adâncul sufletului tău. Și mai știu că mă aflu în fața unei mari poete care abia de acum încolo urmează să fie descoperită.

 

14 04 2020 Stefan Dumitrescu