Ben Todică - EU SUNT OMUL MUNCII ȘI FAPTELOR MELE

 

EU SUNT OMUL MUNCII ȘI FAPTELOR MELE - IMPOSIBIL DE EGALAT?

 

România nu mai există?

România nu mai există? Sau există doar lipită de expirarea unui imperiu de care a fost cândva hipnotizată - sau, mai bine zis, de care conducătorii ei au lăsat-o hipnotizată?

Algoritmul natural al prăbușirii imperiilor m-a făcut să înțeleg un lucru simplu: eu nu sunt aici pentru țelul altcuiva. Sunt aici pentru credința mea, pentru munca mea și pentru faptele mele.

Rolul meu nu este să mă aliniez cu simplificarea unui sistem care spune: profită acum, trăiește azi, salvează aparențele cu încurajări financiare, promovează ceea ce aduce bani și amână falimentul inevitabil al unei obsesii - aceea a clasei aflate la control de a nu pierde puterea.

Dar lanțul prăbușirii începe de la cap.

Când fondurile dispar, când administrația nu mai poate susține ceea ce a promis, serviciile locale - apa, sănătatea, electricitatea, educația, transportul, comunicațiile - ajung, unul câte unul, în mâinile particularilor. Iar acolo unde unii văd salvare, alții văd oportunitatea îmbogățirii.

Se vând, se concesionează, se privatizează. Chiriile cresc. Costurile cresc. Iar mecanismele care ar trebui să protejeze omul obișnuit se subțiază încet, aproape pe nesimțite.

Și atunci mă întreb: Mai are importanță că am muncit toată viața? Mai are importanță că am încercat să fac lucruri bune?

Poate că da. Dar depinde de locul în care m-am născut, de familia din care vin, de oamenii cu care sunt în relație și, mai ales, de felul în care înțeleg să-mi trăiesc rolul în această lume.

Dacă simt ceva pentru aproapele meu, atunci nu pot rămâne indiferent la bunăstarea și demnitatea existenței lui. Altfel, ce valoare mai are munca mea?

..........................

Când se clatină o lume

Istoria ne arată că, atunci când un sistem se clatină, apar și formele lui cele mai întunecate. Se deschid cazinouri. Se dezvoltă prostituția. Crește criminalitatea. Se cumpără influența. Prosperă cei care știu să controleze poliția, justiția, administrația și frica.

Iar omul obișnuit?

Majoritatea oamenilor nu cer prea mult. Vor o viață liniștită. Vor o casă, o familie, o pâine, un loc de muncă, poate o vacanță și câteva seri fără teamă. Nu tuturor le pasă de cruzimea politică prezentată zilnic în media. Nu toți vor să urmărească circul de pe ecrane. Unii pur și simplu vor să trăiască. Internetul, despre care ni s-a spus că va fi instrumentul emancipării, poate deveni și o caracatiță a dependenței, a manipulării și a controlului. Iar dacă ai reușit să te îmbogățești într-o democrație tânără, apare tentația de a-ți apăra averea cu orice preț.

Averea - secretul!

Clasa de mijloc este învățată să iubească banul și să creadă că fericirea poate fi măsurată prin ceea ce posedă. Și merge înainte. Lacomă. Încrezătoare. Spălată pe creier sau, poate, doar speriată că ar putea pierde ceea ce a câștigat.

........................

Nu ne putem agăța de lumea care moare

Suntem cu toții unici. De neegalat. Dar nu prin ceea ce spunem despre noi, ci prin ceea ce facem cu ceea ce ni s-a dat. De faptele noastre depinde direcția în care le îndreptăm. Avem uneori senzația că lumea familiară nouă se prăbușește și, în disperare, ne agățăm cu dinții de ea.

Nu vă mai agățați, vă sfătuiesc.

Schimbarea este inevitabilă. Rolul nostru nu este să o oprim, ci să ne adaptăm fără să ne pierdem sufletul și să ne împlinim datoria față de aproapele nostru. Generația nouă vine cu ideile ei. Le încastrează cu talent în ruinele lumii vechi și merge înainte, de parcă cineva ar regiza din întuneric evenimentele de pe Pământ. Și atunci apare întrebarea mea nebunească: Dacă nu Dumnezeu, așa cum ni L-am imaginat noi, conduce această mare piesă, atunci cine?

Există oare o inteligență mai sofisticată în afara planetei care experimentează cu sufletele noastre? Suntem întrerupți intenționat de la evoluția spirituală pentru a lăsa loc unei noi repetări? Pentru a o lua mereu de la început?

..........................

Suntem cobaii cui?

Care este, de fapt, scopul nostru? Să creștem intelectual și spiritual? Sau să producem cât mai multe spectacole, cât mai multe versiuni ale aceleiași mâncări, servite mereu sub altă denumire?

Uneori am impresia că suntem prizonierii unui sistem din care nu putem ieși. Ca și cum cineva, undeva, nu dorește ca omul să afle că Pământul este rotund. „La ce să-l lăsăm pe om să afle adevărul?” „Cine ești tu?” „Ce cauți tu aici?” Un fel de inchiziție cosmică.

Suntem închiși într-o cușcă și, din neputință, ne complacem. Ca să uităm de rolul nostru, de muncă și de faptele pentru care am fost creați, ne jucăm. Ne jucăm de-a mama și de-a tata. De-a războiul și de-a pacea. De-a fericirea și de-a mizeria. De-a durerea și de-a dragostea.

Schimbăm rolurile între noi și jucăm mereu o nouă piesă. Dumnezeu cu Satana. Femeia cu bărbatul. Canibalul cu victima. Criminalul cu polițistul. Victima cu călăul. Le luăm cu rândul. Și pe rând.

Suntem un sac de emoții, de trucuri și de șmecherii.

Dar cât de jos putem coborî? Și, mai ales: Cobaii cui suntem?

...........................

Poveștile care devin realitate

Ni se spun povești. Apoi poveștile devin realitate. Suntem pregătiți încet pentru infern, pentru calvar, pentru următoarea criză, următorul război, următoarea frică. Suntem mutați de la o civilizație la alta, de la o promisiune la alta. Și mă întreb: Este Pământul o școală pentru creșterea noastră? Sau este o seră în care sunt cultivate suflete pentru un mare aprozar divin promis nouă de mii de ani?

Ne sunt create, iar și iar, situații de violență și rasism, apoi ni se spune că acestea sunt lecții de creștere morală. Dar unde este lecția finală? Unde este soluția? Unde este momentul în care spunem: Am învățat. Acum mergem mai departe.

De ce omenirea repetă aceleași păcate? Război. Putere. Răzbunare. Ură. Discriminare. Lăcomie. Și din nou război. Ca și cum am fi epuizat toate experiențele posibile din Univers și am fi condamnați să repetăm aceeași piesă pe aceeași scenă.

Poate că „învățătorii” noștri sunt limitați. Poate sunt prea obosiți. Poate au uitat și ei lecția. Poate că ar trebui pensionați și înlocuiți cu alții - mai progresivi, mai înălțători, mai capabili să ne arate ieșirea.

...........................

Eu sunt omul muncii

Și atunci mă întorc la întrebarea de la început. Eu sunt omul muncii și al faptelor mele? Sau sunt doar un om epuizat, folosit ca erou al generației mele și apoi abandonat pentru a face loc unei noi generații de sacrificiu?

O nouă generație care vrea și ea să trăiască. Să simtă. Să încerce. Să cadă. Să se ridice. Să creadă că experiența ei este unică. Și poate că așa trebuie să fie.

Fiecare generație vrea să urce în propriul ei ringhispil al vieții. Vrea să se dea mare. Vrea să guste amețeala. Vrea să creadă că ea a descoperit lumea. Iar bătrânul, cel încercat, rămâne jos și privește. Uneori este ignorat. Alteori este considerat depășit. Dar poate că tocmai el a văzut ceva ce ceilalți încă nu au văzut.

..................

Istoria nu trebuie să dispară

Poate acesta este unul dintre motivele pentru care memoria și istoria devin atât de incomode. Omul care își cunoaște trecutul este mai greu de manipulat. Cel care nu-și cunoaște trecutul poate fi convins că orice nouă poveste este adevărul absolut. Și atunci manipularea continuă. Pe arena globală. Cu tehnologie. Cu spectacol. Cu frică. Cu promisiuni. Și, culmea, o trăim uneori cu plăcere. Ne imaginăm supereroi.

Astăzi suntem cu toții supereroi. Odinioară, în comunism, eram cu toții egali. La fel de săraci. Astăzi nu mai suntem la fel de săraci. Dar poate că uneori suntem la fel de captivi. Doar denumirea cuștii s-a schimbat.

..........................

EU CONTINUI

Și totuși… Eu continui. Pentru că nu vreau ca munca mea să fie anulată de timpul în care am trăit. Nu vreau ca faptele mele să dispară doar pentru că o altă generație a venit să-și joace propria piesă. Nu vreau să-mi abandonez memoria. Nu vreau să-mi abandonez întrebările. Nu vreau să-mi abandonez România. Poate că nu pot opri prăbușirea imperiilor.

Poate că nu pot schimba direcția lumii. Poate că nu pot răspunde la întrebarea cine trage sforile. Dar pot să-mi fac partea mea. Pot să muncesc. Pot să scriu. Pot să filmez. Pot să-mi păstrez memoria. Pot să-mi respect aproapele. Pot să las în urma mea ceva care să spună: Am fost aici. Am văzut. Am muncit. Am încercat. Și nu am renunțat.

Eu sunt omul muncii și al faptelor mele.

Poate că ele nu sunt imposibil de egalat. Poate că vor fi depășite.

Și asta ar fi, de fapt, cea mai frumoasă victorie.

Dar până atunci…

EU CONTINUI.

SUNT OMUL MUNCII ȘI AL FAPTELOR MELE - IMPOSIBIL DE EGALAT… ÎN RINGHISPIL!

Amețit sau treaz, mă întreb:

UNDE-I ROMÂNIA?

Ben Todică