Maria Diana Popescu - Unde sînt petițiile împotriva unui individ...

 

Unde sînt petițiile împotriva unui individ care și-a descărcat public vezica peste minori?

Maria Diana Popescu

Editoriale

05 Octombrie 2026

 

Moralitatea selectivă a „progresismului” de ONG și agenda libertinajului de consum

Trăim în epoca de aur a paradoxului social, o perioadă în care educația modernă și tolerantă nu se mai măsoară în numărul olimpicilor la matematică, în calitatea manualelor sau în dăruirea profesorilor, ci în vigilența ideologică a activiștilor de serviciu. Cel mai recent studiu de caz din spațiul mioritic ne oferă o mostră absolut savuroasă de ipocrizie civică, un monument de „moralitateˮ selectivă unde indignarea se activează strict pe bază de algoritm progresist și se stinge instantaneu cînd realitatea devine prea... fluidă pe scenă. Cu puțin timp în urmă, filiala autohtonă de arbitraj moral cunoscută sub numele de Declic a intrat în alertă de gradul zero. Pericolul era iminent, iar dușmanul trebuia anihilat: Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Bacău a îndrăznit, la venerabila aniversare a 105 ani de existență, să îl invite pe Dan Puric. Monstrul! Naționalistul! Ortodoxistul! Imediat s-au ascuțit tastaturile de la corporație, s-a redactat de urgență o petiție pe platforma „Campania Mea Declic” și s-a cerut, cu spume la gură și aer de inchizitori moderni, retragerea imediată a invitației. De ce? Pentru că discursul lui Puric ar fi incompatibil cu „valorile unei educații moderne și tolerante”.

Tradus din limba de lemn a ONG-ismului de import, finanțat generos din afară de diverse rețele globale de reeducare, aceste „valori” presupun, de fapt, o educație complet golită de identitate. O educație seculară, deconstruită, unde tradiția e privită ca o boală venerică, iar spiritul național ca o formă gravă de extremism. În această logică strîmbă, tinerii nu trebuie să audă despre rădăcini, istorie sau morală creștină, ci trebuie lăsați liberi. Însă tipul de „libertate” promovat de acești arhitecți ai noului val deconstructiv, nu este altceva decît o mască poleită pentru un libertinaj agresiv, menit să anestezieze spiritul critic al noii generații.

Nimic nou sub soarele corectitudinii politice. Cenzura cu zîmbet tolerant și pumnul în gura tradiției românești au devenit sport național printre progresiști. Însă spectacolul devine de-a dreptul grotesc și de o ironie sfîșietoare cînd mutăm reflectorul de pe scena simandicoasă a liceului din Bacău pe o altă scenă a Capitalei, cea de la Arenele Romane, unde, în cadrul unui concert care a strîns mii de adolescenți, un pierdut reprezentant al noii subculturi urbane promovate intens pe toate canalele, trapperul Ian, a decis să redefinească noțiunea de „artă contemporană” și libertate de exprimare. Într-un delir indus vizibil de substanțe interzise, artistul s-a ușurat la propriu, urinînd de pe marginea scenei direct peste publicul format, în bună parte, din minori. Un gest profund modern, cu deschiderea europeană, indiscutabil tolerant și, mai ales, extrem de eliberat de dogmele prăfuite ale bunului-simț. O manifestare pură a libertinajului pe care anumite curente îl cultivă subtil în rîndul tinerilor: distrugerea oricărei bariere de decență, glorificarea viciului și transformarea degradării în act de rebeliune culturală.

Și acum, întrebarea de un milion de puncte (sau de euro-fonduri primite prin conturi obscure): unde a fost reacția Declic? Unde au fost petițiile fulminante împotriva idolatrizării unui individ care își descarcă vezica peste fețele copiilor? Unde s-a ascuns îngrijorarea societății civile pentru traumele, siguranța și degradarea morală a acestor minori? Cum de nu a mai emis nimeni comunicate de presă despre „valorile incompatibile” ale unui drogat cu pretenții de formator de opinie pentru tînăra generație? Liniște. O liniște asurzitoare, întreruptă doar de clipocitul viral de pe TikTok și de zgomotul cătușelor puse, cu mare întîrziere și doar la sesizarea din oficiu a poliției, pe mîinile trapperului reținut pentru ultraj contra bunelor moravuri. Doar pentru 24 de ore.

Ipocrizia nu se oprește la nivel de ONG. Acest incident a scos la iveală un simptom mult mai profund și mai dureros în rîndul unei bune părți a părinților moderni. Asistăm la un paradox moral de-a dreptul halucinant: cînd Ministerul Educației a emis ideea de a reintroduce uniforma școlară, grupurile de părinți de pe WhatsApp și rețelele sociale au explodat. S-au organizat revolte virtuale, s-au invocat traumele comunismului, s-a strigat că „se îngrădește personalitatea copilului” și că se atentează la bugetul familiei pentru o bucată de pînză standard. Îmbrăcămintea decentă la școală a fost tratată ca o agresiune totalitară. În schimb, cînd un idol al aceleiași generații de copii urinează de pe scenă peste tineri, aceiași părinți, altfel extrem de vocali cînd e vorba de drepturile odraslelor, au fost loviți de o muțenie subită. Brusc, n-a mai protestat nimeni. N-au mai existat marșuri, n-au mai existat scrisori deschise adresate organizatorilor sau autorităților. Degradarea biologică și morală livrată la sticlă sau live a fost tratată ca un simplu „accident cultural” din afara bulei lor, un zgomot de fundal peste care se poate trece cu un scroll nepăsător pe telefon. Este mult mai confortabil să te bați cu birocrația de la minister pe tema unei veste școlare decît să deschizi ochii și să vezi ce mizerie ideologică și comportamentală curge direct în căștile copilului tău, cu propria ta complicitate tacită.

Adevărul este că acest libertinaj nu apare de nicăieri. Este cultivat și tolerat tocmai pentru că o masă de tineri fără repere, dependenți de senzații tari și lipsiți de discernămînt moral, este mult mai ușor de manipulat și de înregimentat în noile dogme globale. Un tînăr care îl ascultă pe Dan Puric s-ar putea să pună întrebări incomode despre suveranitate și valori. Un tînăr care acceptă să fie urinat de un trapper pe post de divertisment este deja anesteziat, gata să înghită orice directivă ideologică fără să crîcnească. Concluzia este pe cît de simplă, pe atît de sumbră: în noua ordine morală pe care ONG-urile de carton și pasivitatea parentală încearcă să o impună, ești considerat un pericol public dacă îndemni la decență și tradiție, dar ești trecut la rubrica „artă modernă” dacă urinezi pe public. Dacă Dan Puric ar fi vrut să fie primit cu aplauze de Declic la Bacău, probabil nu trebuia să pregătească un discurs elocvent. Trebuia doar să își descheie pantalonii pe scenă și să mimeze o criză cauzată de substanțe interzise. Atunci, cu siguranță, activiștii l-ar fi declarat un geniu neînțeles, o victimă a societății și un model perfect integrat în valorile europene ale toleranței absolute.

Tocmai de aceea, dincolo de satira unei ipocrizii strigătoare la cer, acest incident trebuie să fie o alarmă majoră pentru singurele redute care mai pot salva mințile acestei generații: părinții și profesorii.

Este momentul ca școala și familia să pună piciorul în prag și să refuze dictatul moral al unor entități finanțate din exterior, dar și să renunțe la standardele duble care ne îngroapă viitorul. Dragi profesori, nu vă lăsați intimidați de petițiile de carton ale celor care confundă cenzura cu toleranța; curajul de a aduce în fața elevilor repere culturale, istorice și spirituale este adevărata educație. Dragi părinți, lăsați războaiele sterile cu uniformele școlare și redeveniți vigilenți cu privire la „idolii” pe care copiii dumneavoastră îi venerează. Libertatea fără responsabilitate nu este emancipare, ci sclavie spirituală și comportamentală.

Dacă școala și familia vor abdica de la datoria de a cultiva discernămîntul, bunul-simț și respectul de sine, locul valorilor va fi ocupat definitiv de subcultura fluidelor de pe scenă. Poporul acesta încă mai poate distinge mirosul de impostură de cel de demnitate, dar este datoria celor de la catedră și de acasă să îi învețe pe tineri să nu mai înghită - nici la propriu, nici la figurat - tot ce li se servește de sus ca fiind „modernˮ.