Ben Todică - CĂILE DOMNULUI SUNT MISTERIOASE

 

CĂILE DOMNULUI SUNT MISTERIOASE

(Dialog misterios de adevărat)

- Numai Dumnezeu știe cum reziști, campionule, în plină furtună, promovându-te ca Maradona. Numai stăruința și voința te țin cu capul sus. În România sunt mereu schimbări, manevre, schimbări la poarta nouă a lui Păcală. Tu explici acțiunea bine-dispus, deși pensiile și salariile nu știu cum se face că nu cresc valoric. Nu-i nicio minune și nici măcar nu mai așteptăm una. Cum să mai așteptăm, în atâtea tergiversări și combinații, când fiecare are câte o problemă de rezolvat pe la frizerie?

Nu se mai face să se îngroape groparul, cum zice Mureșanu, după ce i se cunoaște valoarea, pus față în față cu drobul de sare al lui Creangă, cu copilul pus în ciubă la îmbăiere, cu prima de Crăciun și cu toate încercările de a aduce un zâmbet pe fața oamenilor.

Nu ești penibil doar pentru că ai fost băiat de mingi.

Tu te bucuri de viață pentru că știi ce este important și cauți mereu o soluție. Norii n-au sentimente, nu trăiesc bucuriile oamenilor și nici combinațiile lor, ca supervedetele tentante de la Buftea, din industria cinematografică românească, cândva atât de vie și acum atât de decimată.

Noi parcă avem talentul de a pune la pământ tocmai ceea ce avem mai bun. Și apoi ne mirăm că devenim nefericiți. Dar tu continui. Și poate tocmai de aceea merită să ne întoarcem la început.

.......................

Când eram copil, proiectam diafilme în spatele blocului, din bucătărie, prin fereastră, pe peretele opus, pe care îl vopsisem cu var alb și îl transformasem în ecran. Seara, când venea întunericul, se aduna lumea din șantier. Ieșeau scaunele afară și începea proiecția. Basmele erau realizate de Studiourile „Alexandru Sahia”. Cineva din grup citea cu glas tare subtitlurile, ca să înțeleagă povestea și cei care nu știau să citească.

Așa, un film devenea bucurie de grup. O fereastră de bucătărie devenea cinematograf. Un perete devenea ecran. Iar un copil devenea, fără să știe, regizor.

Lumea s-a obișnuit atât de tare cu proiecțiile, încât, după ce am terminat cele aproape o sută de diafilme dăruite de nașul fratelui meu mai mic - un fost pilot de aviație militară din Constanța - am hotărât să-mi fac eu diafilmele mele. Poveștile mele. Aveam vreo zece ani.

Aveam numai nota zece la desen. Devenisem atât de bun, încât copiam bancnote de un leu cu creionul și culoarea, sub lupă, de nu se prindeau babele din piață care vindeau semințe și mere.

Sigur, pentru o bătrână nu era o mare pierdere un leu când descoperea că e fals. Pentru mine însă era un leu muncit din greu. De aceea, dacă mai există astăzi cineva care păstrează unul dintre acei lei desenați de mine, îi ofer o sută de dolari americani pe bucată.

Mai ofer o sută de euro pentru o fotografie din sala de spectacole din Oțelu Roșu, unde s-a ținut Bienala teatrală „Ion Luca Caragiale”, iar echipa de teatru din Oravița a câștigat locul trei pe țară cu piesa Comedie cu olteni, în care l-am interpretat pe Tiron — sau Ciron, cum îi spuneam noi.

Am desenat multe schițe în creion cu Charlie Chaplin, Stan și Bran și cu tot felul de personaje. De mic copil mi-a plăcut să-i fac pe cei din jur să râdă. La școală îi imitam pe profesori. Am fost prins de câteva ori și tras de urechi. Poate că nu era încă artă. Dar era deja o formă de libertate.

.....................

De fapt, comedianții spun adevărul. Poate pentru că adevărul spus direct doare. Dar adevărul spus prin râs intră în om fără să-i ceară voie.

Dumnezeu ne privește cu atenție și spune adevărul. El ne-a dăruit și minciuna, dar poate că ne-a dăruit-o doar ca reper pentru înțelegerea adevărului. Noi folosim minciuna ca să ne ascundem.

Dar dacă treci prin viață fără să te lași stăpânit de minciună, conștient că ea există și în tine, atunci începi să semeni cu îngerul. Poate că acesta este examenul.

Și atunci, când am ajuns la sfârșitul celor o sută de diafilme, am înțeles că aventura nu se terminase. Abia începea. Trebuia să-mi realizez propriile povești. Și am primit inspirație de la Creator. La zece ani eram deja specialist în falsificări.

Deci, dacă puteam să falsific o bancnotă, puteam să-mi falsific și propriile diafilme. De-acum înainte aveam să-mi scriu poveștile prin desene.

Tăiam bucăți de hârtie albă la lățimea filmului de 35 de milimetri. Desenam fotograme cu imaginile poveștilor mele și chiar scriam subtitrări. Totul era făcut sub lupa diaproiectorului. Bineînțeles, poveștile mele aveau farfurii zburătoare, feți frumoși, cowboys și țărani români la coasă.

După zece fotograme, înmuiam hârtia în untură albă de porc ca să devină semitransparentă. Apoi o ștergeam de grăsime cu sugativa. Seara aveam o poveste nouă. Și oamenii râdeau de se tăvăleau pe jos. Unii se mai și țucau. Se vedea foarte bine proiecția, pentru că la noi serile din România erau, într-adevăr, foarte întunecate. Poate că și întunericul ne ajuta. În întuneric, o bucată de hârtie putea deveni cinema.

...................

Trebuie să ai curajul să aduci ceva nou într-o poveste veche. Nu avem infinit de multe povești. Biblia însăși ne-a lăsat un număr limitat de mari teme: iubirea, trădarea, moartea, renașterea, păcatul, iertarea, sacrificiul. Dar omul are încă libertatea de a le spune altfel.

Noi, ca specie, suntem poate singurii care putem ieși din poveste și ne putem întoarce cu ceva nou în ea. Aici este curajul artistului. Și tu ai acest curaj. L-am văzut în tine. De aceea nu mă sperie cei care spun că scrisul tău „miroase”. Poate că nu înțeleg cu ce fel de poveste te lupți. Tu încerci să introduci ceva nou în sistem. Iar sistemului îi este frică de necunoscut.

De nepredictibil. De necontrolabil. De aceea, uneori, oamenii devin răi cu ceea ce nu pot controla. Uneori din frică. Alteori din gelozie. Dar toți avem capacitatea de a fi răi. Important este ce facem cu ea.

...................

Noi, cei care încercăm să fim buni până în eternitate, avem nevoie să cunoaștem și răul. Nu-l putem învinge dacă ne prefacem că nu există.

Bunătatea din tine este produsul. Și poate că, pe măsură ce cunoști mai mult răul, îți poți mări și limita bunătății. Înainte de a te cunoaște și respecta, trebuie să-ți afli lungimea nasului. Trebuie să-l cunoști pe Satana din tine. Nu ca să-l adori. Ci ca să știi unde începe.

Puterea de a fi bun cu diavolul din tine este FORȚA. Ca să fii bun trebuie să fii foarte disciplinat.

.......................

Când comedianții îi imită pe politicienii care spun „adevărul”, noi râdem.

Uneori râdem pentru că recunoaștem ceva. Alteori râdem pentru că ne este rușine să plângem.

Dar noi, românii, parcă am ajuns să râdem mai ales de prostie.

Poate că într-o zi va apărea un comedian adevărat. Unul care să nu ne spună doar glume. Unul care să ne vadă. Să ne recunoască. Să ne pună oglinda în față și să ne facă să râdem de ceea ce am devenit.

Sper că avem suficient material de râs în ultimii treizeci de ani ca să ne trezească. Și poate că, dacă râsul va fi destul de adevărat, vom începe din nou să vedem. Poate că aceasta este una dintre căile Domnului. Misterioasă, desigur.

Uneori începe cu o furtună. Alteori cu un copil de zece ani, o lupă, o bucată de hârtie unsă cu untură și un perete văruit în spatele unui bloc. Iar pe acel perete, pentru câteva minute, Dumnezeu lasă să lumineze o poveste.

Poate că, asemenea lui Lynch, am visat și eu, într-o noapte, ca George Miller să se întoarcă, să mă privească, să mă ia în brațe și să râdă: „Ce nebun ești! Tu vei regiza următorul Mad Max. Eu mă ocup de Babe.”

Dar destinul nu scrie scenariile după dorințele noastre.

Și poate că nici nu trebuie.

Poate că adevărata aventură începe tocmai atunci când regizorul pe care îl aștepți nu mai vine.

Atunci trebuie să ridici singur camera.

Poate că George Miller n-a venit.

Dar filmul a continuat.

Ben Todică