Ben Todică - MEMENTO MORI 2

 

MEMENTO MORI 2

 

Pe 23 noiembrie 2021, chiar în jurul orei douăsprezece, la prânz, de ziua mea, am primit ultimele două felicitări prin telefon. Una de la Rev. Corin John Izvernariu, cealaltă de la Vasile Sachelaru.

Soția era în spatele casei, pe verandă. Își punea părul pe bigudiuri. Eric lucra în camera lui, la calculator. Eu am luat câteva vitamine, la recomandarea soției, apoi am ridicat paharul cu lapte și am început să beau. Două înghițituri. Atât.

Dintr-odată, respirația mi s-a blocat.

A fost ca și cum, undeva înăuntrul meu, o gâlgâială încerca să iasă, în timp ce laptele încerca să intre. Cele două s-au întâlnit într-o gară fără ieșire. Nu mai puteam respira. Cerul s-a întunecat.

Dacă aș fi rămas aplecat peste masă, poate că acolo s-ar fi terminat totul. Dar nu știu cum, m-am trezit pe podea.

În jurul meu erau două bălți de lapte. La căderea mea, laptele țâșnise din gură și din gât, ca după o explozie. Nu-mi amintesc momentul căderii. Îmi amintesc doar trezirea. M-am ridicat repede.

Primul meu gând n-a fost: „Am fost aproape de moarte.” Primul meu gând a fost: „Trebuie să curăț.” Nu voiam să descopere nimeni cataclismul. Parcă, dacă ștergeam repede urmele, puteam să anulez și ceea ce se întâmplase.

M-am spălat pe față, am ieșit pe verandă și am luat mopul. Soția era în continuare preocupată de părul ei și de telefon. Eu am început să spăl podeaua. Am spălat-o intens. Podeaua fusese botezată cu laptele ieșit din mine.

Apoi m-am dus în garaj și am luat prenadezul. Mi se dezlipise talpa papucului de casă și am lipit-o.

După aceea am reparat și coada uneltei cu care soția uda răsadurile de flori.

Viața își vedea de treabă.

Eu lipisem un papuc. Reparam o coadă de unealtă. Și undeva, în mine, se deschisese o ușă către moarte.

Mă întrebam dacă mă comport normal sau dacă încă eram în stare de șoc. Și atunci a venit întrebarea: Ce nu văd? Și, mai ales: Ce a vrut Dumnezeu să-mi spună prin asta? Nu știu.

Poate că Dumnezeu nu mi-a spus nimic. Poate că moartea nu vorbește. Poate că noi suntem cei care, atunci când o simțim aproape, începem să ascultăm. Au trecut câteva zile. Au murit mulți oameni.

A murit și Vasile Condraș.

..........................

Pe 12 decembrie 2021, într-o duminică geroasă și ploioasă, la cimitirul din Oravița, pe Variantă, mai jos de părinții mei, a fost îngropat Vasile Condraș, prietenul copilăriei noastre. Avea 72 de ani.

Era un ger năprasnic și ploua cu bulgări de gheață. S-au grăbit cu înmormântarea. Parcă și vremea se grăbea să-l conducă. Plângeau pietrele. Geria cumplit, de crăpau pietrele de durere.

În jurul orei douăsprezece, ora prânzului, am primit vestea. M-am gândit la întâmplarea mea. Oare fusese doar o coincidență? Oare Vasi plecase și eu rămăsesem? Oare venise vestea morții lui să-mi amintească de propria mea moarte? Nu știu.

Știu doar că Vasi nu putea cânta fără mine. Eu eram inginerul lui de sunet, cel care se ocupa de amplificare. Eram copii și urcam împreună pe scena cinematografului din Ciudanovița. Mircea Cota la tobe. Tică la chitară armonie. Iosimita la bass, în locul lui Ștefi, basistul trupei originale „Amicii” din Timișoara. Iar eu, voce.

Cântam „Dă-mi inima ta” și mă străduiam să-l imit pe Romcescu. Vasi era acolo. Vasi era muzica. Pentru noi, el a fost Hendrixul nostru.

Când a sosit în Șantierul Uraniului, în 1974, cu formația „Amicii”, adusă din Timișoara de inginerul Iulian Topală, ni s-a părut că intrase în Ciudanovița o altă lume. Șteffi la bass. Rică la tobe. Vasile Condraș - solo și armonie.

Stăteam înnebuniți în fața lui când îl interpreta pe Jimi Hendrix. Nu mai văzuserăm așa ceva. Ion Petru, Tică, a învățat de la el să cânte la chitară. Mai târziu a devenit, cu mândrie, membru al noii lui trupe, alături de Mircea Cota la tobe, Bolobrete la trompetă, Nelu Dianu la bass, Mihai Ricu la orgă, Zgripțu la saxofon, Magdaș la acordeon, Trăilă Costică la chitară armonie și Iulian Topală la saxofon.

Au făcut o trupă care putea trece de la muzică ușoară la jazz, rock, jocuri populare și folclor. Un univers întreg.

Vasi s-a îndrăgostit de locurile acestea. S-a căsătorit cu Neli. Au avut un fiu, Gabi. Și a rămas aici. Prieten. Suflet în Duh. Profesor integru. Om bun. Un om care nu trebuia să plece atât de repede.

Dar a plecat.

Și noi am rămas mai săraci cu o lumină.

.......................

Poate că aici este adevărata durere.

Nu știm să prețuim întotdeauna valoarea unui om cât timp este viu, printre noi, alături de noi.

Nu putem accepta ușor că cineva poate fi mai bun. Mai talentat. Mai generos. Mai luminos. Îl vedem. Îl ascultăm. Îl aplaudăm. Și apoi ne continuăm viața.

Până într-o zi când cineva lipsește. Atunci înțelegem că nu mai avem omul. Avem doar urma lui. Amintirea lui. Cântecul lui. Și ceea ce a lăsat în noi.

Viața lui Vasile Condraș a fost un concert fără probe. A intrat pe scenă și a cântat. Fără să știe cât durează spectacolul. Fără să știe când se va stinge lumina.

Mai săraci cu o lumină, dragă Vasi.

Îți doresc drum lin către stele.

Iar lui Tică, tuturor celor care l-au iubit și familiei lui, le rămâne ceea ce moartea nu poate îngropa: cântecul.

Poate că Dumnezeu nu mi-a spus nimic în acea zi de 23 noiembrie. Poate că doar m-a lăsat să văd pentru o clipă cât de subțire este podeaua pe care mergem.

O înghițitură. O cădere. Un pahar de lapte. Un mop. Un papuc lipit cu prenadez. Și, dincolo de toate acestea, necunoscutul.

Astăzi, după aproape cinci ani, am căzut din nou. Și, pentru o clipă, mi-am amintit de Vasi. Poate că memoria are și ea un fel al ei de a ne împiedica, pentru a ne face să ne oprim. Să privim în urmă. Să ne amintim de cei care au plecat.

Și să înțelegem că, atâta timp cât îi mai putem chema pe nume, nu au dispărut cu totul. Dumnezeu să-l ierte și să-l primească acolo, sus, cu brațele deschise.

Dumnezeu să-l odihnească și să-i binecuvânteze sufletul.

Vasile Condraș.

Vasi.

Hendrixul nostru din Ciudanovița.

Doamne!

Ben Todică