BEN TODICĂ - OMUL SECOLULUI XXI - SCLAVUL

 

OMUL SECOLULUI XXI - SCLAVUL TEHNOLOGIEI ȘI AL SOMNULUI?

Nu-mi aduc aminte să-mi fi fost vreodată atât de bine ca acum.

Și totuși, mă întreb dacă am fost vreodată atât de departe unii de alții.

Am fost copil de miner sărac. Sărăcia te învață să furi sau să devii un mare artist. Eu am încercat să învăț să visez zâne și prinți din imaginație. Iar când am învățat arta visului, nu mai aveam nevoie de ea ca să scap de sărăcie. Îmi devenise suficientă ca să pot vedea lumea altfel.

Astăzi avem aproape tot ce ne trebuie pentru a trăi confortabil, dar parcă am uitat să visăm pentru frumos și pentru liniște.

Puțini mai știm să citim în suferință și în vânt ca să aflăm direcția adevăratului nostru destin.

Asta îi ceream lui Dumnezeu când eram copil: să mă ajute să-i arăt fratelui meu crăpătura din zid prin care se vedea strălucirea soarelui. Nu era deloc ușor să vezi lumina din spatele urâtului și al mizeriei. Dar lumina era acolo.

Poate că acesta a fost primul meu film.

O crăpătură într-un zid.
Un copil privind prin ea.
Și, dincolo de zid, soarele.

Astăzi nu-i mai vedem suficient pe cei de lângă noi: părinții, frații, surorile, prietenii adevărați, acele legături câștigate cu greu de-a lungul generațiilor prin educație, dăruire, îngăduință, iertare și iubire.

Vorbim mult și ascultăm puțin. Criticăm viața, dar uităm să o privim.

Am construit o lume în care omul este permanent conectat și, în același timp, tot mai singur. Are telefonul în mână, informația în buzunar, lumea întreagă pe ecran - și totuși nu-l mai vede pe omul care stă lângă el.

Suntem martorii unei dezumanizări pe care uneori o acceptăm cu ușurință. Batem din palme și strigăm „uraaa!” la pocnitul biciului politic, apoi ne întoarcem acasă, fiecare în singurătatea lui, în egoism, lăcomie, minciună, hoție sau trădare.

Mama avea o vorbă: „Am fugit de dracul și am dat peste taică-su.”

Și mai spunea: „De la Ana la Caiafa.”

Poate că omul modern aleargă atât de mult încât nici nu mai observă încotro fuge.

Societățile construite fără conștiință și responsabilitate nu pot duce la un final fericit. Iar oamenii pe care îi ridicăm astăzi în lumină nu sunt întotdeauna oamenii pe care părinții noștri i-ar fi ales să ne conducă în eternitate.

Poate că uneori schimbăm doar uniforma, nu și năravul.

Omul secolului XXI riscă să devină un om amorțit. Un om care doarme cu ochii deschiși.

Un „slujitor al dumnezeilor de lemn”, cum ne avertiza Iisus - dumnezeii pe care ni-i fabricăm singuri: banul, puterea, tehnologia, frica, confortul, imaginea, succesul.

Tehnologia ne-a dat o lume întreagă în palmă. Dar cine ne mai învață să deschidem palma și să atingem omul?

Poate că omul are nevoie, mai mult ca oricând, să se trezească.

Nu de mai mult zgomot. Ci de suflet. De un cuvânt bun. De responsabilitate. Și, poate mai ales, de acea lumină divină pe care un copil sărac o vedea cândva printr-o crăpătură din zid.

Lumina era acolo atunci. Cred că este încă acolo și astăzi.

Trebuie doar să ne trezim ca s-o vedem.

BEN TODICĂ