Nicolae Iorga în şi despre America
Jurnalistică
Prof. dr.
Nicolae Mareș, Scriitor, publicist
Art-emis
20 Noiembrie 2026
În cronologia publicată la cea
de-a 150-a aniversare de la naștere, în Opinia Națională, aminteam că în anul
1930 Nicolae Iorga a efectuat prima sa vizită pe continentul american. Acolo,
marele polihistor a avut contacte largi cu mai toate comunitățile românești de
pe continentul american.[1]
În același timp subliniam relațiile fructuoase avute de Iorga cu numeroase
personalități de pe continentul european, amintind conferințele ținute de
istoric la Sorbona, la Société d'Histoire Moderne, ori la l'Ecole des langues
orientaux și la Facultatea de Teologie Protestantă.
Așadar, via Geneva Nicolae Iorga
pleacă în America unde vizitează oraşele: Columbia, Washington, Chicago,
Indiana, Harbour, Aurora, Cleveland, Youngston, Champbell, Akron, Fanen,
Pittsbourgh, Canton, Detroit, San Francisco, Los Angeles, San Diego, Gettysburgh,
Boston, ţinând, ca deobicei, şi conferinţe în unee din localităţile
respective. Pretutindeni savantul român a căutat să intre în legătură cu
numeroase comunităţi româneşti din S. U. A. S-a reîntors în Europa direct
în Italia, având programate conferințe la Torino şi Veneţia. În aprilie va
pleacă la Londra, unde va participa la Congresul de istorie. La Oxford i s-a
conferit titlul de „Doctor Honoris Causa". Aici a ținut cu un discurs
introductiv despre Titus
Livius și Plinius cel
Bătrân.
Nu trebuie omis faptul că despre
americani cât și despre America, Dascălul Neamului a scris și în perioada
Primului Război Mondial. După aceea în perioada interbelică pe tema
desfășurării proceselor istorice de pe continent. Astfel, în iulie 1918, i-a evocat
pe Abraham Lincoln, Washington și Jefferson, amintind că „la palatul
preşedintelui Lincoln, nici portar, nici lachei. Ministrul de Externe, cel mai
puternic om din Republică, vine în haina de lucru să primească pe un prinţ şi
vorbeşte cu dânsul tot aşa de liber ca şi cu altă persoană de samă.
Preşedintele însuşi, marele Abraham Lincoln, un uriaş stângaciu, ignorează cele
d’intăiu regule de savoir-vivre după eticheta noastră, veche de atâtea secole.
La subiect, şi răpede, căci vremea e scumpă!”.
De la Oxfort a plecat la Paris,
cu o excală la Berna, punctul fina fiind orașul Zürick, unde avea programată o
conferinţă. În octombrie va pleca la Atena via Belgrad, pentru a participa la
Congresul istoricilor. Cu acest prilej va face excursii la Micena, Corint,
Nauplia, Tripoli, Sparta, Argos, Delfi, Teba. Dintre personalităţile cu care
întră în contact cu prilejul acestor deplasări menţionăm: S. Carlety, J. Ancel,
B. Mirkine-Guetzevitch, Bartoli, H. Ch. Hoover, J. Holland, Br. Dembinski, A.
Dopsch, Poynter, J. Roucek, Lucien Romier, preşedintele Italiei, H. Gregoire,
Ch. Diehl, S. Th. Lascaris, A. Heisenberg, W. Miller, Hatzidakas ş.a. Dintre
conferinţele ţinute în străinătate amintim: Une ville „roumaine" devenue
slave: Raguse, Aventurèrs d'Orient en France au seizième siecle, Quelques idées
sur l'art roumain, Concepţia turcească a tratatelor şi situaţia statelor
vasale, Époque et caractère de l'etablissement des Slaves dans la Peninsule des
Balcans, Le protestantisme roumain, Penetraţia economică italiană în România,
Un capitol inedit din arta românească, Veneţia şi Orientul, Die Ganzen des
Nationalitetsrechtes etc.
În ţară, distinsul Bărbat de stat
a desfăşurat o activitate politică şi culturală prodigioasă. Ţine conferinţe la
Universitate, la Academie, la Arhivele Statului, Teatrul Naţional, Brăila,
Constanţa, Văleni de Munte, Sinaia, Tr. Severin, Institutul de Studii sud-est
europene, Ploieşti, Snagov ş.a. Dintre titlurile ce i se conferă în ţară
amintim pe cel de Mare Ofiţer al „Legiunii de Onoare". În comunicările
ținute la Academie a vorbit despre: Aventurierul Petraşcu Vodă, iar dintre cele
38 de cărţi apărute în acest an a fost și cea privind America şi românii din
America sau Ancièns documents de droit roumain, vol. I, Brève histoire de la
Petite Armenie, Cărţi reprezentative, vol. IV, Istoria armatei româneşti, vol.
II, Istoria bisericii româneşti, vol. II, Istoria contemporană, vol. I, Notes
de diplomatigue roumaine, Oameni şi fapte, Vechiul stat şi comerţul etc.[2]
Revenind la vizita efectuată în
America, lungul periplu s-a desfășurat din ianuarie până în martie 1930, având
ca principal obiectiv cunoașterea comunităților românești. Marele cărturar
român a fost uimit de hărnicia unora din cei 120 de mii de conaționali, care
trudeau din greu pe marele continent care își edifica din plin prosperitatea.
Nu mică i-a fost bucuria când la Universitatea Columbia l-a întânit pe
profesorul de limbi romanice, dl Feraru. Concluzia istoricului a fost că
Românii au obligația de a le cunoaște „experiența lor desăvârșită”.
După ce vizitează New-Yorkul,
„cel mai semeţ oraș din lume”, centrul principal al afacerilor din SUA, Nicolae
Iorga s-a perindat și prin celelalte „capitale” americane – de la
capitala politică, Washingtonul, trecând prin cea industrială, Chicago şi
Detroit, fără a omite „capitalele trecutului”: Boston, Princeton şi Harvard. În
amfiteatrele lor a conferențiat despre cultura și istoria României, conștient
fiind că aici este „creuzetul în care se dospeşte viitorul Americii”.[3]
Prelegerile din America ale
savantului român a lăsat o puternică impresie renumitului profesor John Gerig
de la Universitatea Columbia, care a declarat că interlocutorul
este „una dintre cele mai mari figuri intelectuale – dacă nu, după cum sunt eu
convins, principala personalitate – a lumii moderne”…
Inima istoricului a tresăltat de
bucurie constatând că negustorii români au cele mai curate
prăvălii, mai curate decât cele americane, mărfurile lor fiind ţinute în
perfectă rânduială, cum învăţaseră în gospodăriile ţărăneşti de unde proveneau.
Românii cumpărau de la conaţionalii lor comercianţi, sprijinindu-le astfel
afacerile. Însă mulţi supravieţuiesc în condiţii grele, nici vorbă să aibă un
trai îndestulat şi liniştit… Adunaţi în marile capitale industriale, „cei mai
mulţi, din nenorocire, se întâlnesc în locurile unde este munca mai grea şi mai
grozavă, aceia care stoarce toate puterile omului. Sânt «negrii albi», cum
spuneam, ai fabricilor americane. […] Se întâlnesc şi la Philadelphia, dar mai
ales la Chicago, unde sunt oţelăriile cele mari, în care se prăpădeşte puterea
celui mai vrednic.”
Cu
ajutorul unor preoţi inimoşi, care în timpul slujbelor şi adunărilor
sărbătoreşti făceau să plângă toată biserica, comunitatea rămâne deocamdată
închegată. Totodată, apar şi primele semne de alienare, de îndepărtare de matca
românismului. Va constata acest lucru chiar în casa unui preot. Nu-i va
cunoaște direct odrasla, deoarece aceasta: „nu ştia româneşte şi se indigna
când i se spunea că ar putea să intre în contact cu Românii.”
În continuare, iată și alte
consemnări ale freneticului reporter ce se dovedea a fi istoricului de la
Vălenii de Munte, cel care surprinde cum s-a născut America. Subliniază,
totodată, efortul românesc în edificarea SUA. Descrie Statuia Libertății după cum
urmează: „Răsărind din ceață în fața imensului roiu omenesc, dreaptă,
poruncitoare, cu imperativul gestului izbăvitor, ea impresionează. Oricum i
s-ar judeca valoarea și oricât i s-ar critica proporțiile, ea are avantagiul de
a pune in fața laboratoriului de muncă, haosului de afaceri, un concept moral,
unul din cele mai seducătoare și mai nobile ideale și afirmația mândră a
principiului generator pentru această societate, chemată, cu trâmbița
mobilisării tuturor energiilor, din toate colțurile lumii.
Îndată, suntem în angrenajul de
fier al docurilor. Fier care-și așteaptă după nații și companii noii sosiți.
Batiste italiene flutură în vânt, înaintea chinuiților frați veniți să-și caute
pânea. Un mare grup românesc e alături.
Și în frumoasa, vasta sală a
navigației italiene, timp de aproape o oară ascult pe rând bunele saluturi de
întâmpinare ale tuturor celor cari au România în sângele sau în amintirea lor
mișcată. Preoți ai Bisericii unite, muncitori în haine de serbătoare, poetul și
filologul Feraru; Evrei din Moldova de care-i leagă inima, vorbesc din prisosul
sufletului lor mișcat. Nu e greu a se găsi pentru fiecare bunele mulțămiri
cuvenite.
In lenta cădere a zăpezii imediat
topite defilează fațade sure, roșietice, violete, brune, de case pentru lumea
săracă, de adăposturi provisorii, care chiamă pe emigranți pentru întaia
introducere și inițiare. Prăvălii modeste în care clipesc primele lumini
electrice. Recunosc ușor tipul clădirilor. E casa Mării Nordului: aceiași, în
Anglia, în Belgia, în Olanda, în Danemarca, în Norvegia. Construcția de
cărămizi aparente pe care funinginea nu le înegrește cu totul; scara, cu
mânerul de fier care înaintează asupra străzii, fereștile dese, pătrate. În tot
ce se va clădi pe urmă această primă marcă de fabrică a vechilor coloniști se
va păstra. Oricât ar vrea să fie alții, atunci când în atâtea domenii ei sunt
fără îndoială cei mai tari. Americanii nu-și pot renega originile. E aici
vechea căsuță neerlandesă, unde s-au oploșit cei d’inlâi înaintași ai marilor
familii aristocratice de azi: Astor, Vanderbilt. Ironia lui Washington Irving
față de Dietrich Knickerbocker nu poate înlătura ceia ce a lăsat acesta în
piatra care nu moare, care se perpetuează crescând pănă la uriaș, la fantastic
și la absurd.
1. Nelson Cromwell, prietenul României, călăuzul Reginei
prin America.[4] O fluturare de fin păr alb, creț pe energica față rumănă.
Oferă tot ce poate oferi această francă ospitalitate, care creiază îndată o
atmosferă de foarte veche cunoștință, de caldă familiaritate. Dacă aș putea
înțelege mai bine engleza lui americană, toată în sărituri și capricii...
Mergem să întâlnim pe rectorul
Universității Columbia, d. Murray Butler, o mare personalitate, care de aproape
un șfert de secol conduce înaltul așezământ, cel mai cercetat din toate
Statele-Unite; minte superioară, caracter ferm, idealist care-și închină
silințele ideii de pace în Europa, el nu e destul de înțeles ca să poată fi
urmat, dar autoritatea lui morală e enormă și lucrările-i de psihologie și
pedagogie, de politică sunt foarte prețuite.
Pănă la marele complex de clădiri
ale cochetelor „colegii” străbatem, vre-o jumătate de ceas, o bună parte a
orașului. Centrul de sky-scrapers e îndată părăsit; clădiri mai modeste ocupă
margenile unor străzi care pe alocuri sunt, puțintel roase de circulația
puternică. Intrăm în parc, izvor de aier și de sănătate pentru orașul îngrădit
la mijloc. Vechea pădure, tăiată, unde e Universitatea, abia acum cinzeci de
ani, e aici întreagă, doar rărită, cu tot capriciul dâlmelor ei, cu tot
neprevăzutul copacilor pe cari niciun sprijinitor nu i-a îndreptat și nicio
foarfecă nu i-a mutilat. O bucată de natură frustă, în toată variația și în
toată desăvârșirea ei. Nimeni n-a cutezat încă a se atinge de dânsa. Mai bine
grămădesc, aiurea, rândurile peste rânduri pănă la nourii îngerilor.
Azi am trecut mai departe decât
clădirile roșii și vinete ale Universității Columbia, între care marele otel
„internațional” pentru studențime. Noile cartiere se întind încă o bucată de
vreme. Același stil de case în care ceia ce impune e soliditatea și un fel de
mulțămire, de liniște așezată, ca și de bună îngrijire de toate zilele.
Am trecut pe lângă goala zidire
roșie, de proporții întinse, a Museului Metropolitan. La capătul drumului
nostru e un alt complex de alte zidiri cu aceiași destinație.
Nu Musee ale Statului ori ale
comunei. Fiecare din ele are alt caracter, altă origine și alte venituri. Unul
își datorește ființa Societății de Geografie, altul unei Societăți spaniole,
cel de-al treilea e consacrat, fără îndoială de o organizație anume,
cunoștinții vechii vieți indiene.
E aici, în trei rânduri, un
museu, tesaur de documente privitoare la lungi secole din activitatea pe toate
terenurile a unei mari, viguroase și inteligente seminții de oameni. Ideia pe
care o dă despre vrednicia, despre chemarea și posibilitățile ei e din cele mai
înalte. Ai a face cu dezvoltări de îndemânare artistică și tehnică din care ar
fi putut ieși una din cele mai triumfătoare civilizații ale lumii. Sentimentul
de sinceră, de adâncă admirație se unește cu acela al regretului că
împrejurările-istorice au prefăcut această rasă așa de înzestrată într-o
nenorocită ceată de învinși, aruncați în pustiile Vestului, desbrăcați de
pământurile care li-au băut sângele, închiși în „reserve” ca ultimii
reprezintanți ai unei spețe de dobitoace menită să dispară în sălbătăcie și
părăsire.
La Universitatea Columbia.
Frontonul grecesc spune cu mândrie că e o creațiune, de caracter religios, a
lui Gheorghie al II-lea, că libertatea a asigurat-o și mărit-o. Vechea notă e
arătată încă șl prin capela puternică în care lumina arde veșnic și care adună
și pe cei cari aparțin altor religii.
De jur împrejur colegiile,
otelurile pentru studenți — al studentelor poate să cuprindă măcar o mie din
cele patru-cinci mii care sunt înscrise , restaurantul pentru profesori,
seminariile, odăile de lucru pentru aceia din personalul învățător cari locuiesc
departe în oraș. Cu profesorul Muzey luăm dejunul în mijlocul familiilor de
profesori, care și ele au dreptul să iea parte la această viață în mijlocul
școlii. Alte două Universități funcționează în oraș: una a Statului, alta a
orașului. Numărul colegiilor răspândite în toată țara e enorm.
Dar diplomele nu asigură o
funcție. Cui îi trebuie un funcționar și-l examinează înaintea unor comisiuni
anume.
Intre studenți, și Români. D-ra
Galitzi a publicat o frumoasă carte, bine construită și cu îngrijire scrisă,
despre procesul de asimilare a Românilor din America.
Secretarele conduc amabil pe
învățați. Cercetătorii lucrează. E o atmosferă de zimbitor cenacul al
spiritelor de o înaltă cultură și de un gust ales.
Museul Metropolitan nu e nici el
o creațiune a Statului, ci adunarea mărețelor daruri ale mecenaților. Numele
lor sunt înscrise pe table de marmură, veșnicind memoria bunilor cetățeni, a
oamenilor a căror viață a fost numai muncă, a mărinimoșilor donatori: Pierpont
Morgan, Aleman... Nu se poate o clădire mai potrivita pentru scopul pe
care-l servește. Mari săli luminoase, stăpânite de înalte galerii. Nu lipsește
nici atriul reprodus cu îngrijire, în cea mai luxoasă formă, a unei case
romane: pe când afară ninge din plin și se acopăr trotoarele de catifeaua albă
a iernii, aici în aierul călduț copacii din Miazăzi își ridică verdeața care
niciodată nu trece.
In țara oamenilor practici mai
mult decât oriunde aiurea, odăile adesea nu sunt păreți goi de pe cari să
atârne tablouri sau în mijlocul carora să răsară statuile, mobilele de preț,
curiosilățile trecutului. Ele sunt vii, trăiesc, învață și îndeamnă, de-a
lungul lor, pănă într-acolo încât grupe de doamne sunt călăuzite de o persoană
pricepută pentru a li arăta cum se poate împodobi propria lor casă. Sunt odăi
de culcare mutate dintr-un palat venețian, grinzi sculptate care vin din Spania
secolului al XVI-lea, elegante budoare pe care le-a dat cutare castel părăsit
al Franciei. Dese ori tablouri grațioase răsar prin colțurile unei astfel de
încăperi.
Se fac exposiții trecătoare
pentru câteva săptămâni, în mari halluri anume pregătite. Astfel avem acuma
copiile frescelor egiptene, adunate îndelung cu o nesfârșită răbdare de o
întreagă misiune. Și înflorirea aceasta de tonuri palide, succesiunea de figuri
exotice vrăjesc o așa de străină lume milenar de veche între zidurile pe care
le bate asprul vânt al mărilor Nordului.
Dărnicia miliardarilor n-a făcut
numai să se afle aici ghipsuri care reproduc toate capodoperele. Mari
colecții de e imensă valoare au fost strămutate peste Ocean. în acest lăcaș al
comorilor plătite cu atâta aur. Astfel obiectele egiptene adunate de lord
Carnarvon și-au găsit aici adăpostul definitiv. Un mormânt a dat, ca acela care
a îmbogățit Museul din Turin, icoana în mari păpuși de lemn a întregii vieți de
supt Faraonii de acum vre-o două milenii: vâslașii, măcelarii cari ucid vitele
și li spânzură cărnurile. Figuri de o extremă delicateță, svelte învârtiri ale
trupușoarelor de bronz, juvaiere în care aurul și smalțul se îmbină în cea mai
încântătoare întovărășire, animale, gângănii de toate spețele, pănă la o
caraghioasă grupă de broaște, — această artă multiplă, veșnic nouă, veșnic
bucuroasă că poale smulge o nouă taină naturii înmulțește pănă la nesfârșit
minunile ei. Nu se poate uita marea statuie de lemn a femeii strânse în cămașa
ei de in supt care se simt toate liniile, se gâcesc toate zvâcnirile vieții.
Ca și la Museul din Berlin, se
presintă și aici specimene din acea artă a Egiptului ptolemaic în care geniul
grecesc a dat o altă inspirație meșterilor acestui arhaic pământ. Pe sicrie, în
locul figurilor schematice, e portretul, realist pănă la asprime une ori, alte
ori scânteietor de viața unei tinereți curmate de Parce: urmărești ochioasa
figură brună a adolescentului răpit de moarte. Pânzele de un colorit vioiu și
variat cuprind scene pline de adevăr și mișcare ca aceia a negrului vânător,
lângă calul focos al căruia aleargă cânele cu limba scoasă. Intr-una se vad
zboruri de îngeri, două veacuri înainte de Hristos.
Șiruri întregi de odăi cuprind
ceia ce miliardarii au putut câștiga pentru țara de care sunt așa de mândri,
din comorile de artă ale maicii noastre geniale, Europa. Una întreagă e plină
de pânze din cele mai frumoase ale lui Rembrandt, ca „nobilul slav”, mândru,
desprețuitor în blănurile lui. Rafael e reprezintat printr-o mare pânză sacră
care nu e din cele mai frumoase ale lui. Un admirabil portret de Van Dyck.
Un colț al Spaniolilor, din care nu lipsește nici Velasquez, nici Goya, cu
portretul prințesei de Parma, sora reginei cu pliscul de pasăre rea. Câte un
Tiziano și un Veronese cu o frumoasă figură blondă. închinarea Magilor de
Rubens e de o extremă, gingășie în atitudinea mamei și în gestul de curiositate
al micuțului Dumnezeu; marea mantie roșie a unuia din Craii Răsăritului
stăpânește tot amestecul de vesele colori clare. Sfânta Familie a lui e plină
de reminiscențe italiene. Un grav Andrea del Sarto”.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu