sâmbătă, 21 noiembrie 2026

Nicolae Mareș - Nicolae Iorga în şi despre America

 



Nicolae Iorga în şi despre America

Jurnalistică

Prof. dr. Nicolae Mareș, Scriitor, publicist

Art-emis

20 Noiembrie 2026

 

În cronologia publicată la cea de-a 150-a aniversare de la naștere, în Opinia Națională, aminteam că în anul 1930 Nicolae Iorga a efectuat prima sa vizită pe continentul american. Acolo, marele polihistor a avut contacte largi cu mai toate comunitățile românești de pe continentul american.[1] În același timp subliniam relațiile fructuoase avute de Iorga cu numeroase personalități de pe continentul european, amintind conferințele ținute de istoric la Sorbona, la Société d'Histoire Moderne, ori la l'Ecole des langues orientaux și la Facultatea de Teologie Protestantă.

Așadar, via Geneva Nicolae Iorga pleacă în America unde vizitează oraşele: Columbia, Washington, Chicago, Indiana, Harbour, Aurora, Cleveland, Youngston, Champbell, Akron, Fanen, Pittsbourgh, Canton, Detroit, San Francisco, Los Angeles, San Diego, Gettysburgh, Boston, ţinând, ca deobicei,  şi conferinţe în unee din localităţile respective. Pretutindeni savantul român  a căutat să intre în legătură cu numeroase  comunităţi româneşti din S. U. A. S-a reîntors în Europa direct în Italia, având programate conferințe la Torino şi Veneţia. În aprilie va pleacă la Londra, unde va participa la Congresul de istorie. La Oxford i s-a conferit titlul de „Doctor Honoris Causa". Aici a ținut cu un discurs introductiv despre Titus Livius și Plinius cel Bătrân.

Nu trebuie omis faptul că despre americani cât și despre America, Dascălul Neamului a scris și în perioada Primului Război Mondial. După aceea în perioada interbelică pe tema desfășurării proceselor istorice de pe continent. Astfel, în iulie 1918, i-a evocat pe Abraham Lincoln, Washington și Jefferson, amintind că „la palatul preşedintelui Lincoln, nici portar, nici lachei. Ministrul de Externe, cel mai puternic om din Republică, vine în haina de lucru să primească pe un prinţ şi vorbeşte cu dânsul tot aşa de liber ca şi cu altă persoană de samă. Preşedintele însuşi, marele Abraham Lincoln, un uriaş stângaciu, ignorează cele d’intăiu regule de savoir-vivre după eticheta noastră, veche de atâtea secole. La subiect, şi răpede, căci vremea e scumpă!”.

De la Oxfort a plecat la Paris, cu o excală la Berna, punctul fina fiind orașul Zürick, unde avea programată o conferinţă. În octombrie va pleca la Atena via Belgrad, pentru a participa la Congresul istoricilor. Cu acest prilej va face excursii la Micena, Corint, Nauplia, Tripoli, Sparta, Argos, Delfi, Teba. Dintre personalităţile cu care întră în contact cu prilejul acestor deplasări menţionăm: S. Carlety, J. Ancel, B. Mirkine-Guetzevitch, Bartoli, H. Ch. Hoover, J. Holland, Br. Dembinski, A. Dopsch, Poynter, J. Roucek, Lucien Romier, preşedintele Italiei, H. Gregoire, Ch. Diehl, S. Th. Lascaris, A. Heisenberg, W. Miller, Hatzidakas ş.a. Dintre conferinţele ţinute în străinătate amintim: Une ville „roumaine" devenue slave: Raguse, Aventurèrs d'Orient en France au seizième siecle, Quelques idées sur l'art roumain, Concepţia turcească a tratatelor şi situaţia statelor vasale, Époque et caractère de l'etablissement des Slaves dans la Peninsule des Balcans, Le protestantisme roumain, Penetraţia economică italiană în România, Un capitol inedit din arta românească, Veneţia şi Orientul, Die Ganzen des Nationalitetsrechtes etc.

În ţară, distinsul Bărbat de stat a desfăşurat o activitate politică şi culturală prodigioasă. Ţine conferinţe la Universitate, la Academie, la Arhivele Statului, Teatrul Naţional, Brăila, Constanţa, Văleni de Munte, Sinaia, Tr. Severin, Institutul de Studii sud-est europene, Ploieşti, Snagov ş.a. Dintre titlurile ce i se conferă în ţară amintim pe cel de Mare Ofiţer al „Legiunii de Onoare". În comunicările ținute la Academie a vorbit despre: Aventurierul Petraşcu Vodă, iar dintre cele 38 de cărţi apărute în acest an a fost și cea privind America şi românii din America sau Ancièns documents de droit roumain, vol. I, Brève histoire de la Petite Armenie, Cărţi reprezentative, vol. IV, Istoria armatei româneşti, vol. II, Istoria bisericii româneşti, vol. II, Istoria contemporană, vol. I, Notes de diplomatigue roumaine, Oameni şi fapte, Vechiul stat şi comerţul etc.[2]

Revenind la vizita efectuată în America, lungul periplu s-a desfășurat din ianuarie până în martie 1930, având ca principal obiectiv cunoașterea comunităților românești. Marele cărturar român a fost uimit de hărnicia unora din cei 120 de mii de conaționali, care trudeau din greu pe marele continent care își edifica din plin prosperitatea. Nu mică i-a fost bucuria când la Universitatea Columbia l-a întânit pe profesorul de limbi romanice, dl Feraru. Concluzia istoricului a fost că Românii au obligația de a le cunoaște „experiența lor desăvârșită”.

După ce vizitează New-Yorkul, „cel mai semeţ oraș din lume”, centrul principal al afacerilor din SUA, Nicolae Iorga s-a  perindat și prin celelalte „capitale” americane – de la capitala  politică, Washingtonul, trecând prin cea industrială, Chicago şi Detroit, fără a omite „capitalele trecutului”: Boston, Princeton şi Harvard. În amfiteatrele lor a conferențiat despre cultura și istoria României, conștient fiind că aici este „creuzetul în care se  dospeşte viitorul Americii”.[3]

Prelegerile din America ale savantului român a lăsat o puternică impresie renumitului profesor John Gerig de la Universitatea Columbia, care a declarat că  interlocutorul este „una dintre cele mai mari figuri intelectuale – dacă nu, după cum sunt eu convins, principala personalitate – a lumii moderne”…

Inima istoricului a tresăltat de bucurie constatând că   negustorii români au cele mai curate prăvălii, mai curate decât cele americane, mărfurile lor fiind ţinute în perfectă rânduială, cum învăţaseră în gospodăriile ţărăneşti de unde proveneau. Românii cumpărau de la conaţionalii lor comercianţi, sprijinindu-le astfel afacerile. Însă mulţi supravieţuiesc în condiţii grele, nici vorbă să aibă un trai îndestulat şi liniştit… Adunaţi în marile capitale industriale, „cei mai mulţi, din nenorocire, se întâlnesc în locurile unde este munca mai grea şi mai grozavă, aceia care stoarce toate puterile omului. Sânt «negrii albi», cum spuneam, ai fabricilor americane. […] Se întâlnesc şi la Philadelphia, dar mai ales la Chicago, unde sunt oţelăriile cele mari, în care se prăpădeşte puterea celui mai vrednic.”

    Cu ajutorul unor preoţi inimoşi, care în timpul slujbelor şi adunărilor sărbătoreşti făceau să plângă toată biserica, comunitatea rămâne deocamdată închegată. Totodată, apar şi primele semne de alienare, de îndepărtare de matca românismului. Va constata acest lucru chiar în casa unui preot. Nu-i va cunoaște direct odrasla, deoarece aceasta: „nu ştia româneşte şi se indigna când i se spunea că ar putea să intre în contact cu Românii.”

În continuare, iată și alte consemnări ale freneticului reporter ce se dovedea a fi istoricului de la Vălenii de Munte, cel care surprinde cum s-a născut America. Subliniază, totodată, efortul românesc în edificarea SUA. Descrie Statuia Libertății după cum urmează: „Răsărind din ceață în fața imensului roiu omenesc, dreaptă, poruncitoare, cu imperativul gestului izbăvitor, ea impresionează. Oricum i s-ar judeca valoarea și oricât i s-ar critica proporțiile, ea are avantagiul de a pune in fața laboratoriului de muncă, haosului de afaceri, un concept moral, unul din cele mai seducătoare și mai nobile ideale și afirmația mândră a principiului generator pentru această societate, chemată, cu trâmbița mobilisării tuturor energiilor, din toate colțurile lumii.

Îndată, suntem în angrenajul de fier al docurilor. Fier care-și așteaptă după nații și companii noii sosiți. Batiste italiene flutură în vânt, înaintea chinuiților frați veniți să-și caute pânea. Un mare grup românesc e alături. 

Și în frumoasa, vasta sală a navigației italiene, timp de aproape o oară ascult pe rând bunele saluturi de întâmpinare ale tuturor celor cari au România în sângele sau în amintirea lor mișcată. Preoți ai Bisericii unite, muncitori în haine de serbătoare, poetul și filologul Feraru; Evrei din Moldova de care-i leagă inima, vorbesc din prisosul sufletului lor mișcat. Nu e greu a se găsi pentru fiecare bunele mulțămiri cuvenite.

In lenta cădere a zăpezii imediat topite defilează fațade sure, roșietice, violete, brune, de case pentru lumea săracă, de adăposturi provisorii, care chiamă pe emigranți pentru întaia introducere și inițiare. Prăvălii modeste în care clipesc primele lumini electrice. Recunosc ușor tipul clădirilor. E casa Mării Nordului: aceiași, în Anglia, în Belgia, în Olanda, în Danemarca, în Norvegia. Construcția de cărămizi aparente pe care funinginea nu le înegrește cu totul; scara, cu mânerul de fier care înaintează asupra străzii, fereștile dese, pătrate. În tot ce se va clădi pe urmă această primă marcă de fabrică a vechilor coloniști se va păstra. Oricât ar vrea să fie alții, atunci când în atâtea domenii ei sunt fără îndoială cei mai tari. Americanii nu-și pot renega originile. E aici vechea căsuță neerlandesă, unde s-au oploșit cei d’inlâi înaintași ai marilor familii aristocratice de azi: Astor, Vanderbilt. Ironia lui Washington Irving față de Dietrich Knickerbocker nu poate înlătura ceia ce a lăsat acesta în piatra care nu moare, care se perpetuează crescând pănă la uriaș, la fantastic și la absurd.

1.    Nelson Cromwell, prietenul României, călăuzul Reginei prin America.[4] O fluturare de fin păr alb, creț pe energica față rumănă. Oferă tot ce poate oferi această francă ospitalitate, care creiază îndată o atmosferă de foarte veche cunoștință, de caldă familiaritate. Dacă aș putea înțelege mai bine engleza lui americană, toată în sărituri și capricii...

Mergem să întâlnim pe rectorul Universității Columbia, d. Murray Butler, o mare personalitate, care de aproape un șfert de secol conduce înaltul așezământ, cel mai cercetat din toate Statele-Unite; minte superioară, caracter ferm, idealist care-și închină silințele ideii de pace în Europa, el nu e destul de înțeles ca să poată fi urmat, dar autoritatea lui morală e enormă și lucrările-i de psihologie și pedagogie, de politică sunt foarte prețuite.

Pănă la marele complex de clădiri ale cochetelor „colegii” străbatem, vre-o jumătate de ceas, o bună parte a orașului. Centrul de sky-scrapers e îndată părăsit; clădiri mai modeste ocupă margenile unor străzi care pe alocuri sunt, puțintel roase de circulația puternică. Intrăm în parc, izvor de aier și de sănătate pentru orașul îngrădit la mijloc. Vechea pădure, tăiată, unde e Universitatea, abia acum cinzeci de ani, e aici întreagă, doar rărită, cu tot capriciul dâlmelor ei, cu tot neprevăzutul copacilor pe cari niciun sprijinitor nu i-a îndreptat și nicio foarfecă nu i-a mutilat. O bucată de natură frustă, în toată variația și în toată desăvârșirea ei. Nimeni n-a cutezat încă a se atinge de dânsa. Mai bine grămădesc, aiurea, rândurile peste rânduri pănă la nourii îngerilor.

Azi am trecut mai departe decât clădirile roșii și vinete ale Universității Columbia, între care marele otel „internațional” pentru studențime. Noile cartiere se întind încă o bucată de vreme. Același stil de case în care ceia ce impune e soliditatea și un fel de mulțămire, de liniște așezată, ca și de bună îngrijire de toate zilele.

Am trecut pe lângă goala zidire roșie, de proporții întinse, a Museului Metropolitan. La capătul drumului nostru e un alt complex de alte zidiri cu aceiași destinație.

Nu Musee ale Statului ori ale comunei. Fiecare din ele are alt caracter, altă origine și alte venituri. Unul își datorește ființa Societății de Geografie, altul unei Societăți spaniole, cel de-al treilea e consacrat, fără îndoială de o organizație anume, cunoștinții vechii vieți indiene. 

E aici, în trei rânduri, un museu, tesaur de documente privitoare la lungi secole din activitatea pe toate terenurile a unei mari, viguroase și inteligente seminții de oameni. Ideia pe care o dă despre vrednicia, despre chemarea și posibilitățile ei e din cele mai înalte. Ai a face cu dezvoltări de îndemânare artistică și tehnică din care ar fi putut ieși una din cele mai triumfătoare civilizații ale lumii. Sentimentul de sinceră, de adâncă admirație se unește cu acela al regretului că împrejurările-istorice au prefăcut această rasă așa de înzestrată într-o nenorocită ceată de învinși, aruncați în pustiile Vestului, desbrăcați de pământurile care li-au băut sângele, închiși în „reserve” ca ultimii reprezintanți ai unei spețe de dobitoace menită să dispară în sălbătăcie și părăsire.

La Universitatea Columbia. Frontonul grecesc spune cu mândrie că e o creațiune, de caracter religios, a lui Gheorghie al II-lea, că libertatea a asigurat-o și mărit-o. Vechea notă e arătată încă șl prin capela puternică în care lumina arde veșnic și care adună și pe cei cari aparțin altor religii.

De jur împrejur colegiile, otelurile pentru studenți — al studentelor poate să cuprindă măcar o mie din cele patru-cinci mii care sunt înscrise , restaurantul pentru profesori, seminariile, odăile de lucru pentru aceia din personalul învățător cari locuiesc departe în oraș. Cu profesorul Muzey luăm dejunul în mijlocul familiilor de profesori, care și ele au dreptul să iea parte la această viață în mijlocul școlii. Alte două Universități funcționează în oraș: una a Statului, alta a orașului. Numărul colegiilor răspândite în toată țara e enorm.

Dar diplomele nu asigură o funcție. Cui îi trebuie un funcționar și-l examinează înaintea unor comisiuni anume.

Intre studenți, și Români. D-ra Galitzi a publicat o frumoasă carte, bine construită și cu îngrijire scrisă, despre procesul de asimilare a Românilor din America.

Secretarele conduc amabil pe învățați. Cercetătorii lucrează. E o atmosferă de zimbitor cenacul al spiritelor de o înaltă cultură și de un gust ales.

Museul Metropolitan nu e nici el o creațiune a Statului, ci adunarea mărețelor daruri ale mecenaților. Numele lor sunt înscrise pe table de marmură, veșnicind memoria bunilor cetățeni, a oamenilor a căror viață a fost numai muncă, a mărinimoșilor donatori: Pierpont Morgan, Aleman... Nu se poate o clădire mai potrivita pentru scopul pe care-l servește. Mari săli luminoase, stăpânite de înalte galerii. Nu lipsește nici atriul reprodus cu îngrijire, în cea mai luxoasă formă, a unei case romane: pe când afară ninge din plin și se acopăr trotoarele de catifeaua albă a iernii, aici în aierul călduț copacii din Miazăzi își ridică verdeața care niciodată nu trece.

In țara oamenilor practici mai mult decât oriunde aiurea, odăile adesea nu sunt păreți goi de pe cari să atârne tablouri sau în mijlocul carora să răsară statuile, mobilele de preț, curiosilățile trecutului. Ele sunt vii, trăiesc, învață și îndeamnă, de-a lungul lor, pănă într-acolo încât grupe de doamne sunt călăuzite de o persoană pricepută pentru a li arăta cum se poate împodobi propria lor casă. Sunt odăi de culcare mutate dintr-un palat venețian, grinzi sculptate care vin din Spania secolului al XVI-lea, elegante budoare pe care le-a dat cutare castel părăsit al Franciei. Dese ori tablouri grațioase răsar prin colțurile unei astfel de încăperi.

Se fac exposiții trecătoare pentru câteva săptămâni, în mari halluri anume pregătite. Astfel avem acuma copiile frescelor egiptene, adunate îndelung cu o nesfârșită răbdare de o întreagă misiune. Și înflorirea aceasta de tonuri palide, succesiunea de figuri exotice vrăjesc o așa de străină lume milenar de veche între zidurile pe care le bate asprul vânt al mărilor Nordului.

Dărnicia miliardarilor n-a făcut numai să se afle aici ghipsuri care reproduc toate capodoperele. Mari colecții de e imensă valoare au fost strămutate peste Ocean. în acest lăcaș al comorilor plătite cu atâta aur. Astfel obiectele egiptene adunate de lord Carnarvon și-au găsit aici adăpostul definitiv. Un mormânt a dat, ca acela care a îmbogățit Museul din Turin, icoana în mari păpuși de lemn a întregii vieți de supt Faraonii de acum vre-o două milenii: vâslașii, măcelarii cari ucid vitele și li spânzură cărnurile. Figuri de o extremă delicateță, svelte învârtiri ale trupușoarelor de bronz, juvaiere în care aurul și smalțul se îmbină în cea mai încântătoare întovărășire, animale, gângănii de toate spețele, pănă la o caraghioasă grupă de broaște, — această artă multiplă, veșnic nouă, veșnic bucuroasă că poale smulge o nouă taină naturii înmulțește pănă la nesfârșit minunile ei. Nu se poate uita marea statuie de lemn a femeii strânse în cămașa ei de in supt care se simt toate liniile, se gâcesc toate zvâcnirile vieții.

Ca și la Museul din Berlin, se presintă și aici specimene din acea artă a Egiptului ptolemaic în care geniul grecesc a dat o altă inspirație meșterilor acestui arhaic pământ. Pe sicrie, în locul figurilor schematice, e portretul, realist pănă la asprime une ori, alte ori scânteietor de viața unei tinereți curmate de Parce: urmărești ochioasa figură brună a adolescentului răpit de moarte. Pânzele de un colorit vioiu și variat cuprind scene pline de adevăr și mișcare ca aceia a negrului vânător, lângă calul focos al căruia aleargă cânele cu limba scoasă. Intr-una se vad zboruri de îngeri, două veacuri înainte de Hristos.

Șiruri întregi de odăi cuprind ceia ce miliardarii au putut câștiga pentru țara de care sunt așa de mândri, din comorile de artă ale maicii noastre geniale, Europa. Una întreagă e plină de pânze din cele mai frumoase ale lui Rembrandt, ca „nobilul slav”, mândru, desprețuitor în blănurile lui. Rafael e reprezintat printr-o mare pânză sacră care nu e din cele mai frumoase ale lui. Un admirabil portret de Van Dyck. Un colț al Spaniolilor, din care nu lipsește nici Velasquez, nici Goya, cu portretul prințesei de Parma, sora reginei cu pliscul de pasăre rea. Câte un Tiziano și un Veronese cu o frumoasă figură blondă. închinarea Magilor de Rubens e de o extremă, gingășie în atitudinea mamei și în gestul de curiositate al micuțului Dumnezeu; marea mantie roșie a unuia din Craii Răsăritului stăpânește tot amestecul de vesele colori clare. Sfânta Familie a lui e plină de reminiscențe italiene. Un grav Andrea del Sarto”.

 











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu