Nefertiti - Chemarea de la suprafață - Episodul 3
Literatură
Ben Todică,
Producător Radio tv, Melbourne, Australia
Art-emis
20 Noiembrie 2026
1. Așteptarea
Cu toții am așteptat zile în șir,
privind cu ochii înfipți în buza de sus a văgăunii, doar-doar avea să apară
vreun semn. Eram îndurerați. Ne dăruiserăm iubirea cu toții acestui nou-născut
pe care îl numisem Speranța. Mama lui, Leontina, plângea în fiecare zi. La fel
și tatăl, Eri. Iar eu sufeream în tăcere, alături de bătrâna mea, Ming, pe
care, de-o viață, îmi place s-o alint Minguța Băbuța. Eram împreună de treizeci
de ani. Deni, fiul nostru cel mare, și gemenii, Eric și Carol, făceau parte din
viața noastră, fiecare cu drumul lui. Deni și Carol rămăseseră la suprafață,
împreună cu familiile lor. Nu mai știam nimic despre ei. Nicio veste. Niciun
semn. Uneori, necunoașterea doare mai mult decât o veste rea. Când știi, poți
plânge. Când nu știi, speranța și frica te țin prizonier între două lumi. Aici,
în adâncuri, ne făcuserăm propria rânduială. Când apărea luna sus, mergeam la
culcare. Acesta era semnul nostru. Dimineața ne trezeam fiecare când îi venea
vremea, fără ceasuri și fără porunci. De patru ani, de când ajunseserăm aici,
învățaserăm să trăim după legile supraviețuirii. Posumul devenise principalul
nostru furnizor de hrană. Îi amplificasem îndeletnicirile, săpând galerii pe
lângă pereții adăpostului, într-un fel de minerit primitiv, în căutarea rădăcinilor
și a viermilor mari de pământ. Din când în când, descopeream câte o vietate
asemănătoare unui crab. O socoteam o delicatesă. Mai scormoneam după o fibră
subțire, pe care o uscam și o pregăteam sub forma unei băuturi răcoritoare, un
fel de ceai al lumii noastre subterane. Nu mai aveam confortul de odinioară,
dar aveam ceva ce nu se putea cumpăra: un rost pentru fiecare zi. Și totuși, în
fiecare seară, înainte de somn, gândul îmi fugea la cei rămași sus.
2. Vizitatoarea de la fereastră
Într-o seară, tocmai mă pregăteam
să adorm, când un zgomot discret, venit dinspre fereastră, m-a trezit. Am tras
perdeaua. Și ce să vezi?! Nefertiti! Vechea mea prietenă și cunoștință din
minele de uraniu de la Ciudanovița. Prezența ei aducea cu sine un miros slab,
greu de definit, care îmi amintea de uraniu și de galeriile umede ale minei. Să
fi fost doar memoria mea? Sau chiar purta cu ea ceva din lumea de unde venea?
Își săpase un tunel până la fereastra noastră. Mi-a întins mâna și mi-a făcut
semn s-o urmez. Tunelul era luminat ca în plină zi. Nu se vedeau becuri,
felinare, făclii sau vreo altă sursă de lumină. Pereții păreau să lumineze din
interior, ca și cum întunericul ar fi fost o simplă alegere a materiei. Am
oprit-o și i-am arătat că vreau s-o trezesc și pe Ming. Nefertiti m-a oprit din
gest.
- Numai tu ai acces la această
călătorie.
- Dar Ming? Copiii?
- Nici ea, nici copiii nu vor
simți lipsa ta. Vor dormi în tot acest timp și se vor afla sub protecția mea.
Am privit-o neîncrezător.
- De ce eu?
- Ți-am văzut frământările și
durerea. Știu cât îi porți în suflet pe cei rămași la suprafață. Vreau să te
ajut să ajungi la ei. Poate că încă îi poți salva.
- Cum?
- Singura cale pe care o cunosc
este să te scot la suprafață prin minele din Ciudanovița. De acolo, va trebui
să găsești o cale spre Melbourne.
- Cu avionul?
Nefertiti nu mi-a răspuns
imediat.
- Vei vedea ce se mai poate face.
Noi nu cunoaștem tot ce s-a întâmplat sus. Am simțit că mă desprind deja de
lumea mea subterană.
- Și dacă nu reușesc să ajung la
familia mea?
- Te vom aduce înapoi prin
galeria și suitorul în care ne-am cunoscut.
A rostit aceste cuvinte cu o
liniște care nu lăsa loc nici fricii, nici îndoielii.
- Vreau însă să te avertizez, a
continuat ea. S-ar putea să ai parte de o mare surpriză. Să nu te sperii de
ceea ce vei găsi.
- Ce fel de surpriză?
- Dacă ți-aș spune, ai privi
lumea înainte de a ajunge la ea. Iar unele lucruri trebuie văzute cu ochii tăi.
Mi-a explicat că, atunci când
aveam să ies prin fostul puț de aeraj, în tufișurile din apropierea sălașului
Babei Anca, urma să găsesc rucsacul meu obișnuit, cu alimente și toate cele
strict necesare călătoriei. Am vrut s-o întreb cine îl pusese acolo și cum
putea ști ce aveam să-mi trebuiască. Dar Nefertiti pornise deja înainte. Am
urmat-o.
3. Egiptul de după sfârșitul lumii
Am zburat cu balonul pe deasupra
ruinelor Egiptului. Din orașul Cairo nu mai rămăseseră decât munți și dealuri
de cărămizi, beton și moloz, erodate de ploile căzute după războiul din
Orientul Mijlociu. Nu știam exact ce se întâmplase. De câțiva ani fusesem
prizonierul propriei case, scufundate într-o crăpătură a Pământului, la un
kilometru adâncime, după cutremurul din 2021. Lumea mea se redusese la pereți,
întuneric și supraviețuire. Apoi, cu doi ani în urmă, avusese loc o ciocnire
nucleară. Acum era anul 2026. Balonul plutea deasupra unui peisaj pe care
mintea mea refuza să-l accepte. Dealuri întregi de cărămizi aurii, albăstrui și
roșiatice se întindeau până la orizont. Din loc în loc, se ridicau schelete de
clădiri, cu ferestrele căscate spre cer, asemenea unor orbite goale. I-am cerut
ghidului să mă ducă spre vechile construcții piramidale, pe care memoria mea le
păstra intacte. Dar și acolo mă aștepta pustiul. Niciun om. Nicio voce. Niciun
semn de viață. Am coborât, am instalat cortul și am hotărât să petrec noaptea
în apropierea ruinelor. Poate că Nefertiti avea să apară. Poate că urma să-mi
explice ce se întâmplase cu lumea. Si a aparut. M-a luat cu ea si urcat inspre
ceruri si aterizat in abatajul din adancurile minei Ciudanovița. Acolo începea
drumul prin adâncurile care, poate, mă puteau conduce înapoi la familia mea.
4. Drumul spre Ciudanovița
Trebuia să urc din nou de la
cinci sute de metri adâncime prin galerii si apoi putul de aeraj inspre
suprafata langa salasul Babei Anca. Aveam să înot prin galerii, prin întuneric
și apă, căutând drumul spre vechiul puț de aeraj. Pentru o asemenea calatorie
aveam nevoie de un costum militar de scufundare, asemănător celor despre care
auzisem în legătură cu operațiunea de sabotaj a conductelor Nord Stream, din
Marea Baltică. Pe care il procurasem cu multi ani in urma de pe piața neagră,
la fel ca armele în țările măcinate de război. Norocul meu a venit însă de la
Constanța. Câțiva amici americani îmi promiseseră un echipament de ultimă
generație, însoțit de o dronă submarină electrică. Astfel, nu mai trebuia să-mi
consum puterile pedalând prin apa galeriilor. Aveam nevoie de fiecare strop de
energie. Nu mă duceam într-o excursie. Mă duceam după familia mea. Îmi făcusem
calculele: pe uscat, drumul prin fostul puț de aeraj, de lângă sălașul Babei
Anca, până în spatele atelierului mecanic unde lucrase Nana Ioța, mi-ar fi luat
aproximativ trei ore.
Acolo murise și prietenul meu din
copilărie, Bonchiș Emilian. În schimbul al treilea, la ora două noaptea, fusese
prins de gât de universalul strungului. O moarte absurdă, într-un loc în care
oamenii își petreceau viața muncind în măruntaiele Pământului. Nici puțul de
aeraj nu mai exista, probabil, așa cum îl știam. Rămăsese poate doar o
crăpătură în pământ, deschisă de presiunea apei după astuparea vechii galerii.
Prin apropiere treceau vacile și se adăpau din apa adunată acolo. Noua
generație nici nu mai știa de unde venea izvorul. M-am gândit cât de ușor se
șterge memoria unui loc. Mai întâi dispar oamenii. Apoi dispar clădirile. În
cele din urmă, rămâne doar apa, iar nimeni nu-și mai amintește cine a săpat
drumul până la ea. Aveam o mulțime de bagaje. Urma să le las la fratele meu,
Ghiță, în zona gării. Echipamentul de scufundare îl aranjasem prin intermediul
mecanicului de locomotivă, fiul familiei de mecanici care mă găzduise în vremea
când urmam liceul la seral.
Pe atunci lucram ca sudor la
minele din Ciclova. Treceam dealul dis-de-dimineață, iar apoi mă întorceam
pentru cursurile de la liceul de matematică, între orele cinci și nouă seara.
Ce drumuri făcusem pentru a învăța! Calea ferată nu mai funcționa cu regularitatea
din vremurile comunismului. Mecanicul îmi promisese că trenul avea să oprească
acolo unde trebuia să cobor. La întoarcere, urma să-i dau semnal și să mă
aștepte o zi sau două, cât era nevoie. În bănățeni aveam încă încredere.
Oamenii aceia știuseră cândva să se țină aproape unii de alții, să împartă
puținul și să se ajute fără prea multe întrebări. Dar mă rodea o întrebare: De
ce nu mai suntem atât de uniți ca odinioară? Oare ne-a schimbat lumea? Sau noi
ne-am îndepărtat unii de alții, convinși că putem supraviețui singuri?
5. Omul electric
În timp ce mă pregăteam pentru
călătorie, un gând mă urmărea. În viitor vom deveni electrici. Vom înlocui tot
ce este fragil, organic și imprevizibil în noi cu mecanisme perfecte. Vom
elimina nevoile trupului, vom învinge slăbiciunile, poate chiar și moartea.
Dar, dacă nu vom mai avea nevoie nici măcar de gesturile simple ale vieții, ce
se va întâmpla cu iubirea? Vom putea reproduce apropierea, dar vom mai putea
simți dăruirea? Vom putea simula îmbrățișarea, dar vom mai cunoaște căldura
celuilalt? Vom putea prelungi existența, dar vom mai înțelege de ce merită să
trăim? Mi-am amintit de Nefertiti.
- Nu va fi așa, m-a asigurat ea.
Apăruse lângă mine fără zgomot.
M-a condus spre alte încăperi, spre alte mistere, mult mai revelatoare despre
OM. Nu știam dacă ceea ce vedeam era realitate, amintire sau o fereastră
deschisă spre un timp pe care încă nu-l trăisem. Nefertiti părea să știe că
adevărata călătorie nu începea în tuneluri și nici nu se termina la suprafață.
Începea în om.
6. Sufletul planetei
- Când sufletul unui loc moare,
se rupe o altă șansă din sufletul planetei, mi-a spus Nefertiti. Iar planeta
face parte dintr-un întreg mai mare, din universul prin care se exprimă creația
lui Dumnezeu. M-am uitat la ea, încercând să înțeleg unde se termina metafora
și unde începea adevărul.
- Noi suntem parte din planetă, a
continuat ea. Suntem născuți să înflorim din ea, nu din corporații și nici din
ideile pretențioase ale unor oameni orgolioși, obosiți și plictisiți de viață,
care ajung să confunde puterea cu rostul existenței. Cuvintele ei m-au dus cu
gândul la toate locurile pe care le pierdusem: casa, satul, mina, oamenii,
familia împrăștiată deasupra și dedesubtul Pământului. Poate că lumea nu
începea să moară atunci când îi dispăreau clădirile. Poate începea să moară
atunci când oamenii nu mai simțeau că aparțin unii altora.
- Eu voi fi lângă tine, a spus
Nefertiti. Mă vei putea vedea numai tu. Iar când vei dori să coborâm mai adânc
pe firul vieții, va fi suficient să te întorci și să mă privești. Nu mi-a cerut
să cred. Mi-a cerut doar să nu încetez să caut.
7. Cerul fără avioane
Când am ajuns în Ciudanovița, la
suprafață, am descoperit că lumea se schimbase mai mult decât îmi închipuisem.
Avioanele nu mai zburau. Războiul nuclear înghețase totul. Am rămas nemișcat,
privind cerul gol. Nu se auzea niciun motor. Nicio urmă albă nu brăzda norii.
Orizontul, cândva deschis tuturor direcțiilor, devenise un zid nevăzut. M-am
uitat spre drumul care trebuia să mă ducă înapoi, spre oamenii mei, spre
familia mea din Melbourne.
Cum aveam să traversez lumea?
Cum aveam să ajung la copiii mei?
Cum aveam să-mi salvez familia,
dacă nici măcar cerul nu mai era deschis?
Am strâns rucsacul și am privit
în jur. În fața mea se afla Ciudanovița, cu pământul ei încărcat de amintiri,
cu minele inundate și cu vechile galerii care mă chemau înapoi. În spatele meu
rămăsese lumea pe care o cunoscusem. În față mă aștepta o lume despre care nu
știam nimic. Am simțit prezența lui Nefertiti, deși nu o vedeam. Și atunci m-am
întrebat, pentru prima dată cu adevărat:
- Ce mă fac acum? Trebuie să
ajung la Melbourne. E singura mea șansă de a-mi salva familia! Trebuie să
găsești o cale spre Australia’, mi-am zis.’Dacă avioanele nu mai pot zbura, va
trebui să descoperi cum să înveți să pilotezi unul și dacă mai există o aeronavă
funcțională. Cerul rămânea mut. Dar undeva, sub picioarele mele, Pământul încă
respira.
VA URMA…

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu