Drama
României - mai-iulie 1940. Schimbarea politicii externe
Col. (r)
Prof. univ. dr. Alesandru Duţu
11
Iunie 2025
- Regele Carol al II-lea, 29 mai 1940: ,,Trebuie să
persistăm într-o neutralitate expusă atacului din toate părţile sau să facem un
efort pentru a ne adapta la realitate?”.
- Grigore Gafencu, 29 mai 1940: „În ziua în care
Consiliul regal a avut de reexaminat politica României, această ţară era
singură; izolarea sa era completă şi risca să fie definitivă… După prăbuşirea
frontului anglo-francez, care destrămase echilibrul nu doar în Vest, ci şi în
Europa de Est, acordul de la Moscova o strângea din toate părţile ca într-un
cleşte”.
În contextul istoric extrem de complex determinat de
declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei de către
Germania (1 septembrie 1939) şi prin angajarea în conflagraţie a Marii
Britanii, a Franţei (3 septembrie 1939) şi a altor state, România a decis, la 4
şi 6 septembrie (şi sub presiune germană) să adopte o poziţie de neutralitate.
Decizia nu contravenea vreunei alte obligaţii internaţionale a ţării şi se
înscria în largul curent neutralist din epocă. În pofida obiecţiilor germane,
neutralitatea României a fost binevoitoare faţă de Polonia, guvernul permiţând
tranzitarea tezaurului, armatei, guvernului polonez şi a civililor spre alte
state şi chiar rămânerea multora în ţară.
La scurt timp, guvernul român a iniţiat demersuri pe
lângă guvernele grec, turc şi iugoslav pentru consolidarea legăturilor dintre
statele Înţelegerii Balcanice şi atragerea Bulgariei la ideea organizării unui
bloc care să permită constituirea unei zone neutre în Balcani, formulând (28
octombrie 1939) un program în şase puncte care să stea la baza constituirii
blocului neutrilor în sud-estul Europei, care viza menţinerea alianţelor
existente (şi chiar lărgirea acestora), a statu-quo-ului teritorial şi a păcii
în zonă. Teama de reacţia Berlinului, în special, a făcut ca în scurt timp
aliaţii balcanici să-şi piardă entuziasmul faţă de ideea blocului neutrilor,
chiar şi într-o formă restrânsă la statele care constituiau Înţelegerea
Balcanică.
În primăvara anului 1940, ca urmare a agresiunii
germane în vestul Europei, urmată de capitularea Olandei (15 mai 1940) şi
Belgiei (28 mai 1940), de iminenta înfrângere a Franţei (trupele germane presau
puternic spre Dunkerque, iar cele britanice începuseră evacuarea), de
recrudescenţa revizionismului sovietic, ungar şi bulgar, guvernul român a decis
să reorienteze politica externă a ţării spre Germania, Grigore Gafencu
solicitând lui Wilhelm Fabricius (22 mai 1940) ,,unele lămuriri cu privire la
politica orientală a guvernului german”. Spre stupefacţia sa, omologul german a
răspuns că ,,pacea şi liniştea României atârnă de în bună parte de înţelegerea
deplină la care ar putea ajunge România cu vecinii săi”. Cu toate acestea,
peste câteva zile (27 mai) guvernul român a satisfăcut cererile/pretenţiile
economice germane prin încheirea Pactului ,,Petrol-armament”.
A doua zi (28 mai 1940) prim-ministrul Gheorghe
Tătărescu l-a informat pe Wilhelm Fabricius că guvernul român dorea să
lămurească cu cel german „cadrul colaborării prieteneşti cu guvernul
Reich-ului”. Pentru a înlesni acest lucru, Grigore Gafencu şi-a prezentat
demisia din funcţia de ministru al Afacerilor Străine fiind înlocuit cu
filo-germanul Ion Gigurtu.
Cu toate acestea, la 2 iunie, guvernul german a
condiţionat din nou îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale de luarea în
considerare a eventualelor „cereri de revizuiri ale vecinilor”. Încercând să
îmbuneze Berlinul, Gheorghe Tătărescu a răspuns, la 20 iunie, făcând cunoscută
hotărârea guvernului de ,,a întări şi extinde colaborarea dintre România şi
Germania”.
În noile condiţii geopolitice şi strategice,
determinate de capitularea Franţei şi de pierderea Basarabiei şi a nordului
Bucovinei, guvernul român a renunţat (1 iulie 1940) la garanţiile
anglo-franceze din 13 aprilie 1939, după care, la 4 iulie, noul prim-ministru,
Ion Gigurtu, a anunţat decizia de a urma o politică de ,,integrare” sinceră în
sistemul Axei. O săptămână mai târziu, la 11 iulie, s-a făcut publică şi
decizia de ieşire din Societatea Naţiunilor.
Cu toate acestea, Germania nu a acordat nicio şansă
României, insistând şi făcând presiuni şi pentru satisfacerea cererilor
revizioniste ungare şi bulgare.
Pe scurt, evenimentele s-au derulat astfel:
31 august 1939. Armand Călinescu îl asigură pe Wilhelm
Fabricius că relaţiile României cu Germania erau „comandate de interesele
economice complementare”, în acest scop fiind încheiat şi tratatul din 23
martie 1939 prin care erau satisfăcute ,,interesele ambelor ţări”.
Prim-ministrul român mai precizează că ,,rezervele” guvernului român în ceea ce
priveau ,,problemele politice” se datorau ,,exclusiv Ungariei, care manifesta
zgomotos pretenţiuni teritoriale asupra României şi lăsa să se înţeleagă că
este susţinută de Germania în această direcţiune”. Conform Notei de însemnări,
întocmită de Armand Călinescu, ministrul plenipotenţiar german a precizat că
„Führer-ul nu a susţinut niciodată aceste revendicări”, că „Ungaria nu
a arătat niciodată vreo linie de rectificare a graniţei, ci a cerut întreg
Ardealul”, că, încheind convenţie economică cu România, Germania „s-a
gândit la economia României în hotarele ei actuale întregi” şi
că „minoritatea germană trăieşte mult mai bine sub români şi ar fi
neraţional să dorească a merge sub unguri”.
4 septembrie 1939. Guvernul român își exprimă,
printr-un Comunicat, hotărârea de ,,a păstra pe mai departe atitudinea pașnică
de până acum, urmărind buna înţelegere cu toţi vecinii”. Peste două zile,
Consiliul de Coroană va adopta o decizie asemănătoare: „Observarea
strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiunile internaţionale
faţă de beligeranţii din actualul conflict”.
17 septembrie 1939. După atacarea Poloniei de către
Uniunea Sovietică, guvernul român reconfirmă, prin Comunicat, „păstrarea mai
departe a atitudinii de strictă neutralitate faţă de beligeranţi” şi face
cunoscut că „va continua să vegheze cu tot patriotismul la siguranţa şi la
apărarea fruntariilor ţării”.
Armand Călinescu şi Grigore Gafencu propun (şi obţin)
acceptul regelui Carol al II-lea de a se încheia „un pact de neagresiune cu
Sovietele” şi de a se întări „Blocul balcanic, cu concesiune către Bulgaria”.
14 octombrie 1939. Carol al II-lea consemnează în
Jurnal: „Astăzi, cât timp Germania e încă puternică, ea poate fi, şi
este, o pavăză a noastră contra U.R.S.S. Cea mai bună soluţie internaţională
astăzi ar fi o pace provizorie între Aliaţi şi Germania şi o schimbare de front
împotriva primejdiei comuniste, căci Germania învinsă, înaintarea Sovietelor în
Europa Centrală este o primejdie de distrugere a civilizaţiei noastre
europene... Această neutralitate este, incontestabil, bună azi şi ne aduce mari
servicii de apărare. Dar pentru viitor? Dacă Germania va fi slăbită şi dacă ne
vom găsi singuri în faţa colosului răsăritean, ce vor face apusenii? Căci cu
cât va trece vremea cu atât lucrurile se vor complica, şi ei vor fi mai puţin
binevoitori faţă de noi. Pe zi ce va trece, ne vor considera mai puţin prieteni
şi mai puţin siguri”.
28 octombrie 1939. Guvernul român se pronunță pentru
constituirea unui „bloc al neutrilor”, care să reunească statele neutre şi
nebeligerante din Peninsula Balcanică, la care să adere Ungaria, Bulgaria şi
Italia.
17 noiembrie 1939. În discuţia avută cu lordul George
Lloyd, trimis de Foreign Office cu o misiune de informare oficioasă, regele
Carol al II-lea insistă asupra importanţei garanţiei anglo-franceze din aprilie
1939, precizând că situaţia României era ,,influenţată de teama de U.R.S.S”,
care „a reluat vechea politică imperialistă, ajutată şi agravată de
propaganda comunistă”. Cu acelaşi prilej, suveranul român face
cunoscut ,,că hotărărea noastră de a ne apăra fără şovăire împotriva unui atac
este definitivă” şi afirmă ,,nevoia cea mare ca garanţia să joace şi în ce
priveşte graniţa noastră răsăriteană”.
29 noiembrie 1939. Grigore Gafencu prezintă în
Parlament coordonatele politicii externe a României, concluzionând: „Aşa
cum suntem hotărâţi să afirmăm drepturile noastre, în linişte dar cu fermitate,
suntem gata, de asemeni, să stabilim oricând un contact mai strâns cu toţi acei
care doresc să vegheze, în bună înţelegere, asupra intereselor şi îndatoririlor
legate de starea de neutralitate”.
13 decembrie 1939. Carl Clodius, însărcinatul economic
al Reich-ului pentru sud-estul Europei, declară lui Ernest Urdăreanu, ministrul
Palatului Regal, că Germania nu va apăra România ,,în momentul când Sovietele
vor trece Nistru”. Informat, regele Carol al II-lea va consemna: „Aceasta
ne arată că există o înţelegere germano-rusă”.
19 decembrie 1939. În urma discuţiei avute cu Grigore
Gafencu şi Ernest Urdăreanu, regele Carol al II-lea conchide: „Nu ştim
dacă între Germania şi Sovietele nu există un angajament scris în ce priveşte
Basarabia, în tot cazul, cert este că nemţii au abandonat această parte a ţării
U.R.S.S.-ului. De aceea trebuie mai mult ca oricând ca apărarea noastră să nu
se fixeze de la început pe Prut, ci chiar în inima Basarabiei, care, dacă noi
n-o apărăm, absolut nimeni, nu ne-o va apăra. În legătură cu aceasta, vom fi
siliţi să cedăm şi mai mult germanilor în ce priveşte pretenţiunile lor asupra
valorii mărcii”.
21 decembrie 1939. Printr-un nou Acord comercial,
România sporește livrările de petrol către Germania contra armament și produse
industriale.
6 ianuarie 1940. În timpul vizitei la Chișinău, cu
prilejul Bobotezei, regele Carol al II-a declară că „Basarabia este
pământ românesc” şi promite: „Nicio brazdă de pământ nu vom
ceda”.
11 ianuarie 1940. La Bucureşti, regele Carol al
II-lea, Gheorghe Tătărescu şi Ernest Urdăreanu decid că în caz de agresiune
germană sau sovietică, România va opune „rezistenţă armată”.
2 februarie 1940. Carol al II-lea consemnează: „Situaţia
noastră internaţională este departe de a fi foarte plăcută şi vom trebui să
muncim din răsputeri spre a o îmbunătăţi, atât economiceşte, cât şi
politiceşte”.
6 martie 1940. Regele Carol al II-lea, consilierii
regali şi membrii guvernului decid să se continue relaţiile diplomatice cu
Franţa şi Marea Britanie, în ceea ce priveşte apărarea statu-quo-ului
teritorial.
10 aprilie 1940. V.M. Molotov convoacă pe Gheorghe
Davidescu, ministrul plenipotenţiar român la Moscova, şi îi declară că
incidentele de frontieră „depăşeau orice limită”. Mai atrage atenţia că se
impunea evitarea unor asemenea situaţii, deoarece „nimic bun nu poate rezulta
din ele”. Percepând mesajul ministrului sovietic al Afacerilor Străine, regele
Carol al II-lea consemnează: „Molotov cam ridică tonul în ce priveşte
incidentele de frontieră. Cam aşa a/u/ început şi cu Finlanda lucrurile,
trebuie să fim cu ochii în patru”.
11 aprilie 1940. Grigore Gafencu, informează guvernul
despre presiunile făcute de Carl Clodius în timpul tratativelor economice
româno-germane.
11 mai 1940. Gheorghe Tătărescu prezintă regelui
demisia guvernului, fiind însărcinat cu constituirea unui nou Executiv, ,,de
nuanţă mai germanofilă”, în aprecierea suveranului, care consemna, la 15 mai:
,,Această dominaţie a Germaniei asupra lumii este sfârşitul unei civilizaţiuni
şi începutul unei era noi în istoria umanităţii. În orice caz, această
dezvoltare a lucrurilor nu este dintre cele mai fericite pentru ţara noastră;
trecem prin clipele cele mai grele ale istoriei sale. Să ne ajute Dumnezeu să
trecem fără prea multe pagube prin această criză şi, dacă răul se produce, să
rămână cel puţin România în picioare”.
14 mai 1940. În urma consultării cu Gheorghe
Tătărescu, Grigore Gafencu şi cu Ernest Urdăreanu, regele Carol al II-lea
concluzionează că situaţia ţării era foarte dificilă: „Greutatea
situaţiei noastre este că strângerea rândurilor ţărilor balcanice, aşa cum ne
gândeam altădată, astăzi nu poate fi efectivă, căci Iugoslavia nu prea este
sigură şi nu ne poate ajuta mult, iar Grecia nu contează, singură Turcia poate
conta. Pe de altă parte, în faţa acestei forţe brutale a Germaniei orişice
poate părea agresiv trebuie evitat. Suntem continuu în poziţia de a fi
ameninţaţi, pe de o parte, de un atac fulgerător al Germaniei..., iar pe de
altă parte, în cazul unui atac al U.R.S.S., linia noastră de retragere este
foarte grea. Prin Iugoslavia nu prea văd cum se poate, iar înspre Turcia, care
este cea mai bună, ameninţarea U.R.S.S. pe Marea Neagră o face dintre cele mai
periculoase. Convingerea tuturora este că, în faţa acestor atacuri, nu vom
putea rezista decât cel mult în munţi; azi, cu forţa formidabilă a Aviaţiei, se
pune întrebarea dacă şi aceasta se poate. Pe de altă parte, de a face o
politică făţisă pentru Germania este o problemă prematură şi, după părerea mea,
ruina complectă economică, fără niciun rezultat”.
20 mai 1940. Regele Carol al II-lea discută din nou cu
Gheorghe Tătărescu, Grigore Gafencu şi Ernest Urdăreanu „situaţia generală,
care pare din ce în ce mai neagră”: „Tătărescu crede acuma în victoria
germanilor şi vorbeşte serios de o îndrumare a politicii noastre către ei.
Urdăreanu şi cu mine suntem mai prudenţi; este un moment critic, în care toate
avantajele sunt pentru nemţi, dar ultimul cuvânt nu este spus. Rămânem deci la
politica noastră, nu ne angajăm şi nu rupem punţile”.
România îşi proclamă nonbeligeranţa.
23 mai 1940. Sesizând pericolul care plana asupra
României, generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, prezintă regelui
Carol al II-lea un Memoriu în care apreciază: ,,Pactul ruso-german lasă Rusiei
posibilitatea de a ataca Basarabia. Este ultimul moment ca guvernul să comunice
Marelui Stat Major dacă Basarabia trebuie apărată sau evacuată. De această
alternativă depinde pregătirea dispozitivului de apărare sau de evacuare”.
27 mai 1940. În baza Tratatului româno-german din 23
martie 1939 (,,Planul Wolthat”), Mircea Cancicov şi Hermann Neubacher încheie
,,Ölwaffen Pakt” (,,Pactul petrolului”), prin care România se angaja să livreze
Germaniei petrol, iar Germania armament. • În seara zilei, Gheorghe Tătărescu
îl roagă pe Wilhelm Fabricius (în prezenţa lui Grigore Gafencu şi Ernest
Urdăreanu) să facă cunoscut guvernului german: ,,Din nefericire, o serie de
fapte recente demonstrează că atitudinea de calm şi de linişte pe care a manifestat-o
România nu corespunde în întregime cu atitudinea unora dintre vecinii ei.
Astfel, anumite măsuri de mobilizare şi de concentrare a trupelor la frontiera
română iau cu fiecare zi care trece o amploare din ce în ce mai mare. Asemenea
măsuri militare nu pot să nu creeze în România o situaţie de incertitudine. În
interesul dezvoltării relaţiilor dintre cele două ţări, cât şi în interesul lor
comun de a apăra pacea în sud-estul Europei, prin asigurarea în această regiune
a condiţiilor favorabile unei colaborări laborioase şi fructuoase, România se
crede îndreptăţită, ca odată cu reafirmarea dorinţei sale de pace, în cadrul
independenţei şi unităţii ei naţionale, să semnaleze guvernului Reich-ului
tulburarea pe care ar putea s-o provoace în această regiune măsurile militare
care au fost luate la frontierele ei. În acelaşi timp, guvernul român ţine
să-şi manifeste speranţa că cadrul colaborării prieteneşti cu guvernul
Reich-ului se va lărgi şi mai mult”.
28 mai 1940. Gheorghe Tătărescu şi Ernest Urdăreanu
solicită (cu acordul regelui Carol al II-lea) lui Grigore Gafencu, ministrul
Afacerilor Străine, să adapteze „realităţilor” politica externă a României,
provocând demisia acestuia (la 3 iunie va fi înlocuit cu Ion Gigurtu, care a
încercat să se adapteze „împrejurărilor”).
În seara zilei, Gheorghe Tătărescu îl roagă pe Wilhelm
Fabricius (în prezenţa lui Grigore Gafencu şi Ernest Urdăreanu) să facă
cunoscut guvernului german că „în interesul dezvoltării relaţiilor dintre cele
două ţări, cât şi în interesul lor comun de a apăra pacea sud-estul Europei,
prin asigurarea în această regiune a condiţiilor favorabile unei colaborări
laborioase şi fructuoase, România se crede îndreptăţită, ca o dată cu
reafirmarea dorinţei sale de pace, în cadrul independenţei şi unităţii ei naţionale,
să semnaleze guvernului Reich-ului tulburarea pe care ar putea s-o provoace în
această regiune măsurile militare care au fost luate la frontierele ei”. •
„Mirat“- aşa cum consemnează Grigore Gafencu - ministrul german „se uita de la
unul la altul”.
29 mai 1940. În şedinţa Consiliului de Coroană
restrâns, regele Carol al II-lea pune următoarea întrebare: „Trebuie să
persistăm într-o neutralitate expusă atacului din toate părţile sau să facem un
efort pentru a ne adapta la realitate?”. O parte din participanţi
optează pentru înţelegerea cu Germania, altă parte pentru menţinerea vechii
politici. În final, regele şi majoritatea se pronunţă pentru prima opinie. •
Sintetizând situaţia ţării, Grigore Gafencu consemnează: ,,În ziua în care Consiliul
regal a avut de reexaminat politica României, această ţară era singură;
izolarea sa era completă şi risca să fie definitivă. Nu mai era în măsură să-şi
îndeplinească niciun angajament faţă de prieteni, nici să facă apel la prieteni
pentru ca aceştia să-şi ţină angajamentele luate faţă de ea... După prăbuşirea
frontului anglo-francez, care destrămase echilibrul nu doar în Vest, ci şi în
Europa de Est, acordul de la Moscova o strângea din toate părţile ca într-un
cleşte”.
2 iunie 1940. Gurvernul german răspunde, printr-o Notă
verbală, solicitării guvernului român din 28 mai 1940: „Din comunicarea
făcută de dl preşedinte al Consiliului nu am putut desprinde dacă şi ce
concepţii concrete şi-a format guvernul român cu privire la îngrădirea dorită
de el în Balcani. După felul cum guvernul român doreşte să acţioneze cu privire
la o rezolvare definitivă a sferelor balcanice, îmi permit natural a întreba,
dacă şi în ce măsură guvernul român este dispus a trata privitor la o cerere de
revizuire a vecinilor săi, ca de exemplu U.R.S.S., în chestiunea Basarabiei.
Germania nu este - după cum a afirmat în nenumărate rânduri - în niciun fel
interesată în chestiunea graniţelor din Balcani. Rămâne deci la aprecierea
guvernului român de a-şi preciza îndeamănuntul gândurile sale în această
privinţă”.
În proiectul de răspuns, guvernul român va preciza că
„va începe tratative directe cu Uniunea Sovietică pentru a vedea cum pot fi
netezite asperităţile ce s-ar putea crede de Uniunea Sovietică că ar exista“.
În ceea ce priveşte Ungaria, „cu care doreşte să aibă relaţii cât mai bune,
părerea României este că orişice cesiune de teritoriu în loc să liniştească
agitaţia Ungariei o va mări, o eventuală cesiune fiind o dovadă că prin
persistenţă în această agitaţie ea poate obţine rezultate. În loc să se ajungă
la o destindere, cum o doreşte, după o eventuală cesiune redusă, s-ar ajunge la
o situaţie mai grea. Dacă pretenţiunile Ungariei s-ar putea justifica din punct
de vedere pur politic, ele nu au nicio justificare din punct de vedere al realităţilor
geografice, economice, etnice şi istorice”.
30 iunie 1940. Regele Carol al II-lea comunică lui
Wilhelm Fabricius dorinţa şi hotărârea de „a strânge, şi mai mult, legăturile
cu Germania”. Întrebat ce părere avea despre aceasta, ministrul plenipotenţiar
german a răspuns că ,,o astfel de înţelegere nu trebuie să conţină nimic care
ar fi îndreptat împotriva Rusiei”.
1 iulie 1940. Guvernul român renunță la garanțiile
anglo-franceze, făcându-și publică intenția de a promova „o nouă orientare în
politica externă”.
2 iulie 1940. Regele Carol al II-lea cere lui Wilhelm
Fabricius să comunice lui Hitler că doreşte ,,o colaborare mai intimă cu
Germania, care ar putea fi întărită printr-o alianţă militară, care să fie în
folosul ambelor ţări”. Considerând că ,,ruşii au intenţia de a depăşi linia de
demarcaţie şi să se apropie de izvoarele petrolifere”, solicită ,,un ajutor”
german şi „o Misiune de instrucţie, care va întări şi mai mult legăturile”.
Ministrul german - avea să consemneze suveranul - ,„n-a reacţionat cu nimic şi
s-a mulţumit să răspundă pur şi simplu că va transmite cui e în drept acel
mesaj”.
4 iulie 1940. Răspunzând mesajului trimis de Carol al
II-lea lui Hitler, la 2 iulie, Joachim von Ribbentrop transmite lui Wilhelm
Fabricius că Führer-ul doreşte să afle „părerile regelui României
asupra modului cum vede el pacificarea finală a regiunii, după ce problema
revizuirii româno-ruse a fost soluţionată”. Ministrul german de
Externe mai cere să se comunice regelui că guvernul german ,,a sfătuit de
urgenţă Ungaria să păstreze pacea” şi să încerce să afle „ideile sale asupra
dezvoltării viitoarelor relaţii cu cele două ţări vecine, Ungaria şi Bulgaria
şi, dacă ar fi dispus, în cazul în care s-ar ivi necesitatea, să înceapă
negocieri cu aceste ţări în problema revizuirilor teritoriale”. Ministrul
pleniptenţiar german la Bucureşti mai trebuia să precizeze că „după părerea
Germaniei, România nu este în prezent şi nu va fi niciodată în viitor capabilă
de un efort militar care să reţină în limitele ei teritoriale aceste minorităţi
naţionale puternice în ciuda dorinţei lor naturale de a fi reîncorporate în
limitele teritoriale ale patriei lor” şi să-l facă pe rege să înţeleagă că „nu
va putea evita cedarea anumitor teritorii care sunt populate de unguri sau
bulgari şi nu de români, dacă el doreşte, într-adevăr, să creeze pentru poporul
său o existenţă sigură pentru totdeauna în viitor” şi că „recunoaşterea acestui
fapt” constituia ,,condiţia primordială pentru o pacificare reală a
Balcanilor”. În final, se atrăgea atenţia că Germania nu dorea, în acel moment,
,,să-şi asume rolul de mediator oficial, ci doar să fie informată despre
părerea regelui şi guvernului român despre aceste probleme”.
„Acest răspuns -
avea să consemneze regele Carol al II-lea - a fost o nouă şi grea
lovitură pentru mine şi, mai mult, după prima dată de U.R.S.S., această nouă
încercare de dezmembrare a României e contrară cu cele spuse anterior, că vor
aici o ţară puternică”.
Sub presiunea evenimentelor, suveranul român decide
constituirea unui nou guvern prezidat de Ion Gigurtu, generalul Gheorghe Mihail
fiind numit vicepreşedinte al Consiliului, Mihail Manoilescu ministru al
Afacerilor Străine, David Popescu ministru de Interne, generalul Constantin
Niculescu ministru al Apărării Naţionale. Printre membrii Executivului sunt
incluşi şi câţiva legionari, inclusiv Horia Sima (la Culte şi Arte). În plan
extern, guvernul se angajează să facă „o politică de integrare sinceră în sistemul
creat de Axa Berlin-Roma”, să întreprindă „cele mai bune şi mai cordiale
relaţii cu vecinii”, să colaboreze cu celelalte ţări „la tot ce poate servi
scopurilor supreme de pace şi reconstrucţie europeană”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu