Ce
vrea, de fapt, Israelul?
Av. Marian Nazat
25
Iunie 2025
Obsedat de încremenirea la frâiele Israelului,
demonicul Bibi a ordonat nimicirea Iranului. Cică astfel s-ar justifica gestul
acesta dement, hotărât, desigur, dimpreună cu aliatul necondiționat -
SUA! Numai că atacul banditesc nu s-a soldat cu efectele militare
scontate, centralele nucleare vizate fiind ascunse în pântecele munților
la o adâncime imposibil de atins de bombele cotropitorilor evrei.
Deocamdată, deoarece se așteaptă ajutorul frățesc al Washingtonului și situația
se va schimba radical, potrivit acelorași cunoscători. Până atunci însă,
Teheranul a ripostat crunt și de aici încolo nimeni nu e în stare să
anticipeze evoluția ulterioară a conflictului. Oricum, de partea
arabilor se vor strânge destui, China anunțându-și deja sprijinul, ceea ce nu
anunță nimic bun, dimpotrivă! Și, drept dovadă, doi congresmeni
evrei au fost asasinați ostentativ și cinic în locuințele lor din
țara măscăriciului planetar Trump. Sângele cere răzbunare, nu?,
mama ei de ticăloșie !
Ca să înțeleg cât de cât nebunia netanyahuiană, m-am
dus înapoi cu documentarea, tocmai la Benjamin Harrison Freedman[1],
rostitor în 1961 al unui discurs istoric la hotelul „Willard” din
Washington DC[2],
unul ponegritor la adresa conaționalilor săi. Dar iată ce spunea cu acea
ocazie deviaționistul de la cauza sionistă: „Aici, în Statele
Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului
nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le
analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite precum
nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este
o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp
ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi, s-a petrecut Primul Război
Mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi
amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea
Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania,
Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel
război: nu doar de iure, ci chiar de facto. Submarinele
germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate
convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii
ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de
rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul
defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii
îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană
era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul
Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu
toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania
oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc status quo
ante basis. Aceasta înseamnă «să dăm războiul deoparte şi să considerăm
totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă». Deci Anglia, în vara
lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu
prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care
Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la
nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din
Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei - kazarii)
au mers la ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru
că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele
- au spus: «Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest
război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele
Unite ar deveni aliaţii voştri».
La vremea respectivă, Statele Unite nu erau implicate
în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii
au spus Angliei: «Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca
aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi
Palestina după victorie». Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: «Vom
aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi
este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia».
Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva
Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia
Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie,
care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra
a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de
schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu
toate acestea, Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în
octombrie 1916.
Şi, la puţin timp după acest moment - şi nu ştiu câţi
dintre dumneavoastră îşi mai amintesc -, Statele Unite, care erau în
cvasitotalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea
Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasitotalitate pro-germane, deoarece
ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi,
în general, mass-media americane aparţineau evreilor; iar ei, aceşti evrei,
erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau
din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii
nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn
Loeb şi alte bănci celebre americane, refuzaseră să finanţeze Anglia sau
Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: «Câtă vreme vedem
Franţa şi Anglia aliate cu Rusia - niciun cent!». În schimb, aceşti
bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania,
în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiate şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi
evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia
şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus la o schimbare
totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane,
explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus
împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni.
Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi «huni». Germanii executau surori
ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest
moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au
telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de
Justiţie), spunându-i: «Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui
Wilson! Noi obţinem de la Anglia ce dorim, acum, e rândul tău să faci presiuni
asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite!».
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale
Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de
mult interes în acel război cum avea cineva care ar trebui să fie pe lună în
această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război
Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel
război. După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în
Marea Britanie şi au spus: «Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din
acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi
că ne veţi da Palestina după război !».
Ei, atunci, nu ştiau dacă războiul va mai dura un an
sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă «o chitanţă». Iar «chitanţa» a
luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte
criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această
scrisoare a fost denumită „Declarația Balfour”.
„Declaraţia Balfour” nu era, deci, decât
promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a
aduce SUA în război. Deci, această celebră „Declaraţie Balfour”, despre
care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari.
Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am făcut-o. De
aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au
strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit, şi germanii au mers la Paris
pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de
către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a
întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în
felii Germania şi împărţeau bucăţi din Europa naţiunilor care aveau şi ele
pretenţii, au spus: «Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?». După care
au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), „Declaraţia
Balfour” . Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi
obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza
faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin
orice mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct
interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost
evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a
lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo
domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi
industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era
domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime - „North
German Lloyd’s” şi „Hamburg-American Lines”. Era
domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era
familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale
ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii
au avut tot dreptul să gândească: «Iată, într-adevăr, trădare!».
A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea
situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că n-o
învingem. Şi că le spunem ruşilor: «Ştiţi ceva, hai să uităm toată
tărăşenia! Vă oferim o pace negociabilă !». Şi, deodată, China
comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce
la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe
care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi, imaginaţi-vă că, după
înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii ne-au trădat. Că e vorba de
propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a
fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea
noastră, a americanilor, faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil
niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui
stâlpi de iluminat şi copaci pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum
v-aţi simţi…
Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei.
Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie
comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră
calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu
respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau
Palestina, pentru a crea acolo «un stat evreu».
Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de
care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au
scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că
sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a
aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite,
înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Antievreismul german nu a apărut din
cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai
gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un
resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic
! Orice, dar nu religios!
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că
evreul merge acasă, trage storurile şi spune «Shema’ Israel» în loc de «Tatăl
Nostru». Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu
s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de
înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar Primul Război Mondial a fost
pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie
responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii
creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze,
Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai
departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul
lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic.
Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri
ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi
afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania
producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O
conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un
singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care
aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere
politic.
Să revenim la situaţia de după Primul Război Mondial.
După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente
puternice s-au dezvoltat în sânul germanilor. Dar niciun fir de păr de pe capul
vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea
Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat)
citează un raport semnat de Hugo Schonfedt, un evreu trimis de
către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele
lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E
drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la
vremea respectivă, circa 98% dintre comuniştii Europei erau
evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni,
toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.
Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919,
comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa
Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea
guvernamentală pentru trei zile. De fapt, Kaiserul, când a încheiat războiul, a
fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor
fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat
refugiu în Olanda.
Apoi, însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania
a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar
germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se
atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a
germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva
delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi,
nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a
numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu
toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare
parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic
cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea
poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au
demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală.
Practic, evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa
cum noi, americanii, i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau
catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat
inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă
la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în
acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: «Îl concediaţi pe Hitler şi
instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu
ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva
voastră!».
Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii… de foame. Ce
au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea
ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost
întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte
al conferinţei, a revenit în SUA! Aici, el a mers de pe vapor direct la
studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: «Evreii
lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă
angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până
se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va
distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de
export».
Era o realitate: două treimi din alimentele necesare
Germaniei trebuiau importate, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit,
deci, fără export, două treimi din germani ar fi pierit de foame. În această
declaraţie, tipărită în «New York Times», pe 7 august
1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: «Acest boicot va fi
autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această
metodă, în cadrul lui National Recovery Administration». Vă reamintesc
că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi
care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.
Imediat, s-a instalat boicotul economic mondial al
Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii
nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany.
Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit
că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare
de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul lor,
boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria «Hitleriştii!» sau
«Asasinii!» – aşa cum se face uneori în Sud. Într-un
magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia
evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani,
cu eticheta Made in Germany. Imediat, magazinul a fost boicotat şi
pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în
Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista
suferinţă în rândul evreilor ! Nu exista foamete! Nu erau crime! Nimic!
Evident, germanii au spus: «Cine sunt aceste persoane care declară boicot
împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe
industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!». Erau, evident
indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru
normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin
din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru
a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie
premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva
timp. Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un
diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit
într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi
luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism»
(pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi
utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania
au explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era
responsabilitatea lor pentru izbucnirea Primului Război Mondial şi boicotarea
mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al
Doilea Război Mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate
şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un
război care avea să decidă, odată pentru totdeauna, cine va supravieţui şi cine
va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că
germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista
cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă
creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea
Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că «dacă
nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru».
Aşa cum azi, în America, spunem «dacă nu suntem
puternici, curând vine şi rândul nostru». Iar guvernul nostru cheltuieşte 84
miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva
a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii
metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.
Ce putem face azi, în pragul celui de-al Treilea
Război Mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi
ale fiilor noştri. Fiii dumneavoastră ar putea fi chiar în seara aceasta
chemaţi sub arme şi dumneavoastră nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în
1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic,
pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate
războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine
a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut.
Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă
întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al
lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în
care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea
aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele
Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele
Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează
pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a Federal
Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru
cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo
şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele
unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce
este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.
Aşa am fost noi, americanii, atraşi în Primul Război
Mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa pentru a fi
măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că
este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul dintre ei. Ceea ce
spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte. În Ziua Iertării, ca
evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să
rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se
numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în
clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune,
declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nule
şi neavenite. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune.
Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte
evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că
legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de
respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea
evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat
germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom
avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive“.
Atent la ultimele evenimente, privite din perspectiva
freedmaniană, nu pot evita întrebarea mai delicată decât pare: ce vrea, de
fapt, Israelul?
-------------------------------------------
[1] Benjamin
Harrison Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi
contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a
fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul
acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al Doilea Război
Mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut
restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5
milioane de dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale
evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de
valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale
organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi
câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături
de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt,
Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale
societăţii americane.
[2] Discursul
a fost publicat atunci în Commori Sense și preluat
de revista Lumea nr.7/2010.
Sursa - https://mariannazat.ro/ce-vrea-de-fapt-israelul/ -
17 iunie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu