Miron
Cohn-stantineascu și ai săi…
24
noiembrie 2013 de Ion Coja
(fragment
din ȘEITANII, vol. II)
*
(….)
Vrei una mai… Hai, una pe care am tot vrut s-o
povestesc pentru cei care nu cred în Dumnezeu… Iată că i-a sunat sorocul! E,
într-un fel, legată tot de Mareșal… Ai văzut cum l-a votat Țara?!… Suntem un
popor mare…
Da, e vorba de George Alexianu, omul vestit de corect,
auzise și Mareșalul de profesorul de drept administrativ de la Cernăuți, și
numai pentru faima acestuia, fără să-l cunoască personal, l-a numit guvernator
al Transnistriei… În 1941. Post de mare răspundere civică! Era în joc obrazul
Țării! Felul cum românii, prin George Alexianu în primul rând, au administrat
teritoriul cucerit al Transnistriei, cu capitala la Odessa, știind bine că-l
vor da înapoi la sfârșitul războiului, este un capitol glorios din Istoria
universală a Omeniei…
Iar sfârșitul războiului a fost cel care a fost…
Încununat de minciunile cele mai murdare din toată Istoria universală a
Nemerniciei… Printre care și minciunile în consecința cărora Mareșalul și
principalii săi colaboratori au fost condamnați la moarte și executați…
George Alexianu, om cu familie, soție, trei copii
perfect conștienți de ce se întâmpla cu tatăl lor și o locuință, potrivită
rangului de bărbat de stat român autentic…
Un mic exercițiu de imaginație, ca să reconstituim
atmosfera din acea familie, din casa de pe Moxa, cu decorații exterioare
orientale, unde locuiau, și unde, în seara consecutivă execuției, se prezintă
cu autoritatea funcției de mari bărbați ai statului nou, comunist, trei
tovarăși: Miron Constantinescu, Lucrețiu Pătrășcanu și Alexandru Bârlădeanu.
Firește, nu-i poftise nimeni. Ci ei poftiseră. Miron
Constantinescu zis-a că poftește el locuința, Lucrețiu Pătrășcanu locuia deja
boierește, așa că a poftit numai la biblioteca răposatului prin împușcare
ordonată de la Moscova, iar lui Alexandru Bârlădeanu nu i-a mai rămas să
poftească decât la șoferul familiei, cu mașina aferentă funcției cu tot…
Doamna Alexianu a priceput cu greu că din clipa aceea
mai avea o jumătate de ceas în care ea și cei trei copilași să-și facă bagajele
și să părăsească locuința cu doar ce putea duce fiecare. Restul, tot ce mai era
prin casă, rămânea în proprietatea fostului Cohn.
Vigilent cu ce îi aparține, acest Cohnstantinescu a
privit-o atent pe femeia cu trei copii atârnați de poală care se pregătea de
ducă-se unde va vedea cu ochii.
Ceva i s-a părut în neregulă tovarășului ministru, așa
că i-a cerut dușmanului de clasă să nu plece încălțată cu pantofii ăia strident
de noi. Mai avea atâtea perechi de pantofi purtați deja. Să-i poarte sănătoasă
mai departe! Hai, rapid! Descălțarea!…
Și el însuși a scotocit în debara să-i găsească niște
pantofi mai scâlciați, mai potriviți cu noul raport de forțe. Celelalte
perechi, mai acătării, a acceptat să-i rămână Rifcăi conjugale! Tovarășei
sale!…
…Cam așa a debutat viața nouă a lui Miron
Cohnstantinescu în fosta locuință a familiei Alexianu… Pe scurt, a urmat
cariera politică a marelui activist PCR, o vreme am avut în clasă și tabloul
lui pe perete, ca să inspire procesul de călire a omului nou, a umanismului
socialist etc., etc. Se găsește pe Google biografia scârbei, probabil…
Ce nu se găsește acolo este următoarea poveste: în
noua locuință s-a simțit foarte bine Cohnu Miron, așa că curând și-a mărit
familia, de tip nou, desigur, cu vreo trei sau patru, chiar cinci copii. Să-i
numărăm puțin:
unul, primul dintre ei care a murit, a făcut-o chiar
în curte, sub ochii tătâne-su și ai mumă-sii, dându-se în leagănul rămas de la
copiii Alexianu. S-a încurcat în sforile de care atârna leagănul și s-a
ștrangulat, fără voia sa, desigur.
Dar cu voia cui? Corect scris: cu voia Cui?…
Al doilea, băiat de viitor, intră la facultate după un
concurs de admitere sever și, de bucurie, pleacă pe munte cu toată gașca din
Primăverii, probabil. Dintre toți, numai unul, fiul Constantinescului, comite
un pas greșit și nu se mai oprește decât pe fundul prăpastiei din vecinătatea
cea mai proximă…
Al treilea, probabil sfătuit de cineva că Țara asta e
cu ghinion, pleacă în Israelul paternal, se repatriază, cum ar veni. Unii zic
că s-a dus numai în misiune… Ce fel de misiune?! Că a murit în două săptămâni,
izbit de un camion militar… Ca Mihail Sebastian? Maybe!
Au mai rămas doi, o fată și un flăcău. Asta până când
coana Cohn nu are de lucru și o găsește pe domnișoară coborîndu-se, proletară,
până la nivelul șoferului de pe Volga tovarășului tată. Asta chiar în casa
foștilor boieri. Într-un acces de boierie, ce mai plutea imponderabil între
zidurile fostei reședințe nobiliare, tovarășa Miron o ceartă rău pe fiica
tovarășului ministru a vreo trei sau patru ministere, o ceartă pentru relații
sexuale neprincipiale, o ceartă de se ajunge unde știe toată lumea că s-a ajuns:
biata fată pune mâna pe satîrul din bucătărie și…
Tot ce a mai putut face tovarășul tată, rămas văduv, a
fost să-i aranjeze fiicei mamicide un certificat medical prin care să fie
internată la Predeal, iar nu la Jilava… De unde iese imediat după 1990 și
primul drum pe care îl face, în deplină libertate, a fost la gară, dinaintea
primului tren care nu oprea în gara Predeal…
Și bietul Miron?… A avut noroc și a murit înainte de
1990… Infarct! Cauzat de o alarmă falsă în care a intrat atunci când a fost
întors de la aeroport. I s-a părut că i-a sunat ceasul, că s-a descoperit
vreuna din mârșăviile lui neștiute decât sau știute doar de câțiva tovarăși de
încredere care, iată, nu i-au meritat încrederea.
Și stop coraçonul!, în mașina care îl întorcea din
drum, ca să primească niște documente cu care să se prezinte la Praga, unde era
așteptat ca reprezentant al PCR la al nu știu câtelea congres al bla-bla,
bla-bla… A murit nevinovat, vreau să zic nepedepsit de vreunul dintre noi,
persoană sau instituție, din lumea cea văzută și pipăibilă… Dar de pedeapsă a
fost vorba!… Nu crezi?
Văleu, văleu… Ce mai poveste!…
Eh, când biata femeie a fost pusă să se descalțe de
pantofii cei buni și să ia alții, gata scâlciați, nu crezi că s-a revărsat
paharul răbdării creștinești?!
Vă gândiți că a plecat din casa aceea blestemându-i pe
cei ce o dădeau afară?… Mă gândesc și la soarta lui Pătrășcanu…
Te gândești bine!
Dar Alexandru Bârlădeanu? N-a prea pățit nimic!…
Poate că nu era vinovat!… Poate că ieșise la vânătoare
de burjui fără voia lui, fără plăcere… L-am cunoscut după 1990 în câteva
ipostaze minunate, memorabile în pozitiv… Oricum, se pare că regula este ca
unul dintre ei să supraviețuiască… La fel cum a supraviețuit și unul dintre
copiii lui Miron Constantinescu. Poate fi vizitat la adresa amintită, de pe
Moxa. Cine nu crede, n-are decât să mă verifice. De fapt nu pe mine, ci pe
…autor. Adevăratul! Marele!
Cum legați de toată… toată teoria dumneavoastră ideea
de blestem? Am impresia că asupra familiei Miron Constantinescu așa ceva s-a
abătut un veritabil blestem! Ca-n tragediile antice! Chiar că realitatea bate
literatura… Cunoșteam și eu povestea familiei, dar n-am știut să mă emoționez,
să văd… caligrafia divină! Scriitura!
Blestemul?… Bună observație. Este, cel mai probabil,
interpretarea populară, naivă, dar corectă ca intuiție, a faptului că trăim
literar… Literaritatea vieții noastre nu este pregnantă în tot ce se întâmplă…
Nu știm să vedem Mâna Domnului decât în paginile mai spectaculoase… Mai de
scandal, de prima pagină a ziarelor!… Celelalte pagini, mai descriptive, mai
analitice, pasteluri, tablouri, meditații, nu sunt resimțite ca literatură de
cei mai mulți oameni… Dacă stai de vorbă cu oameni care au suferit și cu cât au
suferit mai mult cu atât mai mare mulțumire au arătat cerului, un călugăr
autentic sau un fost deținut politic autentic și el, înveți să-l vezi pe
Dumnezeu, Cel nevăzut, în toate cele văzute… vizibile… tangibile…
Părinte Radu Leonte, cum este să stai douăzeci și
patru de ani în temniță?… Mi-am luat curajul și l-am întrebat pe mai sus
numitul… Fusese arestat din fruntea mesei, unde el era mirele… În primăvara lui
1941… S-a întors după 24 de ani, în 1964, spre toamnă. Și și-a găsit mireasa
așteptându-l… Cum e, părinte, să stai douăzeci și patru de ani… Douăzeci și
patru de ani…
Norocul nostru că l-am întrebat, că am trecut peste
orice sfială și așa s-a îmbogățit limba română cu una dintre cele mai frumoase
propoziții: La început, în primii cinci-șase ani de temniță e mai greu, căci nu
pricepi de la început care este norocul de a te afla acolo…
Încearcă s-o ții minte. Repetă! La întrebarea cum este
să stai douăzeci și patru de ani întemnițat, mai mult decât orice Mandela,
limba și simțirea românească răspunde așa:
La început, în primii cinci-șase ani, atunci e mai
greu, căci nu pricepi de la început care este norocul tău că ai ajuns în
lanțuri…
A mai trăit părintele Radu încă mulți ani după 1990…
Așa l-am cunoscut, la Sibiu…
Legionar, deci?
Mai contează?…
Mai trăiește?
Ce-ar fi?… O să mă interesez. Ar fi minunat!… Cred că
era de-o vârstă cu conu Cohn…
Ce facem? Cohn-tinuăm?
(……..)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu