Mircea Dorin Istrate - Poeți ratați

 

Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

 

 

Poeți ratați

 

Poeți mărunți, cu vorbe-alambicate

În versuri mari, pompoase, adunate,

Se dau rotunzi, poeți de envergură,

Dar cu-n talent slăbuț și plin de zgură.

 

Nimic din versul lor nu te-nfioară

În strofa lor cel vis nicicând nu zboară,

Că n-are-n el simțire omenească

Din lăcrimatul suflet, să pornească.

 

Ei sunt mereu așa, mai ințepați

Se cred de-asupra noastră, mai ‘nălțați,

Ei nu se bagă-n vorbă cu oricine,

Fac nazuri, au pretenții, nu-s de tine.

 

Mereu în tot și-n toate-s importanți,

Doar mai puțin de muză-s căutați,

Declamă poezii, ce niciodată

N-or încălzi o inimă de fată.

 

Din interes vre-o câțiva îi susțin,

Mințindu-ne pe noi, care îi știm,

Și socluri le clădesc pentru statuie

Ca-n veșnicit pe dânșii să mi-i suie.

 

Statuie fără suflet, tinichea

Pe care va uda-o, vreo cățea,

Că-n rest mai nimeni nu-i va pune-o floare

La cel poet, cu versurile-i goale.

 

Poetul bun, de toți îmi e iubit

Cu  sufletul, cu mintea, și-i simțit

Cu fiece cuvânt care il pune

În versul său alinător pe lume.

 

Poeți sunt mulți, cât iarbă pe hotare,

Dar buni din ei, vre-o câțiva-s cu valoare,

Voi să-l cătați pe cel ce l-ați simțit

C-a lui cuvânt din vers, e nemințit.

 

***

 

 

 

Apel

 

Nu cu proteste se-ntărește țara,

Cu Șoroș, păpușarul cel din umbră,

Cu huidueli de cum se lasă seara,

Cu teamă-n suflet, rece, neagră, sumbră.

 

Nu cu partide veșnic încontrate

Ce n-au idei, soluții novatoare

Va merge țara asta ca pe roate

Și-o fi cum n-a mai fost, înfloritoare?

 

Nu cu molâi aflați în fruntea țării

Vom fi în fala lumii azi știuți,

Dar nici cu proști la frâierii puterii

Ce n-au habar ce e în a lor curți.

*

Unită doar se face țara noastră

Puternică în fața orișicui,

Cu dragoste de neam,  în mintea voastră

Cărarea spre ’nălțimi îmi poți s-o sui.

 

Fiți dară bravi și țineți cu poporul

Ce-a fost de veacuri veșnic oropsit,

Descătușați-mi țara, dați-i zborul

Ce s-o așeze-n locu-i cuvenit.

 

Fiți patrioți în cuget și-n simțire,

Uniți-vă cu toții sub drapel,

Fiți oastea țări, astră în lucire,

Ca soarta noastră fie și altfel.

 

***

 

 

 

Ne topim în caldul zilei

 

Lumină lină mi se cerne

Din naltul cer fără sfârșit,

E-o dupamiază-n toropit,

Și-un clopot trage, de vecerne.

 

Nimic nu mișcă, nu adie

Nici frunza-n plopul tremurat,

În crâng, la miere de-adunat.

Albina nu mai vrea să vie.

 

E caldă apa în izvorul

Ce doar abia bolborosește,

Iar setea-n toate se lățește.

Că drum  pe-aici nu-și face norul.

 

De cald, s-a pârjolit hotarul

Iar bobul grîului-i secat,

Umbraru-i cald și la-nserat,

Iar colbu-n drum, e cald ca jarul.

 

Cerșește sfânta ceea ploaie

Hotarul tot, că-i însetat,

În lacrimi sufletu-necat

De mila lui, curge șiroaie.

*

Prea păcătoși suntem Mărite

Și mult prea mult Te supărăm,

Uitat-am încă să iertăm

Și să trăim în cele sfinte.

 

Tu ne aduci mereu aminte

Să nu urâm, ci să iubim,

Nemernicii să nu dorim

Și să Te-avem mereu în minte.

 

Doar când necazul ne doboară

La Tine Doamne ne gândim

Și-atunci venim de îți cerșim

În rugi iertări, a câta oară.

 

Tu ne tot ierți, că Iertător

Ai fost cu noi, de la-nceput,

Ne-ai șters căt rele am făcut

Și ne vei da și-acum, un nor.

 

***

 

 

 

Noapte sfântă

 

E de-acum târzie vară, ce nu pare a se duce,

Lunga vreme stă uitate în biserica cu cruce,

Ce îmi ține-n a ei umbră rămășița unui sat,

Cu vre-o câțiva moși și babe, că cei tineri mi-au plecat.

 

Scorojitele icoane de pe-altarele bătrâne,

Mirosind de-acum a smirnă de la tâmplă la țâțâne,

Chipu-și spală în lumina unui muc de lumânare,

Ce-ntr-o candelă îmi arde, la-nceput de înserare.

 

Joacă umbre și lumină pe pereți în tremurare,

Cariul, obosit de muncă stă să plece la culcare,

Raiul, zugrăvit cu grijă sus pe bolta pântecoasă

E cam muced pe alocuri, d-apoi asta cui îi pasă.

*

E târziu de-acum în noapte, candela încet se stinge,

Negrul nopții jur-prejururi tot și toate le cuprinde,

Luna trece printre nouri priveghind la pacea lumii,

În visare-adoarme totul, ce-i pe întinsul larg al humi.

 

În ceresc se-aprind luceferi, scânteind în strălumină,

Raza lor îmbrățișează cu smerenie divină,

Cea biserică bătrână ce-a răzbit de-acuma veacul ,

Ținând vie cea credință, doar cu-n popă și diacul.

 

***

 

 

 

Cuibar de veșnicie

 

N-a mai trecut de-un veac prin satul meu

O turmă coborâtă de la munte,

Iar pe ciobanul  cu cojocul greu

De-abia-l mai țin ca-n vis, în a mea minte.

 

Pe ulița bătrână și pustie

N-am mai văzut de mult un car cu boi,

El s-a făcut icoană-n veșnicie

Lăsându-și urma înstelată-n noi.

 

Hâită-i moara, gatu-i sfărâmat

Și înierbată e de-acum cărarea,

Pe-aicea vremea-i tristă, de-nserat,

Iar locul l-a cuprins înstrăinarea.

 

Nu-i joc la popa-n șură ca odată,

Iar strana la biserică-i mai goală,

Nu stau duminica bătrâni la poartă,

Nu vezi femei cu prunci în a lor poală.

 

Nici larmă nu-i pe uliți și-n ogradă

Că n-are cine încă a mi-o face,

Copii nu sunt, cum fostu-mi-au grămadă,

Așa că satul moare-n liniște și pace.

 

Și-n sfânta zi, abia dacă se-ngână

Colindul cel smerit, înălțător,

Că vâna ăstui sat de-acu-i bătrână

Și-a noastre datini pier, încetișor.

 

Rămâi cu bine, tu, viespar de lume

Ce-ai fost a vieții noastre veșnicit,

Vei sta de-acum, cu-a tale toate bune,

În gândul nostru-n cuib, de nemurit.

 

***

 

 

 

Sublimul

 

Mi-ai spus cândva, ții minte? era-ntru-n miez de vară,

Când soarele-apuse, la vreme către seară,

Că nu noi suntem ceia ce-n focuri ne iubim

Ci sufletele noastre ne-ndeamnă să trăim

Cu-ntreaga cea ființă fiorul din simțire,

Și-atunci a noastre inimi cuprinse-s de iubire.

 

Iubirea nu-i o joacă, e simț înălțător,

E patimă, trăire, durere și mult dor,

Și toate sunt din suflet și inimă pornite

Să fie cât de grabă mai repede-mplinite,

Ne urce-ntr-o clipită  spre ceruri în visare,

Ca toate celelalte să treacă în uitare.

 

Ce vine din adâncul ființei simțitoare,

Ce-i lacrimă curată, ce nalță și ce doare,

Ce umple al tău suflet cu dulce bucurie,

Ce are gust de raiuri, făcut a fost să fie

În toate-adevărată o sinceră iubire,

Divinul ce se naște din cea dumnezeire.

*

Când îmi iubești în patimi, cu arzătorul dor,

Când tu ești o nimica și toate-s un fior,

Când totul împrejuru-ți se mistuie în pară,

Când simțul din lăuntru revarsă înafară,

Atunci acea clipită în veci vei ține-o minte

C-a fost sublimul care, nicicând nu mi te minte.

 

Iubești cât nu ții minte în viața ce ți-e dată,

Dar una dintre toate e cea adevărată,

Ce vin apoi în urmă n-or fi la fel nicicând

Cu ce-ai iubit odată frenetic și flămând.

 

Când sufletu-ți și mintea și-ntreaga ta simțire

Au fost în toate una, atunci a fost iubire.

 

***

 

 

 

A  trecut aseară vântul

 

A trecut aseară vântul peste ulița pustie

Și-antrebat din poartă-n poartă cine  poate ca să-mi știe

Când veni-vei, ca odată, încărcată de fior

În ascunsul loc de taină, de iubire și de dor.

 

Nimeni n-a știut a-i spune care-s drumurile tale,

Dacă încă știi cărarea coborândă către vale,

Dacă-n vreme neuitarea te încearcă uneori

Și în nopți neadormite îți mai  dă și-acum fiori.

 

De a fost cumva iubire preafrumoasă și curată,

Dacă înc-a tale simțuri sunt o taină-nlăcrimată,

Vei veni, măcar cu gândul, dacă nu cu-a ta ființă,

Sub a nopții-mbrățișare, la știuta ta portiță.

 

Vom fi noi și luna-n ceruri, cu cea clipă așteptată,

Când, în caldă-mbrățișare, sub cea boltă înstelată,

Simțurile noastre toate s-or topi în sărutări,

Îndulcind scurtimea nopții când ne-om pierde în visări.

 

Mai nimic din astă lume, nici chiar raiul cel divin

Nu vor fi precum  ne fost-a clipa îndulcită-n chin,

Ce nu poate fi uitată vieți la rând în veșnicie

De-om trăi fără de moarte, sau de-om fi, nimicnicie.

 

Vino că, de-acum e noapte, la portița ne-ncuitată,

Să mai fim copiii sorții precum fost-am altădată,

Să lăsăm a noastre inimi îndulcească-se pe rând,

Să ne fie-n veci clipita, taină-n țandără de gând.

 

Nimănui nu-i spune voia ce ai vrea-o împlinită,

Nimănui nu-i spune dorul ce te face fericită,

Nimănui nu-i spune taina ce te leagă de trecut,

Unde mi-ai gustat odată, raiul ăstui searbăd lut.

*

Am simțit aseară vântul stând pitit pe la ferești

Ca să aflle taine-ascunse și păcate omenești,

Eu am stat în întuneric și cu gândul lăcrimând

Tot cătam a ta iubire, într-o țandără de gând.

 

V-a mai trece poate vântul peste ulița pustie

Și din tei, o frunză moartă mi-o aduce să mă-mbie,

Să mai fiu măcar cu gândul într-o vară arzătoare

Pe acolo,  unde-acuma, toate-ncet, se fac uitare.

 

***

 

 

 

Poiana fermecată

 

Cum ți-aș face ca odată, când a noastre eru toate,

Un lănțug din păpădie și inel din margarete,

Și cireșe cum ți-aș pune, tot perechi pe la ureche

Ca să fii a mea mireasă, timpuri care n-aivă moarte.

 

Și prin lunca picurată cu parfumuri dulci de mai

Să fim iarăși pofticioșii ce se-ndeamnă la păcate,

Stând culcați pe-un braț de floare, eu, să-ți dau pe săturate

Câte vreau săruturi toate, tu-nzecit napoi să-mi dai.

 

Treacă timpul, noi cu dânsul, prin nimicul omenesc,

El va pierde mai nimica, din a lui eternitate,

Noi, ne-om îndulci clipita cât se poate cu de toate,

Ne rămâie amintirea gustului de rai ceresc.

 

Martori muți numai ne fie doară florile-n poiană,

Și vântuțul cel obraznic ce pe toate vrea le știe

Și lănțugul ce-l făcut-am dintr-un fir de păpădie

Și inelul de logodnă, la-ndrăgita mea codană.

*

Astăzi, dacă m-aș întoarce, nu-i mai cine să mă-mbie

Să mai caut cea poiană, ce și-acuma e în floare,

Nu mai sunt ca altădată, fete încă doritoarele

Să primească cu plăcere, un lănțug, de păpădie,

 

Și-un inel din margarete ce să țină-mpreunate,

Două inimi iubitoare pentr-o clipă din vecie,

Că pe-acolo, de o vreme, nimeni locul nu-l mai știe,

Și din rai ce-a fost odată, astăzi e, pustietate.

 

***

&