George Mandicescu - Cum arată guvernul Bolojan ...

 

Cum arată guvernul Bolojan și ce aflăm despre președintele Nicușor Dan

Comentariu George M.

 

„Tot Gică contra” – Jurnaliștii vs. conducerea actuală

 

Există o parte a presei (Ion Cristoiu e un exemplu tipic) care practică un stil vechi de comentariu: acid, sceptic, destructiv, nu constructiv. Asta nu înseamnă că toți jurnaliștii sunt „contra”. Sunt și voci critice responsabile,  care trag semnale de alarmă tocmai pentru a nu repeta greselile trecutului.

În aceste vremuri complicate, când România pare că a evitat la limită o catastrofă politică, e firesc să apară critici – unele justificate, altele doar din obișnuință. Dar nu trebuie să uităm că avem acum o fereastră de oportunitate care nu ar trebui ratată. A critica nu înseamnă a fi împotriva României, ci dimpotrivă – un semn de vigilență într-un sistem democratic. Ce trebuie evitat e critica superficială, ipocrită sau menită să manipuleze opinia publică ( precum cea a „somerului” Crin Antonescu ).

Nicușor Dan e criticat pentru că a început cu redresarea financiară, nu cu schimbările din administrație. Dar poate tocmai aici era rana deschisă: un deficit bugetar uriaș, cu riscuri externe grave și amenințarea reală a unor măsuri de austeritate care ar fi lovit tot în populație. A acționat acolo unde ardea mai tare, a făcut exact ceea ce o conducere responsabilă trebuie să facă într-o criză: să stingă incendiul cel mai periculos. Cu un deficit de peste 9%, România risca să fie pusă la colț de Bruxelles, să piardă fonduri europene și să fie obligată să ia bani din buzunarul cetățenilor. Era o urgență, nu un moft.

PSD n-a fost reformat — e clar. Dar poate a fost, pentru prima dată, obligat să se conformeze unei direcții, cea dictata de electorat. PNL a adus câteva nume valoroase, dar suferă de lipsă de resursă umană, fiind obligat sa apeleze la profesionisti. USR a livrat jumătate de reformă, cu numiri discutabile, semn că și acolo e nevoie de maturizare. UDMR rămâne singurul actor politic care pare să înțeleagă importanța coerenței și continuității.

Cei care au înțeles pericolul prin care am trecut ar trebui să judece cu mai multă nuanță. România nu are nevoie azi de o nouă cruciadă internă, ci de sprijin pentru direcțiile corecte și presiune inteligentă pentru corectarea derapajelor. Critica e sănătoasă, dar doar dacă e dublată de onestitate și de dorința de construcție.

 

 

Dacă reformele eșuează, populismul va capitaliza. Dacă ND, Bolojan sau Fritz nu livrează schimbarea reală, AUR nu va mai rata trenul. Nu vor mai fi doar protestul; vor deveni alternativă — ceea ce poate fi periculos într-un stat democratic fragil.

 

 

 Concluzie

Nu suntem într-un moment ușor. România are o șansă mică, dar reală, de resetare. Dacă cei puși să conducă nu se ridică la nivelul așteptărilor, pericolul reîntoarcerii în mocirlă e mai mare ca niciodată. Critica e bună — dar și susținerea e necesară când vedem direcții bune. Important e să nu confundăm „linșajul mediatic” cu „vigilența civică”.

 

Comentariu: Între critică constructivă și blocaj sistemic

În aceste vremuri complicate, când România pare că a evitat la limită o catastrofă politică, e firesc să apară critici – unele justificate, altele doar din obișnuință. Dar nu trebuie să uităm că avem acum o fereastră de oportunitate care nu ar trebui ratată.

Nicușor Dan e criticat pentru că a început cu redresarea financiară, nu cu schimbările din administrație. Dar poate tocmai aici era rana deschisă: un deficit bugetar uriaș, cu riscuri externe grave și amenințarea reală a unor măsuri de austeritate care ar fi lovit tot în populație. A acționat acolo unde ardea mai tare, a făcut exact ceea ce o conducere responsabilă trebuie să facă într-o criză: să stingă incendiul cel mai periculos. Cu un deficit de peste 9%, România risca să fie pusă la colț de Bruxelles, să piardă fonduri europene și să fie obligată să ia bani din buzunarul cetățenilor. Era o urgență, nu un moft.

E adevărat, guvernul rezultat e departe de a fi ideal: sunt miniștri compromiși, figuri reciclate și negocieri politice care au lăsat un gust amar. Dar unde sunt alternativele? Clasa politică e epuizată, partidele sunt fie uzate, fie ezitante, iar populismul extremist așteaptă colțul greșelii pentru a ataca din nou. Alianța cu PSD este greu de digerat. Nici Grindeanu, nici alte nume reciclate nu inspiră încredere. Dar în lipsă de alternative, într-o clasă politică în mare parte compromisă, ce era de făcut? Alți oameni disponibili nu există sau sunt chiar mai răi. E o alegere neplăcută, dar poate singura care asigură un minim de stabilitate. Nu e o alianță ideală — e una de necesitate.

PSD n-a fost reformat — e clar. Dar poate a fost, pentru prima dată, obligat să se conformeze unei direcții. PNL a adus câteva nume valoroase, dar suferă de lipsă de resursă umană. USR a livrat jumătate de reformă, cu numiri discutabile, semn că și acolo e nevoie de maturizare. UDMR rămâne singurul actor politic care pare să înțeleagă importanța coerenței și continuității.

Nu, lucrurile nu sunt roz. Sunt complicate, tensionate, fragile. Dar tocmai de aceea e nevoie de sprijin lucid, nu de demontări cinice. Dacă noua conducere va greși, trebuie sancționată. Dar dacă încearcă să repare, chiar și cu pași greoi, trebuie susținută. E o șansă rară, poate ultima. Și dacă o pierdem, nu din cauza celor de la putere, ci din lipsa noastră de răbdare și echilibru, data viitoare nu va mai fi doar un pericol pe lângă ureche. S-ar putea să fie o lovitură în plin — una din care nu ne mai revenim.

Cei care au înțeles pericolul prin care am trecut ar trebui să judece cu mai multă nuanță. România nu are nevoie azi de o nouă cruciadă internă, ci de sprijin pentru direcțiile corecte și presiune inteligentă pentru corectarea derapajelor. Critica e sănătoasă, dar doar dacă e dublată de onestitate și de dorința de construcție.

Altfel, riscăm să ratăm iar momentul, iar data viitoare glonțul nu va mai trece pe lângă ureche, ci va lovi direct în instituțiile democratice. Atunci, s-ar putea să nu mai avem ce repara

……………………..

 

Comentariu: Între urgență și exigență – să lăsăm noua conducere să respire

De la unii comentatori ca Ion Cristoiu nu te mai aștepți demult la altceva decât contre constante, indiferent de subiect sau context. Este un stil vechi de jurnalism, mai aproape de reacție decât de analiză, în care orice guvern e „rău”, orice reformă e „falsă” și orice om politic e „vinovat până la proba contrarie”. Problema e alta: când acest tip de discurs devine dominant, riscăm să aruncăm și ce avem bun, odată cu ce e toxic.

România a trecut recent pe lângă un pericol real — unul care putea arunca țara în extremism politic, izolare europeană și instabilitate economică majoră. Tocmai de aceea, cei care au înțeles acest risc ar trebui să judece cu mai multă nuanță și mai multă răbdare. În loc să aruncăm cu pietre în noua conducere încă din prima lună de mandat, poate că e timpul să o lăsăm să lucreze. Nu mâine, nu peste un an — azi este momentul în care trebuie încurajați și sprijiniți să facă ce trebuie.

Nicușor Dan este criticat că s-a concentrat pe deficitul bugetar în loc să înceapă cu schimbarea oamenilor din funcții. Dar a făcut exact ceea ce o conducere responsabilă trebuie să facă într-o criză: să stingă incendiul cel mai periculos. Cu un deficit de peste 9%, România risca să fie pusă la colț de Bruxelles, să piardă fonduri europene și să fie obligată să ia bani din buzunarul cetățenilor. Era o urgență, nu un moft.

Este adevărat: alianța cu PSD este greu de digerat. Nici Grindeanu, nici alte nume reciclate nu inspiră încredere. Dar în lipsă de alternative, într-o clasă politică în mare parte compromisă, ce era de făcut? Alți oameni disponibili nu există sau sunt chiar mai răi. E o alegere neplăcută, dar poate singura care asigură un minim de stabilitate. Nu e o alianță ideală — e una de necesitate.

PSD se află, într-o situație de viață și de moarte. Dacă nu acceptă reformarea din interior, va fi măturat — de AUR și de cetățeni deopotrivă. Alegerea nu mai e între bine și rău, ci între a face un pas spre curățare sau a fi șters de pe hartă. Iar poate pentru prima dată, cineva ca Bolojan sau Blejan (dacă își asumă un rol real) poate forța acest pas, nu prin vorbe, ci prin fapte.

Nu, lucrurile nu sunt roz. Sunt complicate, tensionate, fragile. Dar tocmai de aceea e nevoie de sprijin lucid, nu de demontări cinice. Dacă noua conducere va greși, trebuie sancționată. Dar dacă încearcă să repare, chiar și cu pași greoi, trebuie susținută.

E o șansă rară, poate ultima. Și dacă o pierdem, nu din cauza celor de la putere, ci din lipsa noastră de răbdare și echilibru, data viitoare nu va mai fi doar un pericol pe lângă ureche. S-ar putea să fie o lovitură în plin — una din care nu ne mai revenim.